OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Se implinesc, curind, 30 de ani de cind am parasit România si m-am imbarcat in aventura majora a vietii mele. Nu stiu din ce motive, probabil prinsa de problemele noii mele existente, am regindit rar experienta emigratiei. Timp de peste 25 de ani, imprejurarile concrete, detaliile desprinderii de trecut au intrat in conul de umbra al biografiei mele. De curind, nu stiu din impulsul carei madeleine, din strafundurile memoriei, s-au ridicat brusc in lumina constiintei, amanuntele – pe care le credeam uitate – ale fiecarei etape din acel proces.
Totul a inceput intr-o dimineata a anului 1975. Dupa moartea barbatului meu, S. Si N., de curind casatoriti, s-au mutat in foarte incapatorul meu apartament de pe Bulevardul Dimitrov. Aveam dreptul la spatiu suplimentar, pentru ca atit eu ca scriitoare, cit si sotul meu ca medic, puteam beneficia de cite o camera de lucru. Acum as fi ramas singura cu menajera mea. Spatiul suplimentar nu mai era justificabil. Problema s-a rezolvat odata cu mutarea lui S. si a sotiei sale, in camera inainte acordata trebuintelor unui cabinet medical. Mezinul cu sotia lui emigrasera. Dupa un stagiu in Israel, se stabilisera la Paris.

- „Mama, noi vrem sa plecam, sa parasim România comunista“
intr-o dimineata, dimineata care marcheaza inceputul istoriei, S. a batut in usa sotului meu. A spus: „mama, noi vrem sa plecam, sa parasim România comunista. Nu plecam fara tine si plecam unde vrei tu: in Israel, in Vestul Europei sau in America. Noi nu avem preferinte. Tu decizi, in functie de legaturile tale profesionale sau de amicitie“.
Nu-mi amintesc care a fost reactia mea imediata. Stiu, insa, care a fost primul pas care se impunea: demisia din functia universitara, pensionarea precoce. A urmat excluderea mea din partid, la care nu am asistat, si inceputul demersurilor pentru obtinerea pasapoartelor. Mi-am facut un plan de bataie (stiind ca va trebui sa-l modific pe parcurs, dupa imprejurari).
Primul demers a fost vizita, mai bine zis interventia, la ofiterul de Securitate din sediul de pe Calea Rahovei. Fusese pacientul sotului meu pentru o interventie chirurgicala reusita. Am fost primita in audienta. Ceream pasapoarte pentru Israel. Motivul: intregirea familiei. Mezinul se afla acolo impreuna cu sotia lui. (in realitate, mezinul se afla la Paris, dar ca evreica, aveam mai multe sanse daca ceream vize israeliene. Dupa luni de asteptare, am fost toti trei convocati la directia pasapoartelor de pe strada Nicolae Iorga. impreuna cu S. si N. primisem pasapoarte pentru Israel, acordate mie, fiului si nurorii mele pentru reintregirea familiei. Faptul ca cedam un apartament spatios, care putea fi atribuit unui responsabil politic, lucrase in favoarea noastra. Pe rind, obiectele de mobilier si cele casnice, tablourile, colectia de icoane adunata de barbatul meu, oglinzile, unele carti au disparut din casa.

Am depozitat totusi citeva lucruri, de care nu voiam sa ma despart, in casele unor prieteni: citeva tablouri, citeva scoarte, citeva carti de arta. Stiam ca nu am voie sa le transport in bagajul de emigratie; speram, totusi, sa le recuperez cindva, undeva…
Dar raminea nerezolvata o problema majora: schimbarea destinatiei. Undeva, pe parcurs, zborul spre Israel trebuia intrerupt si prelungit printr-un zbor in Occident. Am luat bilete pentru Israel via Zürich. Le-am cumparat de la agentia de voiaj Swiss Air, de pe bulevard, vis-à-vis de cinematograful Aro. Pe urma, am plecat pentru trei zile la Mamaia. De acolo, in ipostaza unei turiste nemtoaice, trebuia sa rezolv problema cu ajutorul prietenilor mei Nadia si Stefan din München, pe care-i vizitasem cu prilejul bursei de studii obtinute cu doi ani in urma de la Universitatea din Marburg. Erau prietenii mei din tinerete. Nu ma indoiam ca telefonul meu din Bucuresti era sub observatie din momentul in care facusem cererea de pasapoarte.

Mi-amintesc de dimineata in care mi-am intrerupt plaja si am intrat in cabina telefonica a hotelului. in limba germana, ceream Nadiei si lui Stefan sa cumpere trei bilete de avion Zürich-Paris si sa le transmita agentiei Swiss-Air din Bucuresti. Sleita, dupa aceasta conversatie, mi-am reluat plaja si am inceput sa fac planuri privitoare la calatoria noastra. La intoarcere, am purces la munca istovitoare a bagajelor. Aveam drept la un numar precis de kilograme. Trebuia sa incarcam lucrurile permise in lazi ce aveau sa ne ajunga din urma – unde? – fireste in Israel. intr-o lada gigantica am inghesuit resturile unei gospodarii. S-a transportat lada la locul vamuirii. Am ascuns biletele Zürich-Paris in valizele pe care urmam sa le luam in avion si ne-am pregatit de plecare.
Expeditia noastra era nelinistitoare. Nelinistea fireasca unei migrari in necunoscut era sporita de factorul ilegal: schimbarea destinatiei, biletele de avion Zürich-Paris ascunse in bagaj. Ne-am intors acasa de la locul vamuirii cu ceea ce vamesul socotise ilegal. Raminea sa rezolvam in urma migrarea lazii din Israel la destinatia emigrarii noastre.

- M-a urmarit multa vreme ultima intilnire cu sora-mea cea mica
Au urmat intilnirile de ramas bun. Nu-mi amintesc cum m-am despartit de prieteni; nici de urarile lor. Dar m-a urmarit multa vreme ultima intilnire cu sora-mea cea mica. A fost din adolescenta o bolnava. O tuberculoza, pe vremea aceea netratabila din cauza inexistentei unui tratament adecvat (micinele inca nu fusesera descoperite), o transporta dintr-un sanatoriu intr-altul. Tineretea ei s-a petrecut la Predeal, Moroeni, Zamora. Aceasta detentie se complicase cu un dezechilibru nervos, care, in urma, degenerase intr-o stare diagnosticata drept schizofrenie. Acum era internata la spitalul Central de boli nervoase. Acolo m-am dus sa-mi iau ramas bun. Mama ma sfatuise sa nu marturisesc ca emigrez, ca sa n-o zdruncin prea tare. Am inventat de aceea o plecare temporara. O vad si acum la iesirea din cladirea spitalului, pe scari, in halat de casa urmindu-ma ca intr-o transa, cu miscari dezordonate si o privire halucinata.
La aeroport m-au insotit citiva prieteni, printre ei F. Vamesul, care mi-a scotocit valizele, n-a descoperit biletele Zürich-Paris, dar a extras doua carti care, fiind publicate inainte de 1945, erau socotite bunuri cu valoare patrimoniala si deci trebuiau sa ramina in tara. I le-am inminat F.-ei care privea de la distanta operatia vamuirii.
Despre zborul care ne-a dus la Paris imi amintesc doar de escala de la Zürich. S., N. si cu mine sedeam pe o banca in sala aeroportului si asteptam. Era o asteptare linceda de citeva ore, la capatul carora avionul Zürich-Paris trebuia sa ne duca spre locul unde avea sa se desfasoare prima etapa a emigrarii noastre.

- Sentimentul dezradacinarii la Paris
Parisul era pentru mine un spatiu familiar, care-mi alimentase nostalgii in adolescenta si in tinerete. La 17 ani traisem o experienta romantica in orasul fermecat, despre care imi vorbeau parintii si pe care-l cunosteam din atitea opere literare. Eram de pe atunci familiarizata cu topografia orasului. ii cunosteam cartierele, strazile, parcurile, monumentele, inca inainte de a cobori din tren, in Gara Lyon.
Anul de emigratie petrecut la Paris impreuna cu familia mea nu mi-a alimentat sentimentul dezradacinarii. Locuiam intr-un imobil vechi si prietenos din Suburbia Levallois-Perret, intr-o garsoniera placuta, un etaj deasupra micului aparatament ocupat de S. si N. Aveam sprijinul material al agentiei Cojasor. incercam sa gasesc ceva de lucru. Citeva traduceri oferite de un profesor-coleg, pe care-l cunoscusem cu prilejul unor congrese, n-au rezolvat problema existentei materiale si nici activitatea de vinzator de ziare pe care o depunea S. Séjour-ul era insa placut. Metroul ma transporta in 15 minute pina in Place de l’Opéra. Hoinaream pe strazi, cascam gura la vitrine, ma intilneam cu prieteni parizieni sau stabiliti la Paris, care ma precedasera in aventura emigratiei. Ma intilneam cu colegi cunoscuti la congrese, care-mi prilejuiau mici escapade in afara Parisului.

Mezinul si sotia lui parasisera Parisul. Beneficiasera de invitatia unei rude a nurorii mele pentru a se stabili in America. Stiam ca ragazul parizian nu poate sa dureze. Ni se acordasera vize de tranzit, care aveau sa expire curind. Am inceput sa adresez scrisori catre universitati din Statele Unite si Canada, insotite de curriculum vitae. intre timp am primit vizita amicului meu Z., stabilit de multi ani in California impreuna cu familia lui. Studiase la Paris, avea multi prieteni pe meleagurile acelea si mi-a prilejuit intilniri placute si interesante, care au continuat pentru mine si dupa incheierea vacantei lui pariziene. Asteptam cu incordare un raspuns afirmativ la cererile mele. intr-un tirziu, raspunsul a sosit. O universitate californiana imi oferea un contract de visiting-professor pentru un an. Era o certitudine. Urma sa obtinem viza de intrare in Statele Unite. Am fost convocati la o intrevedere cu un reprezentant al C.I.A.-ului. N. si S. au trecut examenul fara nici o greutate. Acceptarea mea era insa problematica. Fusesem membra de partid. Reprezentantul C.I.A.-ului m-a intrebat ce functii am indeplinit in cadrul partidului. I-am raspuns ca am fost un membru periferic – „rank and file“ – si ca in momentul dezamagirilor, demisia din partid ar fi insemnat renuntarea la activitatea universitara. M-a intrebat daca am avut vreodata legaturi cu un cetatean american. Mi-am amintit brusc de un episod din viata mea trecuta de care uitasem. Fiind cunoscatoare a limbii engleze, eram des invitata de diverse foruri politice, judiciare, universitare sa joc rolul de interpreta cu ocazia venirii unor oaspeti din perimetrul anglo-american. Fusesem interpreta in cadrul unui congres pentru pace, care se desfasurase la Bucuresti, si, mai de curind, cu ocazia vizitei unui capitan Maddison, care se interesa de activitatea sindicala din România. L-am revazut in memorie pe tinarul capitan Maddison, un barbat frumos si jovial. Se interesa de activitatea si preocuparile mele si, nu mai stiu in ce context, a acceptat invitatia la masa a parintilor mei.

Il vad si acum in sufrageria de pe Strada Frumoasa, conversind degajat cu toti membrii familiei mele. Pronuntarea numelui lui Maddison si descrierea imprejurarilor in care-l cunoscusem au avut un efect magic. Interview-ul s-a incheiat. Interlocutorul meu a spus: multumesc, nu mai avem nevoie de alte informatii si, dupa citeva zile, am fost instiintata ca am primit viza. Ulterior am aflat ca Maddison devenise general in rindurile C.I.A.-ului.
Ne-am luat ramas bun de la prietenii parizieni, am spus adio Parisului, de fapt Europei, si am aterizat pe aeroportul Los Angeles-ului.
La aeroport ne asteptau mezinul si prietenul meu Z. M-am instalat intr-o garsoniera mobilata, in cartierul in care locuiau mezinul cu nevasta lui si Z. cu familia. S. si N. imi erau vecini. Era un cartier inteligibil pentru mine, cu atit mai mult cu cit, cu un an in urma, cu ocazia unui congres universitar, petrecusem vreo doua saptamini la L.A., fiind oaspetele lui Z. Asadar, orasul nu-mi era cu desavirsire necunoscut. in masina lui Z. vizitasem muzee, evident petrecusem o zi la Disneyland, fusesem plimbata prin cartierele cele mai selecte ale orasului (Beverly Hills, Bel-Air).

O excursie de citeva zile la San Francisco colorase séjour-ul meu californian. Orasul de pe malul golfului (The Bay) era nu numai inteligibil pentru o minte si un sensoriu modelate de spatiul european, dar si plin de farmec si generator de asociatii exaltante. Fusese centrul rebeliunilor studentesti din anii ’68-’69, era refugiul celor surghiuniti de morala puritana a Americii (printre ei homosexualii), era un conglomerat cosmopolit, era simbolul gindirii neconformiste. Nu realizasem, in acea scurta vacanta, structura urbanistica a Los Angeles-ului. Acum intelegeam ca orasul ingerilor nu este un oras, ci o revarsare de populatie pe o intindere mai mare decit un judet românesc, cu suburbii nenumarate, care alcatuiesc partea cea mai selecta a locului; un oras cu trotoare pustii (in zonele in care exista trotoare) si autostrazi supraaglomerate. Reprezenta un triumf al automobilismului. Prima achizitie a unui emigrant trebuia sa fie masina. Foarte curind, copiii mei au inceput sa circule in masina. Pe urma, fiecare membru al familiei conta pe propria lui masina, fara de care deplasarea la locul de munca era inimaginabila.

Eu schimbam doua autobuze pentru a ajunge la universitatea in care predam literatura comparata, spre uimirea colegilor mei, care, totusi, acceptasera sa priveasca situatia mea de pieton ca pe un provizorat. Am inceput deci sa iau lectii de automobilistica. in fiecare zi, petreceam doua ore la volan, sub supravegherea unui instructor, care ma initia in conducerea masinii si in legile circulatiei losangeliene. A fost o initiere greu suportabila pentru structura reflexelor si a mintii mele. Stiam ca sufar de imbecilitate tehnologica si ca orice masina ma inhiba pina la paralizie. Nu intrezaream posibilitatea vreunui modus vivendi in aceasta metropola ultra-motorizata. Am dat examenul si am obtinut permisul de conducere, dar am stiut ca daca ma aventurez singura pe o auto-strada californiana, voi sfirsi, daca nu la cimitir, cu siguranta pe un scaun cu rotile. Nu mi-am cumparat masina si am trait, in noua mea ambianta, cu sentimentul frustrant ca sint o infirma.
N-a fost usoara nici adaptarea la celelalte coduri ale noii mele existente. Vorbeam limba engleza, dar ignoram codurile lingvistice ale vietii cotidiene americane. Nu stiam ca „How are you today“ e o formula si nu o intrebare, nu stiam ca „Have a good day“ e un salut, nu o urare. Si multe altele.

- Am ramas europeana in gindire, in reactii, in intelegerea spatiului si timpului
Contactul cu studentii, cu care ma intilneam bisaptaminal, imi rezerva si el surprize. Cursul pe care-l tineam se numea „a survey course“, adica un curs general, care trebuia sa parcurga lungi perioade istorice si literare intr-un timp record. Un asemenea curs este posibil pentru un grup de studenti care sint cit de cit familiarizati cu istoria si estetica curentelor literare majore. Am presupus ca, din liceu, studentii stiu ce reprezinta renasterea si romantismul si ca sint capabili sa plaseze astfel de miscari artistico-literare in timp. Am descoperit insa ca nu ma aflu in Europa, ci in America. Atunci cind am enumerat regii Frantei contemporani cu clasicismul si gindirea Luminilor (Ludovic al XIII-lea si al XIV-lea – clasicismul francez; Ludovic al XV-lea si al XVI-lea – iluminismul, ideile premergatoare Revolutiei Franceze etc.) am fost oprita cu intrebarea ironica: „Don’t you get messed up with so many Lewis-es?“ Am incremenit. Studentii mei din Bucuresti cunosteau din liceu nu numai atmosfera culturala prezidata de acesti regi, dar si costumatia fiecarei epoci, perucile purtate de monarhi si de scriitori. Am regindit cursul. Mi-am regindit codurile comportamentale si lingvistice. Dar am ramas o europeana in gindire, in reactii, in intelegerea spatiului si timpului.
Traiam un neintrerupt provizorat. Garsoniera mobilata in care locuiam nu era un home. Obiectele care ma inconjurau nu-mi apartineau si nu ma reprezentau. Cind anul universitar s-a incheiat, am plecat la Paris, am tinut citeva prelegeri la Universitatea din Reims, gratie unei colege care preda acolo, dar n-am obtinut nici o permanenta.

Provizoratul se prelungea in mod penibil. Un telefon de la prietenii din Israel m-a anuntat ca pot functiona, timp de un an, ca visiting-professor, la Universitatea din Ierusalim. La inceputul anului 1978, am aterizat la Tel-Aviv, unde aveam prieteni. Am gasit un mic apartament la Ierusalim. Ma simteam bine in orasul acela stravechi. Eram inconjurata de istorie, istoria care-mi lipsea atit de mult la L.A. Auzeam glasuri din strafundul istoriei si de dincolo de istorie. Treceam prin una din portile care patrund dincolo de zid si ma trezeam printre ruine sau in bazarul a carui forfota orientala ma fermeca. Bolek, polonezul, barbatul prietenei mele D., mi-a fost ghid intr-un tur al orasului vechi, dindu-mi informatii pretioase de iudaist competent (competenta cistigata in ghetoul Lublinului), intr-o franceza fluenta dobindita in anii petrecuti in Franta, ca participant la Rezistenta. Studentii, descendenti ai unor emigranti veniti din aproape toate tarile Europei si din America, aveau un fond cultural pe care puteam conta. Tineam doua cursuri: unul in limba engleza, celalalt in franceza si doua seminarii. Dialogul era animat. Ma simteam, profesional, satisfacuta. Stiam insa ca nu voi regasi atmosfera discutiilor de catedra de la Bucuresti, a dialogurilor prezidate de Vianu, la care participau Papu, Frunzetti si alti membri ai catedrei.

Intre timp primisem invitatia Universitatii din Beer Sheva de a tine acolo o ora de curs pe saptamina in limba engleza. Beer Sheva este un oras cu iz oriental, la sud de Ierusalim. Rastimpul petrecut de mine in Israel n-a fost agitat de infruntari politice. Conflictul israelo-palestinian trecea printr-o perioada de acalmie. Strabateam in autobuz distanta Ierusalim-Beer Sheva, intr-o dispozitie relaxata, privind prin fereastra peisajul desertului si savurind pitorescul levantin. Autobuzul se oprea la Hebron. intr-o zi, am coborit ca sa vizitez oraselul cu rezonanta biblica. Prietena mea, M., din Tel-Aviv, s-a alarmat cind i-am comunicat impresiile mele. „Sa nu mai cobori la Hebron. E locul unde a avut loc un masacru al evreilor.“ Weekend-ul il petreceam la Tel Aviv, un oras modern, animat, cu viata nocturna si atmosfera europeana. Acolo aveam prieteni si intilnirile cu ei si cu prietenii lor erau insufletite de reminiscente si preocupari comune. M. facea parte din grupul care, in anii adolescentei, ne modelase intelegerea despre oameni, viata, arta, politica. Cu ea si cu copiii ei regaseam un limbaj familiar, indiferent daca vorbeam româneste sau englezeste. Tot aici ma intilneam cu S. si sotia lui. Cu ei vorbeam despre Croh si Silvian, despre activitatea literara si jurnalistica din România acelor ani. De la S. aflam despre carti, pe care in urma le-am cautat si le-am citit in Israel, in California, in Canada. O excursie la Eilat m-a dus pe malul Marii Moarte. Am plutit fara sa fac nici o miscare pe apele acelea dense si sarate.

Excursiile la Jaffa, Caesarea, Nazareth, Bethleem, Massada ma transportau in zonele istoriei vechi si ale mitului.
Anul universitar se apropia de sfirsit. Universitatea din Beer Sheva imi oferea prelungirea contractului pe inca un an si poate… Dar acceptarea propunerii ar fi ridicat probleme. Ma inscrisesem la un curs de limba ebraica. Ma bizuiam pe usurinta cu care deprindeam noi structuri lingvistice. Am avut o surpriza. Ebraica era o limba care-mi impunea un tip de gindire, de expresie semantica, imi sugera o filozofie lingvistica absolut straine de modelele mele mentale. Era prea tirziu ca sa deprind o structura cu totul straina psihologiei mele. As fi ramas pentru tot restul vietii o infirma.
Se mai ivea o problema de alta natura. Cetatenia americana, pe care nu o dobindisem, nu avea sa-mi fie acordata daca lipseam din tara mai mult de un an. Anul se implinea in curind. Am parasit Israelul. M-am despartit de prieteni si de prietenii prietenilor si m-am intors la Los Angeles. Curind, impreuna cu membrii familiei mele, am obtinut cetatenia americana.
Familia inchiriase pentru mine un apartament placut situat in cartierul care mi-era familiar si in care locuiau si copiii.

Se afla intr-un imobil de doua etaje de pe bulevardul Olympic, la citiva pasi de artera principala a Los Angelesului – Bulevardul Wilshire. (in gind si in conversatie cu cei din România, eu ii spuneam Calea Victoriei). Am hotarit sa purced la injghebarea unui home. intre timp sosise, dupa un ocol prin Israel, lada cu lucrurile impachetate la Bucuresti. Am regasit citeva tablouri si scoarte, care-mi aminteau de locuinta de pe Bulevardul Dimitrov, albume de fotografii, carti, ceramica, tacimuri si altele. Acum bintuiam prin magazine de lucruri noi si vechi; ma opream, in weekend, la garage-sale-urile din cartierul meu si ma alegeam cu obiecte de mobilier, tipsii de arama, perne orientale s.a. Cumparasem un fotoliu-bergera aidoma cu cele doua fotolii din salonul apartamentului din Bucuresti, care fotolii proveneau din locuinta parinteasca de pe Strada Frumoasa. De asemenea, o oglinda cu rama de fier forjat, o masuta joasa acoperita cu piele de Toledo si altele. Z. ma insotea in expeditiile care se soldau cu achizitionarea de obiecte menite sa alcatuiasca noul decor al vietii mele. Pe balconul cu grilaj, care privea spre bulevardul Olympic, pusesem ghivece si un chaise-longue. Ma gaseam acum in spatiul meu, incepeam sa ma simt acasa. Dar familia privea cu ingrijorare situatia mea profesionala, ma intreba ce aveam de gind si-mi reprosa ca refuzasem contractul oferit la Beer-Sheva.

Intr-o zi am primit o scrisoare cu en-tête-ul Universitatii din Alberta, Canada. Am tresarit. La o conferinta de literatura, care avusese loc la sfirsitul sederii mele in Israel, am avut parte de o intilnire careia nu-i acordasem nici un fel de importanta. Ma aflam in barul unui restaurant, pus la dispozitia participantilor la conferinta. Sedeam pe un taburet inalt si sorbeam dintr-un pahar cu vermut. Pe scaunul alaturat s-a asezat un barbat, pe care-l cunosteam. Era seful departamentului de literatura comparata de la Universitatea din Edmonton. Am infiripat o conversatie. M-a intrebat despre planurile mele de viitor. I-am raspuns ca, dupa incheierea anului universitar, nu intrevad nimic. Mi-a spus intr-o doara: daca se iveste ceva la Universitatea din Edmonton, iti dau de stire. N-am crezut in promisiunea lui.
Acum mi se oferea un nou contract. Am pornit spre Edmonton intr-o stare de spirit pe care celelalte deplasari universitare nu mi-o prilejuisera. Plecam de acasa, aveam sa ma inapoiez acasa. Nu mai eram un invatacel itinerant, un „itinerant scholar“ medieval.

Am aterizat la Edmonton in ajunul anului nou 1979, pe o zi de iarna. Vedeam zapada pentru prima oara de cind parasisem România.
Edmonton era un oras structurat si usor inteligibil pentru mine. Se afla intr-o zona impadurita si, ca sa ajung de la apartamentul pe care mi-l rezervase universitatea pina la facultatea in care predam, strabateam, in lunile de primavara si de vara, un drum inverzit.
Nepotul meu cu familia lui se stabilisera la Edmonton, asa incit am fost initiata in toate problemele practice ale existentei canadiene. in masina lui am facut o excursie pina la Vancouver, cel mai nordic oras al continentului. imi amintesc de un traseu prin padure si de o oprire brusca a automobilului, pentru ca un cerb cu coarne ramuroase traversa soseaua. imi mai aduc aminte de un muzeu de arta indiana, in care am admirat o colectie variata de totemuri. in rest, activitatea profesionala din anul acela nu mi-a lasat multe amintiri. Nici orasul. Din Canada estica, pe care o cunoscusem prin 1973, pastrez amintiri mai vii.

Eram atunci profesor invitat la Universitatea din Ottawa. Gratie unor prieteni din Bucuresti, stabiliti in Québec si Montreal, am cunoscut cel mai „istoric“ dintre orasele canadiene – Québecul; de asemenea, animatia capitalei. M-am inapoiat „acasa“, in ajunul anului nou 1980. Mi-am regasit home-ul si rutina losangeliana. Orasul era inca intimidant pentru mine, o pietona iremediabila. Crezusem ca-mi voi convinge familia sa-si aleaga alta arie in California sau – de ce nu? – pe coasta estica a continentului. Prea tirziu. Ambii copii se mutasera in suburbii ale orasului. Ca orice californian care se respecta, isi cumparasera case in zonele verzi, la distante multi-kilometrice de city. Mezinul se intorsese de la Bucuresti cu o noua sotie, A., spirit artistic, desenatoare de costume, cu care aveam sa innod relatii prietenesti. S. cu sotia lui asteptau un copil. Nimic nu se mai putea schimba. Mi-am oferit citeva evaziuni, calatorind ca sa-mi revad prietenii. Din Israel ma repezisem intr-o vacanta la New York, unde ma intilnisem cu Z., venit din L.A., si cu prietenii lui stabiliti la New York. Orasul ma fascina. Se impunea cu forta lui oricarui calator venit de aiurea. Dupa intoarcerea din Canada, am plecat la Bucuresti, s-o revad pe mama si pe prietenii de care ma despartisem cu a-proape opt ani in urma. Sora-mea cea mica se prapadise. Mama era vie, interesata de tot ce-i povesteam, intelegind ca totdeauna problemele mele intime si profesionale; reintilnirea cu ea ma transporta in aria altei generatii.

Cu prietenii – mai ales A. si S. – in casa carora poposisem, am reluat o conversatie intrerupta cu citiva ani in urma, cu aceeasi usurinta cu care ma regasisem in preajma prietenilor din Israel.
Pina la urma mi-am reluat „mon train-train quotidien“ la L.A., intelegind ca aici trebuie sa-mi gasesc un rost si ca anii de profesorat itinerant se sfirsisera.
A urmat o perioada grea. La virsta mea de atunci nu mai puteam regasi o situatie universitara. Am dat anunturi, am raspuns la anunturi. S-au succedat activitati straine de interesele mele; am predat scurt timp la o scoala coreeana; am cunoscut un esec total ca functionara la o banca. Am inceput sa dau lectii particulare de franceza. Doua momente din anii aceia grei (pe plan economic erau ani de criza) mi-au ramas vii in minte. La un liceu particular din Beverly Hills (cartierul cel mai sic al Los-Angelesului) am predat timp de un semestru limba franceza. Directoarea liceului era o femeie – sirboaica la origine – autoritara si cu un spirit comercial distonant pentru mine, in aria invatamintului.

Elevii erau copii rasfatati ai unor familii avute, care doreau o diploma de absolventi ai liceului, obtinuta cu eforturi minime. Orele de gramatica ii exasperau. Parintii au intervenit, denuntind absurditatea mea. Directoarea mi-a cerut sa schimb tonul. Controla regulat catalogul si corecta toate notele proaste sau mediocre inscrise de mine. Mi-a explicat ca nu doreste sa-si piarda clientela. Contractul meu nu a fost reinnoit. Cealalta experienta „profesionala“ pe care am retinut-o a fost examenul pe care l-am dat pentru a functiona in cadrul emisiunii radiofonice „Europa Libera“. Am trecut printr-o orala la microfon in limba româna si in limba engleza, urmata de o proba scrisa. Subiectul compozitiei era: „O experienta decisiva in viata mea profesionala“. Am spus ca experienta cea mai semnificativa, pe care am trait-o ca profesoara, a fost deprinderea de a raspunde „nu stiu“ la o intrebare pusa de un student. De la Profesorul Vianu invatasem ca a raspunde „nu stiu“ la intrebarea unui student nu vadeste incapacitate profesionala, ci imensitatea domeniului, pe care un profesor incearca sa-l faca cunoscut. Am cazut la examen, dar mult mai tirziu, aveam sa-mi amintesc de acest esec si sa fiu compensata pentru nereusita.
Aveam totusi satisfactia de a avea un home care ma despagubea de nereusitele profesionale. Curind prietenii de departe au poposit in apartamentul meu. M-au vizitat pe rind A., care venea din Bucuresti, N. si S. al caror musafir fusesem in 1971 la München, D. fizicianul, care emigrase in Germania si lucra intr-un laborator din Köln, M., care isi insotea fiica, bursiera la Boston si, in sfirsit, sora mea cea mare, care se stabilise la Edmonton, ca sa fie impreuna cu familia ei.

Ma mai bucura faptul ca in România nu eram uitata. Mi se reeditasera citeva din traducerile pe care, in lungul anilor, le facusem din limba engleza: Swift, Dickens, Thackeray, Thomas Hardy, Virginia Woolf.
- Dorinta de a transmite nepotului meu ceva din zestrea mea culturala
Pe urma au aparut nepotii si, odata cu ei, staruintele lui S. de a ma muta in suburbie, in zona in care se stabilise el cu familia. Refuzam categoric sa parasesc aria in care imi injghebasem un home. Aparitia lui Andrew, primul meu nepot in ordine cronologica, a produs schimbari de tonalitate in viata mea. Eram si ma simteam bunica. Curind copilul a inceput sa petreaca weekend-urile in apartamentul meu, pentru ca parintii sa aiba libertatea de a se misca si a se intilni cu prietenii. in dormitorul meu a aparut un patut, si in constiinta mea, dorinta impinsa pina la absurd de a transmite nepotului meu ceva din zestrea mea culturala. Ma gindeam ca, la Bucuresti, nu fusesem in stare sa ma dedic educatiei copiilor mei. Eram prinsa de activitatea profesionala si de viata mea paraprofesionala. Acum aveam ragazul necesar unei astfel de dedicatii. il plimbam pe Andrew prin parcuri si muzee si, mai ales, ii spuneam povesti. Repertoriul de basme adunate din culegerile lui Ispirescu, Creanga, Andersen, sau a fratilor Grimm s-a epuizat repede. Am inceput sa prelucrez mituri, piese de teatru, romane din depozitul meu de profesoara de literatura. Povestea lui Oedip i-a stirnit mirare; „What’s wrong with marrying your mother?“, m-a intrebat. Mi-am amintit ca in prima copilarie, atit sora-mea, cit si eu doream sa ne maritam cu tata. Povestea lui Hamlet, prince Omelette, spunea el, l-a fascinat.

Portretul lui Dorian Gray era un basm incintator s.a.m.d. Au fost anii de bucurie necunoscuta pina atunci de mine. Dupa patru ani, s-a ivit al doilea nepot, Daniel. Am incercat sa repet situatia prilejuita de prezenta lui Andrew in viata mea. Dar cealalta bunica parasise Bucurestiul pentru a se stabili in casa din vale si Daniel ma vizita rar.
Am inceput sa scriu. Experienta emigratiei, cea mai decisiva si dura din viata mea, ma indemna spre autoanaliza. Nu ma mai simteam in stare sa fac critica si teorie literara; nu mai doream sa scriu comentarii, sa scriu despre literatura, pe marginea ei. Voiam sa scap de morbul criticii. Eram coplesita de experientele mele, asaltata de ginduri. Chiar si in lecturile mele incercam sa operez o noua ierarhizare. Citeam mai putina critica, mai multa literatura. Hotarisem ca vreau sa cunosc „das Ding an sich“ si nu opiniile altora despre „lucrul in sine“. Uneori ma abateam de la decizia mea, cu sentimentul ca pacatuiesc. incercam sa ma initiez in „noua critica“, sa citesc critica structuralista, sa fiu la curent. Dar refuzam sa mai comit comentarii. Am inceput sa scriu „insemnari“, sa notez experiente, reflectii, impresii. insemnarile mele de emigranta au fost bine primite in România. Strinse in doua volume, aparute intre 1997 si 2004, au avut parte de cronici elogioase. M-am bucurat. Ma atrageau noi domenii literare.

Capitolul reprezentat de literatura hispanica mi-era cunoscut din citeva traduceri, care-mi dadusera certitudinea ca zona aceea alimenteaza o forta creativa neegalata de nici o literatura contemporana. M-am inscris la un curs de limba spaniola. Stiam ca vorbind o limba romanica, cunoscind franceza si avind in urma mea anii de latina prilejuiti de liceul românesc antebelic nu voi intimpina greutati in deprinderea unei noi limbi latine. Curind am inceput sa citesc literatura spaniola si hispano-americana. Cursul de limba spaniola s-a transformat intr-unul de literatura. Citeam Unamuno, Lorca, Quevedo, in clasa; Borges, Cortazar, Fuentes, acasa.
Calatoream. Fireste, domeniul spaniol ma atragea inaintea oricarui altuia. O excursie in Mexico puteam sa-mi permit oricind. Am cunoscut Mexico City, Oaxaca, Puebla, pe urma Yucatanul si ruinele Maya din Cicenitza. in tovarasia B.-ei, pe care o cunoscusem la cursul de spaniola, treceam o data la doua-trei luni granita ca sa facem cumparaturi la Tijuana sau Encenada. Gaseam, la preturi convenabile, ceramica, arama, carti spaniole si alimente. Ma amuza ideea ca plec in strainatate ca sa fac tirguieli. Pe urma am zburat peste ocean ca sa descopar Spania, Madrid, Barcelona – nordul; in anul urmator, sudul; Seville, Granada.

- Din România imi parveneau stiri care ma deprimau
Din Spania zburam mai departe; in Franta, in România, in Israel. Am revazut-o pe mama care, dupa ce mezina murise si cea mare emigrase in Canada, locuia intr-o casa de batrini. Era lucida si volubila ca de obicei; legase prietenii cu alti „seniori“. Mi-am revazut prietenii. Pe A. si S. la Bucuresti; pe M. si familia ei la Tel Aviv. Vorbeam inca limba tineretii noastre. Am locuit un timp in apartamentul Olgai, fosta mea colega de universitate si de editura, care traducea fluent si colorat din Gombrowicz si alti polonezi. E., pictorita, de curind vaduva, ma primise in casa ei, in al carei etaj isi instalase atelierul. Era activa, participa la expozitii si mi-a daruit citeva din ultimele ei tablouri. Cursul de spaniola mi-a prilejuit noi intilniri, dintre care unele s-au transformat in prietenii.

M-am legat usor de B., o letona din Riga, profesoara de pian, plina de curiozitate pentru domeniul literaturii spaniole si gata oricind sa intreprinda scurte excursii peste granita; Miriam era o sculptorita, comunicativa si ospitaliera, in casa careia am cunoscut o familie de evrei de origine canadiana, sociabili si cu interese culturale variate. Tot la cursul de spaniola l-am cunoscut pe Kurt, un german din Stuttgart devenit business-man in America. Era mindru de noua lui patrie americana si, in masina lui, am cunoscut „Die Sehens-Würdigkeiten“ din zona Californiei. Si tot la cursul de spaniola am cunoscut-o pe Coco, o japoneza, crescuta in Hawaii si stabilita in Santa Monica. Am pastrat legatura cu ea pina in ziua de azi, cind ma viziteaza saptaminal ca sa invete franceza. Ma bucuram ca reusisem sa-mi creez o noua normalitate. Dar timpul nu lucra in favoarea mea. Pe masura ce anii treceau, din România imi parveneau stiri care ma deprimau si chiar ma alarmau. Treptat, R. isi pierdea memoria. Nu mai puteam sa dialoghez cu ea prin scris. T. se baricadase intr-o nevroza, care-l transformase din prietenul deschis, saritor, inteligent, apt sa comunice pe planuri variate, intr-un om in carapace.

Stirile despre ei imi parveneau prin fiica lor, stabilita la New York, in apartamentul careia faceam escala ori de cite ori calatoream spre Est. Pe urma prietena mea, pictorita, prezenta in apartamentul meu cu mai multe tablouri, devenise inapta pentru corespondenta, din cauza unei paralizii a miinilor produsa de maladia lui Parkinson. Din Israel stirile erau rare. D. si B., polonezul, disparusera; M., acum locatara a unui imobil pentru batrini, scria din ce in ce mai rar. Prezenta cea mai statornica in viata mea de emigranta ramasese Z., singurul prieten de aci pe care-l stiam din Bucuresti, cu care aveam prieteni comuni si puteam vorbi despre existenta noastra de „acolo“. El asigura continuitatea intre viata mea californiana si cea dinaintea emigrarii. Tot el ma facea sa inteleg ca, pe meleagurile astea, prietenia inseamna cu totul altceva decit „acolo“. Prieteniile incheiate la Bucuresti in anii adolescentei si primei tinereti erau legaturi pe viata, marcate de un caracter absolut. Stiam ca pot cere prietenilor mei tot ce era omeneste posibil, ca eram gata oricind sa fac totul pentru ei; stiam ca pot sa le incredintez orice secret al vietii mele si ca increderea era reciproca. Timpul si spatiul nu puteau altera legatura. Doar moartea sau caderea in intunericul nefiintei intrerupeau contactul si am simtit acest final atunci cind E. si Z. au disparut, cind R. si T. s-au izolat in uitare si incomunicabilitate.

Daca as vorbi unui amic de aici despre asemenea legaturi marcate de absolut as fi suspectata de tulburari mentale sau m-as face pur si simplu ridicola. intr-o tara de dimensiuni continentale, legaturile de amicitie se plaseaza, din capul locului, sub semnul provizoratului. Colegii de scoala se despart cind studiile universitare ii imprastie prin universitati din toate colturile tarii; noua familie, profesiunea sint si ele forte centrifuge. Au loc intilniri periodice ale fostilor colegi si prieteni de studii; membrii familiei se aduna de Thanksgiving etc. Legaturile intre oameni se desfasoara intr-un ritm care nu comporta continuitate. Corespondenta care a mentinut prieteniile mele, din momentul in care emigratia ne-a indepartat, nu intra in schema relatiilor americane de astazi.

Dar chiar si Z. incepuse sa ma nelinisteasca. imbatrinise brusc. Vadea lacune de memorie si deteriorari in comportament. Un soc cerebral l-a terminat ca fiinta ginditoare. A urmat plecarea din Los Angeles, stabilirea la Oakland, unde traiau fetele lui. Pe urma, un telefon de la mezina: tatal ei murise in urma unui atac de cord. intr-o zi, o scrisoare de la directia caminului de batrini m-a anuntat ca mama a murit „de batrinete“ la 93 de ani. in ultimii ani de viata avusese parte de solicitudinea vechilor mei prieteni din adolescenta, din Bucuresti, care-si aminteau de prezenta ei prietenoasa si inteligenta. Si cel mai abil si intreprinzator dintre ei izbutise sa-i indeplineasca ultima dorinta: sa fie ingropata alaturi de tatal ei, doctorul, care murise de tifos exantematic pe front in Primul Razboi Mondial. Un an mai tirziu, la urmatoarea calatorie la Bucuresti, am asistat la punerea pietrei funerare pe Aleea Eroilor din cimitirul Filantropia.

- Nu eram invatata sa-mi pice din cer asemenea plocoane
Cutia mea de scrisori rareori imi oferea altceva decit note de plata si pliante promotionale. Si, totusi, in fiecare zi dupa-amiaza, la ora la care sosea posta, coboram la parter ca sa deschid cutia postala. Doar de acolo putea sa se iveasca neprevazutul. Si, contrar oricarei previziuni logice, intr-o zi a anului 2001, neprevazutul s-a ivit. O scrisoare cu en-tête-ul unui birou de avocatura ma informa ca eram cistigatoarea unui proces colectiv intentat postului Europa Libera de un grup de candidate la functia de crainice, respinse din motive de discriminare antifeminista (sex discrimination). Eram perplexa. Uitasem cu desavirsire de acea incercare – una dintre numeroasele din acei ani – de a gasi de lucru in cadrul unui post de radio. Habar n-aveam ca refuzul se putea incadra unei actiuni juridice. Se petrecea ceva cu totul neverosimil. Si cecurile au inceput sa soseasca. Nu eram invatata sa-mi pice din cer asemenea plocoane. Toata viata cistigasem bani ca rezultat al unei activitati productive. Eram de-a dreptul aiurita. Nici prin gind nu-mi trecea „sa investesc“, sa-mi cumpar, de exemplu, un apartament. Dorinta posesiunii de bunuri imobiliare nu ma stapinise niciodata. in intelegerea mea, proprietatea aducea neplaceri, impunea preocupari obositoare, producea riscuri, dadea dureri de cap.

Curind, am descoperit ca si banii depusi la banca pot creea situatii apasatoare. A inceput obsesia impozitelor, care in tara asta reprezinta un sine qua non al proprietatii. Primeam somatii, amenintari si, oricit as fi platit, conform cu calculele unui notar specialist, nu reuseam sa scap de cosmarul impozitelor. Era o problema de care in România comunista fusesem scutita. Impozitul era scazut automat din salariul si drepturile mele de autor, iar sumele pe care le incasam imi apartineau in intregime. Ramineam totusi in posesia unei sume importante. Am daruit copiilor, rudelor si prietenilor de departe pe care-i stiam in nevoie. Am dat cu imprumut bani care nu mi s-au restituit niciodata. Si mi-am oferit o vacanta la New York, de data asta nu in apartamentul lui M., ci intr-un hotel din cartierul ei. Ma bucuram, ca de obicei, ca scap de kitsch-ul hollywoodian. Dupa zece zile de vacanta febrila, in care am incercat sa ma despagubesc de lincezeala existentei mele los-angeliene, m-am inapoiat istovita. Am inteles ca proiectele mele exuberante de calatorie erau irealizabile. Am inteles ca trebuie sa-mi accept conditia si ca izbucnirile mele de revolta impotriva ingradirilor impuse de virsta sint penibile.

Noul regim era cu atit mai dureros cu cit vedeam fenomene de dezagregare in toate zonele existentei mele. B. devenea progresiv devorata de inertie. Nu mai iesea din casa, nu mai cinta la pian, isi petrecea timpul in mica tovarasie a ciinelui. La telefon imi spunea ca invata singura franceza si deci ca nu-si poate permite lecturi decit in limbile pe care le cunoaste: engleza, rusa, germana, spaniola. Ce citesti? Avea o antologie cu texte de Hugo, Dumas, Stendhal, Merimee s.a., texte nu totdeauna semnificative, pe care ea le parcurgea cu ajutorul dictionarului, innegrind paginile cu cuvintele traduse. Convorbirile cu ea decurgeau cu o stereotipie exasperanta. incepea: „How is life treating you?“. Si incheia spunind ca, intr-o zi, vom lua, ca de obicei, masa impreuna la Café Français. De peste un an, ziua aceea nu s-a ivit. Mai grave erau fenomenele de dezagregare care s-au petrecut in familie. S. a parasit domiciliul conjugal dupa mai bine de 30 de ani de casnicie. Curind dupa aceea si mezinul – de multa vreme impotmolit intr-o criza casnica – a facut acelasi lucru. Nepotii mei sint descumpaniti. Familia era o certitudine de neclintit pentru ei. Cel mic studiaza in Colorado. in fiecare vacanta, de fiecare sarbatoare, venea acasa. Ce se va intimpla de Thanksgiving, sarbatoarea care aduna familia in jurul curcanului traditional?

Vreau sa vorbesc cu cineva, sa-mi comunic framintarile, sa aud un cuvint de incurajare. O chem pe prietena mea din Tel-Aviv. imi raspunde. ii povestesc. O rog sa-mi scrie. Stii adresa mea? Spune: sigur, Strada Frumoasa, nu-i asa? La Bucuresti, acolo am locuit pina la casatorie. Acolo locuiam cind ea a plecat din România. Am inteles ca, pentru ea, redevenisem adolescenta pe care a parasit-o in 1939. Ce mi-a ramas? „E un egoism sa raportezi totul la tine“, spun copiii.
Citesc, scriu, urmaresc programe de televizor. Ma irita frecventa si agresivitatea intreruperilor comerciale. Ascult muzica, rasfoind reviste in fotoliu si gospodarind prin casa si in bucatarie. incerc sa umplu golul, sa inving nimicul.
Cind vreau sa ma duc la farmacie, la banca, la posta, la muzeu sau la o cafenea cu mese pe trotoar, de unde pot urmari spectacolul strazii, care m-a fascinat totdeauna, cobor si, in nici zece minute, ajung pe calea Victoriei. Calea Victoriei? Iar traduc. Asta fac tot timpul. Traduc. Am ramas o traducatoare.