Au trecut zece ani de la dispariţia
neaşteptată a lui Iosif Sava. Era o prezenţă. Umplea spaţiul cu
alura lui masivă de urs carpatin, cu vocea lui pătrunzătoare, dar
şi cu un anume energetism, bucurie de a trăi. Care azi începe
să lipsească sau chiar e pe cale de dispariţie. A fost un om
căruia i-a plăcut muzica. Mai sînt şi alţii. A fost un om
căruia i-a plăcut să împărtăşească şi altora din
această minune numită muzică. Poate mai sînt şi alţii. A
fost un animator muzical-cultural care chiar a respirat prin toţi
porii marea artă. Greu de găsit exemplare din aceeaşi clasă.
Trăia muzica, „implicat emoţional“, cum spun anglo-saxonii,
fără reţineri şi rezerve, fără „fiţe“ – cum ne exprimăm
mai nou în jargonul de modă şi mai nouă –, cu o anume
inocenţă netrucată. I-a fost dat să trăiască şi în
comunism şi în capitalism. Nu ne alegem noi epoca în
care vrem să trăim, ea ne alege pe noi. S-a descurcat cum a putut,
păstrînd mai mereu ceva şi pentru sine. Greu de judecat
oamenii şi trecutul lor, aşa, la iuţeală, cînd detaliile se
pierd şi nuanţele devin o pastă groasă şi nedefinită. Nu este
nici locul şi nici cazul să intrăm în culisele vieţii unui
om pe care l-am preţuit.
Chiar şi de la distanţă. Poate aşa ne
vedem mai bine şi calităţile şi defectele. Iosif Sava a fost aşa
cum a fost, cu bune şi mai puţin bune, cu totul la vedere. Îi
plăcea să vorbească, încerca mereu să ne convingă de ceva.
Să se entuziasmeze. Şi atunci devenea imbatabil. Că era vorba de o
simfonie de Beethoven interpretată de Furtwängler, o partită
de Bach cîntată magistral de Pablo Casals sau de cine ştie ce
copilă de la vreun liceu de provincie, în care întrezărea,
generos, o viitoare Clara Haskill. Nu este puţin lucru. Ar fi extrem
de multe de povestit despre acest om căruia i-au plăcut la nebunie
poveştile. Despre muzică şi muzicieni, despre literatură şi artă
în general, chiar cînd mai trăgea cîte un
„axiologic“ sau cîte o „axiologie“ pe neaşteptate, mai
mult sau mai puţin adecvate. (Într-o bună proză a lui
Gabriel Liiceanu, din recent apărutul volum colectiv de proze
amoroase, cînd este vorba de schimbul de dulceţuri
sentimentale dintre doi adolescenţi, apare, hodoronc-tronc,
cuvîntul… „tautologic“, care se strecoară în
textul povestirii precum împuşcătura de pistol în
Oedipul lui George Enescu).
Despre Iosif Sava vrem să consemnăm
cîteva gînduri în aceste cîteva note
confesiv-amicale.
Fundaţia ACCUM a organizat la Palatul
Şuţu un concert omagial în memoria celui care ne pisălogea
zilnic să iubim muzica. Aurelian Octav Popa şi Verona Maier au fost
cei care au interpretat un număr variabil de lucrări din marele
repertoriu universal. Neaşteptat de multă lume a venit, chiar şi
pe caniculă, şi a ţinut să fie prezentă la omagierea călduroasă
a lui Iosif Sava. Clarinetistul de clasă care este A.O. Popa, cu
reale talente şi de mare entertainer – ne mirăm, de fiecare dată
cînd îl vedem şi auzim ce frumos glăsuieşte într-o
flexibilă şi comprehensibilă limbă românească, despre
muzică, muzicieni şi ale vieţii răsuceli –, a fulgurat în
jurul amintirii bunului său prieten. Cum nu se găseşte nici o
televiziune sau vreun post de radio să facă o emisiune sau chiar un
serial cu acest mare virtuoz al clarinetului şi cuvîntului
deopotrivă, în cea mai bună descendenţă… iosifsava-ntă
(sic!)? Cîteva piese de virtuozitate: F. Mendellsohn Bartholdy,
Purcell şi rondouri din lucrări de Weber, plus o adaptare proprie
după Enescu, plus încă un Rondo de Frantisek Kramer –
compozitorul ceh care l-a lansat pe A.O. Popa la Praga, înainte
de a ieşi trupele sovietice din România şi de moartea lui Dej
– şi inevitabilul Bach, fără care nu ar fi existat muzica
europeană a ultimelor secole. O seară plină de candori şi
nostalgii la Palatul Şuţu, unde o alarmă neaşteptată a punctat,
ca un memento mori, amintirea lui Iosif Sava.
Aşa cum nu putem să nu legăm de
numele lui Iosif Sava o lectură de ultimă oră – coincidenţă
sau nu, ceva rămîne mai presus şi dincolo de noi – din
eseurile lui Milan Kundera. În mod cert, dacă ar mai fi trăit,
Sava ar fi realizat o emisiune specială dedicată marelui prozator
ceh, stabilit de buni ani la Paris. O emisiune despre un avizat
meloman şi fin analist al muzicii, o emisiune dedicată modului
superior de a înţelege, firesc şi natural, atît
literatura cît şi muzica. Există în volumul de eseuri
Testamente trădate (Les testaments trahis, varianta franceză, 1993,
cea românească la Editura Humanitas, 2008, traducerea Vlad
Russo) un superb eseu, „Improvizaţie – omagiu lui Stravinski“.
Pagini de o mare densitate ideatică şi cu subtile consideraţii
legate de istoria muzicii. Despre romanul european şi istoria
muzicii europene, despre Mozart şi Bach, din care ne tragem cu
toţii, despre Stravinski şi exil, patrie şi armonie, tonalităţi
şi limbaj, sunete şi cuvinte, despre cine sîntem, la urma
urmelor. Ciudat şi nu prea, cîteva dintre aceste observaţii
de mare fineţe despre Beethoven şi variaţiunile lui apăreau şi
în romanul Cartea rîsului şi a uitării, semn că
vechile obsesii ale unui muzician nerealizat – Kundera a studiat
muzica la juneţe, iar tatăl lui a fost decenii în şir
rectorul Conservatorului Janacek din Brno; totul are o explicaţie
pînă la urmă! – s-au păstrat nealterate în spiritul
viu şi pătrunzător al scriitorului ceh. Intrarea trupelor
sovietice, în 21 august 1968, în Cehoslovacia,
comemorarea lui Iosif Sava şi minunata carte a lui Milan Kundera au
făcut un neaşteptat legato, despre care am vrut să amintim în
aceste rînduri şi gînduri peste spaţiu şi timp.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters