O educaţie ce depăşeşte matricea de dominaţie maestru-elev

Autor: Jan RITSEMA | Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Jean-Luc Goddard: „Asigură-te că ai uzurpat tot ceea ce poate fi spus prin tăcere“.

sfatul unui regizor de film pentru a evita dominaţia limbajului în principiu non-filmic al cuvintelor şi a îmbunătăţi limbajul imaginilor. Parafrazînd şi aplicînd aceste cuvinte educaţiei: asigură-te că ai uzurpat fiecare ocazie de a învăţa fără a fi instruit. pentru a te educa pe tine însuţi, sfatul unui cercetător pentru a evita dominaţia instrucţiunilor în principiu limitative ale unui profesor, pentru a îmbunătăţi ciclul intelectual observaţie-comparaţie-verificare.

Însă în ciuda acestui sfat, majoritatea filmelor sînt conduse de limbă şi nu de imagini, iar educaţia este condusă aproape în totalitate de matricea de dominaţie maestru-student şi nu de inteligenţă. Felul în care educăm oamenii în şcoli se bazează în continuare pe principiul asigurării unei forţe de muncă eficiente, fordiste. În ciuda multor modificări, se menţine principiul ierarhic de bază, conform căruia nu elevul, ci educatorul evaluează calitatea cunoştinţelor însuşite. Astfel dispare posibilitatea ca elevul să perceapă, să evalueze şi să califice propriile observaţii. Haideţi să numim această posibilitate capacitatea de a-şi îmbunătăţi propria inteligenţă generală. Nu e un lucru nou. Mulţi oameni au remarcat că tehnica reprimării stă la baza sistemului de educaţie actual. Mulţi se opun. Unii o consideră chiar ca fiind o educaţie prefascistă, întrucît ne învaţă să depindem de a depinde. De ce nu putem oare opri lucrul acesta? Pentru că toţi par să se fi obişnuit deja. A se citi: să fie dependenţi. Dependenţi de reprimare, ierarhie, deresponsabilizare. E comod. Deşi pentru mulţi, profesori şi elevi, e un fel de confort al inconfortabilului.

Autoeducaţia promovează mijloacele proprii, încrederea în propria percepţie şi inteligenţa. Facem asta întreaga viaţă: observăm-comparăm-verificăm. Autoeducaţia include două abordări posibile: 1. educarea sinelui pentru a deveni un sine sau propriul sine; 2. educarea individului de către el însuşi (presupunînd reflectarea şi abilitatea de a problematiza). În acest articol vom vorbi despre cea de a doua abordare. Autoeducaţia se bazează pe posibilitatea de a alege liber subiecte, metodologii, timp, spaţiu şi o intensitate a învăţării. Asta presupune şi nevoia de a învăţa cum să învăţăm. Autoeducaţia nu se referă la a avea mai multă libertate în alegeri (individul îşi alege programa, devenindu-şi astfel propriul proiect), ci la un program de experimentare, care trebuie analizat în permanenţă în ceea ce priveşte specificitatea sa (ce şi cum), consistenţa (cum să menţinem motivaţia ca dorinţă, mai degrabă decît ca necesitate pragmatică), transformarea (ca proces al schimbărilor, care poate genera modificări radicale ale tiparelor de gîndire) şi accesul celorlalţi (problema autorului sau a deţinătorului).

Pentru a dezvolta o maşinărie de gîndire autoreflexivă, începeţi cu întrebări, pentru a putea face translaţia către un alt mod de a citi. Această traducere (sau translaţie) este mediul, operaţia şi calea pentru a obţine cunoştinţe, pe cînd şcolile reduc cunoştinţele dobîndite la ceea ce va fi tradus (obiectul). Traducerea transpune un obiect, transportîndu-l, dar reuşeşte să şi piardă ceva din acea entitate, modificînd, deci, ceea ce transportă. Pentru a putea traduce, avem nevoie să abstractizăm, să recunoaştem regulile unui sistem nefamiliar, prin analogie cu regulile unui sistem familiar (comparaţia prin analogie, omologie, echivalenţă).

Autoeducaţia nu ar trebui înţeleasă ca un proces de alienare. Din contră, tehnica gînditului împreună, cu voce tare, ar trebui să primeze. Antrenarea abilităţii de a-ţi modifica perspectiva, de a traduce de la un tip mental la altul (tipare de gîndire, metode, proceduri), se poate realiza şi independent, însă mediul, dialogul sau procesul colectiv (alături de studenţi, mentori, colaboratori) ajută. Scopul nu e de a genera noi probleme, ci de a genera noi oportunităţi de problematizare.

Pînă acum cîţiva ani, era greu să obţii multe cunoştinţe. Profesorul era cel care păzea toate cunoştinţele. În ziua de azi a devenit mult mai uşor, se poate spune, să descoperi cunoştinţele dorite de unul singur. Google&comp. au permis accesul la numeroase resurse şi vor continua să o facă. Paradisuri sau jungle de cunoştinţe potenţiale abia aşteaptă să fie explorate. Schimbarea necesară de la „învăţăcel“ la „utilizator“ e pe cale să se producă. Cum informaţia a devenit accesibilă şi gratuită – chiar copleşitoare –, avem nevoie să învăţăm cum să o folosim, pentru că informaţia liberă nu include şi gramatica folosirii ei (reguli sau protocoale). Trebuie să recunoaştem că biblioteca, arhiva şi alte locuri dedicate cunoştinţelor au rămas pînă de curînd un privilegiu consacrat celor educaţi din clasa de mijloc. În ziua de azi, prin conţinutul open source şi mişcarea pentru software gratuit, are loc o luptă pentru acces liber şi pentru alfabetizare informatică, care măreşte potenţialul obţinerii de informaţii fără discriminare.

Asta înseamnă că: profesorii se pot schimba din instructor în facilitant; profesorii se pot schimba din cei care ştiu cel mai bine în colegi de studiu; profesorii se pot transforma din maeştri în parteneri de luptă; profesorii se pot schimba din cei care oferă anumite informaţii în cei care facilitează procese şi metode de problematizare. Un profesor poate chiar să nu cunoască un anumit subiect şi să fie, totuşi, un ajutor excelent, avînd o experienţă similară a căutării de cunoştinţe. Avantajele par a fi numeroase: profesorului îi va rămîne mult mai mult timp pentru calitate, individualitate sau schimburi de opinii în grupuri mici, dacă nu e nevoit să predea lucruri uşor de găsit de către studenţi pe cont propriu. Se poate petrece mult mai mult timp în căutarea de cunoştinţe sau pentru a citi, a pune în practică, a interpreta, dacă acest timp nu va fi irosit cu predarea impersonală şi nedirecţionată din clasă.

Se pot construi pachete de cunoştinţe mai bine individualizate şi mai dinamice, pentru a se potrivi cu filigranul diversităţii de abilităţi, nevoi şi dorinţe, cu diversitatea de personalităţi care formează societatea noastră şi care devin din ce în ce mai indispensabile acestei societăţi.

Şcoala tipică e considerată a fi eficientă în producerea de cunoştinţe standardizate, deşi tind să mă îndoiesc şi de asta, însă în producerea de cunoştinţe variate şi individualizate e, fără îndoială, extrem de ineficientă.

În ciuda faptului că, de cîteva decenii, sistemul existent de educaţie se află într-o profundă criză (violenţa în şcoli este un simptom al ierarhiei minimalizante), acest mamut şi-a schimbat prea puţin direcţia. De ce să fie atît de dificilă schimbarea, cînd atîtea experimente au demonstrat că autoeducaţia nu e cu nimic mai ineficientă? Un experiment recent dintr-un liceu elveţian, în Wetzikon, o suburbie a Zürich-ului, în cadrul căruia elevii din ultimul an au fost lăsaţi să înveţe de unii singuri, a demonstrat că cei mai buni deveneau şi mai buni, iar ceilalţi nu înregistrau rezultate mai proaste, menţinîndu-şi, pur şi simplu, nivelul. Mulţi dintre cei care lucrează în domeniu recunosc nevoia de schimbare.

Atunci de ce această reticenţă la schimbare? Profesorii, studenţii/elevii, părinţii, guvernele şi societatea sînt convinşi că singurul mod de a învăţa este să ni se predea. Fiecare e convins de imposibilitatea de a învăţa singur. Fiecare consideră că un profesor este indispensabil. Pentru că fără el, cum poate şti un student/elev de unde să înceapă şi cum să meargă mai departe? În acest sistem, profesorul deţine cunoştinţe, iar elevul e ignorant. Dar profesorul este cel care ţine informaţia pentru sine şi o transmite sub formă de pachete. Profesorul este cel care controlează cunoştinţele ce vor fi produse. Prin această abordare, profesorul nu numai că bagatelizează inteligenţa generală a elevului/studentului, dar îl şi menţine la acelaşi nivel de ignoranţă. Tocmai opusul a ceea ce credem că face sau ar trebui să facă un profesor. Nu e departe de a fi o crimă, nu-i aşa?

Din nefericire, alternativa autoeducaţiei e străină de principiile actuale din învăţămînt, bazate pe obedienţă, disciplină şi încredere în evaluarea externă, care pare a fi integrată în societate ca simţ practic. În ciuda faptului că afacerile moderne necesită o forţă de muncă creativă şi flexibilă, pare de neimaginat, pentru mult prea mulţi, că autoeducaţia ar putea fi o posibilă soluţie la nenumăratele probleme cu care se confruntă şcolile în momentul de faţă.

Procesul de învăţare disciplinar, represiv pare necesar într-un sistem căruia îi lipseşte o etică a responsabilităţii individuale, într-un sistem care respinge complexitatea şi individualitatea însuşirii de cunoştinţe. E limpede că un sistem represiv are nevoie de disciplină. Aşadar, nu cunoştinţele ce vor fi însuşite sînt cele ce presupun rolul unui profesor, sistemul ce va fi aprobat este cel care-l necesită. Un profesor este indispensabil structurii rigide, clasice de a transmite cunoştinţe.

Procesul strict de selecţie din cadrul unei şcoli demonstrează pieţei că, dacă se urmează anumite standarde, se pot însuşi cu succes anumite cunoştinţe. Nu e vorba de fiecare student/elev, de acţiunile lor, maniera lor de a gîndi şi de a se menţine la un anumit nivel de cunoştinţe tehnice sau specifice; se ţine cont însă de evaluarea din partea şcolii, urmînd un sistem standardizat de testare. De dragul eficienţei în procesul de selecţie, piaţa acceptă în mod tradiţional acest sistem de învăţămînt represiv ca fiind cel mai eficient.

Refuzul de a schimba sistemul educaţional rezultă din credinţa fundamentală că dorinţa de a creşte, a fi curios şi a vrea să funcţionezi normal în cadrul societăţii nu stimulează destul motivaţia necesară pentru a ajuta un elev să treacă prin etapele dificile ale procesului de învăţare. Sigur că perspectiva de a deveni un membru al forţei de muncă fordiste nu stimulează deloc, cu toate că mai toată munca de acest fel aparţine trecutului ori foloseşte resurse din afară. Dar societatea postindustrială a economiei informaţiei necesită alte calităţi şi, astfel, promovează şi mai multe diferenţe de cunoştinţe şi de dobîndire a cunoştinţelor. Aceste metode diferite se potrivesc cu necesităţile unei societăţi aflată în constantă schimbare şi care astfel are nevoie de capacitatea de schimbare. (…) Abordarea autodidactă se potriveşte perfect într-o societate care are nevoie de iniţiativă individuală, creativitate, responsabilitate şi capacitatea de schimbare.

Arta necesită o dorinţă puternică de a comunica ceva specific. Ce poate fi acest „ceva“, cum poate el să se schimbe de-a lungul vieţii unui artist şi în ce mijloace poate cineva să traducă/transforme acest „ceva“ şi cum s-ar schimba aceste mijloace de-a lungul vieţii unui artist sînt toate lucruri ce fac parte din procesul critic, reflexiv, artistic, autodidact. Independenţa de la sine înţeleasă, ce rămîne de-a lungul devenirii unui artist într-un mediu de învăţare bazat pe autoeducaţie, de-a lungul devenirii unei excepţii şi nu a produsului regulilor unei şcoli, prezintă o importanţă crucială pentru calitatea a ceea ce vrea să comunice artistul.

Şi partea bună a autoeducaţiei, independenţa, încrederea puternică în propriile percepţii, nu numai că produce artişti mai buni, dar este importantă pentru fiecare produs al ciclului educaţional ca întreg.

Jan RITSEMA este artist independent, regizor de teatru, actor şi dansator. Pune în scenă atît propriile piese, cît şi spectacole din repertoriul clasic. Spectacolele sale sînt produse în principal în Europa. Activează în domeniul teatrului experimental şi politic. Derulează proiecte de cercetare în dramaturgie şi predă în şcoli de artă. Îşi desfăşoară activitatea în principal la PAF (PerformingArts Forum), lîngă Reims, Franţa (www.pa-f.net).

Într-o comunitate a educaţiei artistice, fiecare membru ar trebui să fie o excepţie

Instituţia există pentru studenţi, nu studenţii pentru instituţie, însă ei trebuie să-şi desfăşoare activitatea în acel loc în mod inteligent şi la potenţial maxim. Instituţia şi studenţii au aşteptări reciproce mari – nu ca ventriloci, ci ca parteneri într-un meci de încălzire. Mă refer, bineînţeles, la cursurile pentru artiştii creatori. Cele pentru artiştii performeri ar trebui să comunice cît mai bine cunoştinţe şi abilităţi, chiar dacă e adevărat că un artist priceput este şi un creator priceput. Nu ţin prea mult la separarea acestor două tipuri de cursuri, întrucît, în practica modernă, ele se suprapun adesea. Însă în realitatea didactică de zi cu zi există o diferenţă reală între nevoile creatorului şi nevoile celui care evoluează pe scenă. Acesta din urmă nu poate accepta să opereze fără abilităţi şi cunoştinţe desăvîrşite, pe cînd artistul creator îşi doreşte să fie cu adevărat artist, mai presus de orice. E evident că cel de-al doilea îşi prezintă propriul produs. Îl interesează atît mecanismele, cît şi calea care duce la cea mai bună formulare a conceptului din mintea lui şi la realizarea lui practică. La urma urmelor, legile şi dificultăţile practice reprezintă graniţa dintre vis şi acţiune.

Aceste procese sînt greu de comunicat, întrucît sînt neregulate şi întotdeauna diferite. Asta am dorit să spun cînd am scris că arta şi educaţia se află într-o contradicţie. Cursurile ale căror reprezentanţi cred că sînt la curent cu toate laturile activităţii de coregraf sau regizor nu au nici o problemă cu a le transmite mai departe. Sînt, totuşi, instituţii care privesc spre trecut şi consolidează practici artistice, în loc de a încerca să le descopere. Cu toate acestea, un curs poate avea o influenţă puternică asupra dezvoltării unui tînăr artist. Este totuşi o diferenţă între a trebui să inventezi totul de unul singur, în mod autodidact, atunci cînd trebuie să acţionezi în absenţa unei confruntări competitive cu ceilalţi, şi a nu simţi deloc o nevoie în această direcţie. Atîta timp cît confruntarea nu este pedantă, adică e eliberată de orice urmă de eu ştiu cel mai bine¸ de orice formă de reprimare, un artist îşi poate accelera dezvoltarea lucrînd în permanenţă şi expunîndu-şi creaţiile în cadrul unei confruntări penetrante şi directe. Această confruntare nu trebuie să fie dură, ci directă, rămînînd sensibilă, blîndă, subtilă – artiştii nu ar trebui să sufere blocaje în urma unei astfel de abordări directe. Privilegiul unui curs rezidă în această confruntare corectă şi respectuoasă.

(fragment)

Jan RITSEMA