OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Horia URSU
Asediul Vienei
Editura Cartea Romaneasca
Colectia „Proza“, Bucuresti, 2007, 456 p.

S-ar putea ca una dintre surprizele literare notabile ale anului in curs sa fie Asediul Vienei, romanul unui echinoxist foarte discret, prea discret, Horia Ursu, un prozator pe cit de putin cunoscut, pe atit de rafinat. Prezent in doua volume colective – Debut ’86 si Generatia ’80 in proza scurta –, Horia Ursu a publicat inainte de romanul de fata un singur volum de autor: un microroman realist-parabolic de vreo suta de pagini, Anotimpurile dupa Zenovie, urmat de alte citeva mostre de proza scurta, volum aparut in 1988 la Cartea Romaneasca si reeditat zece ani mai tirziu la Paralela 45. Prozatorul este, dupa toate aparentele, un inrobit al scrisului indelung elaborat, al notatiei deopotriva minutioase si calofile, al constructiei in acelasi timp masive si intortocheate. E cu adevarat un calofil in textele caruia iti e greu, daca nu chiar imposibil sa detectezi stridente, note false, derapaje stilistice. Dar e si un excelent observator si „constructor de lumi“. intruneste doua calitati, de obicei mai greu de regasit laolalta in scrisul prozatorilor nostri contemporani: consistenta si expresivitate. Pentru Asediul Vienei a lucrat nu mai putin de treisprezece ani, amanunt ce spune deja destul despre acribia, despre atitudinea extrem de scrupuloasa a autorului fata de text, despre orgoliul acestuia de a scrie motivat de pura dorinta de a concepe o carte rotunda, inchegata, nu de impura ambitie a succesului, a publicarii cu orice chip. Horia Ursu nefiind un rasfatat al lumii noastre literare (lucru de inteles, de altfel, caci prozatorul a publicat pina acum putin), nu bag mina in foc ca romanul sau va fi intimpinat cum se cuvine, ca va fi evaluat la justa lui valoare. Ma tem ca Asediul Vienei va fi pus in umbra de volume mai putin izbutite, dar care au meritul de a fi semnate de autori-vedeta.

Nostalgii la marginea Imperiului
Roman al degradarii unei lumi cu vagi radacini aristocratice si al nostalgiilor central-europene, Asediul Vienei evoca o Provincie transilvana reala si fictiva in egala masura. Reala pentru ca, in universul romanesc construit de Horia Ursu, identificam vechi si spinoase teme ale spatiului transilvanean, ce isi asuma intii de toate identitatea de periferie a unui mare Imperiu disparut, si abia mai pe urma pe aceea de provincie romaneasca. Fictiva pentru ca, dincolo de toate trimiterile istorice ori geografice usor de decriptat, Transilvania pe care o descoperim in Asediul Vienei este si un spatiu susceptibil de a deveni mitic, autonom in raport cu referentul real, un teritoriu specific scriitorului Horia Ursu (cum ar fi, bunaoara, Metopolisul lui Stefan Banulescu sau Baraganul lui Panait Istrati), cu relevanta simbolica mai ampla, transcontextuala. Ca si in Anotimpurile dupa Zenovie, locul ales pentru desfasurarea acestei „fabule“ etno-identitare este Apudul, un orasel inventat unde se reunesc insa detalii reale decupate de prozator din peisajul urbanistic al mai multor localitati ardelene. Asa se face, de exemplu, ca in centrul Apudului regasim Piata Carolina, vechiul nume al actualei Piete a Muzeului din Cluj, si, ceva mai incolo, Turnul Macelarilor din Sighisoara ori Universitatea Petru Maior din Tirgu Mures...

E clar: Apudul reprezinta in mic imaginea Transilvaniei – un univers multinational, un Babel armonios unde diferenta lingvistica nu-i impiedica pe oameni sa comunice foarte bine. Cu totii, nemtoaica Alida Übelhart, macelarul ungur Húsvágó Tamás Hunor, romanii neaosi precum Coriolan Moduna (un teolog convertit in anii ’50 la misionarismul comunist), profesorasul Petre Sendrea sau postasul Sebastian Gavril Ghereta, evreul Cain, armeanul Ajan, se unesc in orgoliul de a apartine unui fost spatiu imperial si totodata in complexul situarii departe de Centru. Centru care nu e, evident, Bucurestiul, ca pentru personajele lui Rebreanu, ci impunatoarea Viena... Numai ca nici macar Viena nu mai e ce a fost: nu intimplator, un personaj al romanului asaza in sufrageria modestului sau apartament de bloc o reproducere dupa tabloul lui Franz Geffels, Asediul Vienei. Lumea intreaga e, de fapt, cu totul altfel decit in urma cu o jumatate de secol, ierarhiile sociale s-au prabusit, odata cu toate valorile aristocratice. Un fost gestionar de Gostat, pitorescul si frustul Ignat P. Brandusa, devenit comerciant prosper dupa Revolutia din ’89, ajunge in situatia de a cumpara tablouri valoroase din colectia unei doamne distinse – aristocrata scapatata –, Alieta Ster. Prabusirea de dupa nationalizare a familiei contilor Teleki e evocata, de asemenea, in trecere in roman de catre acelasi personaj bonom si suficient care simte ca a venit in sfirsit vremea lui. (De curind, Daniel Vighi aborda, in Cometa Hale Bopp, aceeasi tema a naruirii lumii vechi, aristocratice, luind ca pretext drama aceleiasi familii Teleki…) Autorul e de o fina si sumbra ironie: personaje din aceeasi stofa ca Ignat P. Brandusa pun stapinire nu doar pe imobilele si obiectele de pret ale fostei aristocratii, ci si pe... cavourile somptuoase si „bine plasate“ ale acestora...

Dramatica in Asediul Vienei este destramarea paradisului transilvanean multietnic. O realitate istorica – un procent considerabil din populatia saseasca si evreiasca a Romaniei a ales sa paraseasca tara – e concentrata exceptional in povestea plecarii definitive a batrinului „evreu mioritic“ Petre Cain in Israel. in cinstea ceasornicarului evreu (N.B.: Cain apare si in Anotimpurile dupa Zenovie, dar in postura de anticar) Apudul organizeaza o serbare de ramas bun, ocazie cu care cineva rosteste (cu ironia inclusa) o fraza emblematica pentru acest roman nostalgic: „dumneavoastra lasati un gol pe care primaria va pune o placa de bronz cu inscriptia «Golul iudaic» care alaturi de «Golul germanic» va straluci in veci pe firmamentul istoriei noastre, tot mai plina de goluri“. Iar altcineva: „N-o sa mai stim pe ce lume sintem [...]. Cain iti spunea oricind ora Londrei. Si a Europei Centrale“. in intregul roman oamenii discuta foarte preocupati despre aceasta tot mai accelerata indepartare de Occident, de Centru, despre alunecarea spre bolgiile Estului salbatic. in Est oamenii traiesc in afara Istoriei, considera un personaj, maistrul Precup, caruia bovarismul imperial ardelenesc, foarte bine surprins in romanul de fata, ii daduse poate o vreme iluzia situarii in miezul evenimentelor, in Vestul miracolelor. Pina la urma, cu totii se vad nevoiti sa accepte, in Asediul Vienei, ca au trait dintotdeauna la periferie si ca viata lor s-a compus mereu din „intimplari marunte si sensuri pe masura“ – „traiau ca intr-un mormint cu vedere spre viata“.

Un prozator pur-singe
O lume a crepusculului, un paradis destramat deseneaza Horia Ursu in Asediul Vienei. Personajele sale traiesc din amintiri, iar naratiunea se constituie dintr-o suita de analepse. in acest roman de 450 de pagini evenimentele situate in prezent aproape ca se reduc – joycean – la o singura zi: o zi de Anul Nou in Apud, deconcertantul „Revelion cu vinzare“ din casa doamnei Ster unde, simbolic, Brandusa achizitioneaza trei tablouri postimpresioniste din care nu intelege mare lucru, dar care il fac si mai respectat in comunitate. Firele narative sint numeroase si se impletesc intr-o tesatura complicata. O sumedenie de istorii personale, legate direct ori indirect de Istoria ultimelor decenii (jalonata de instaurarea puterii comuniste in Est, de Revolutia maghiara din ’56, de Primavara de la Praga si, inevitabil, de Revolutia de la Timisoara), sint povestite/rememorate alternant si fragmentar. Si fiecare poveste e un detaliu – fixat cu acribie de artist realist – dintr-o fresca a lumii ardelenesti de dupa razboi, din perioada comunismului triumfator si din vremea tranzitiei postrevolutionare debusolate. Horia Ursu lucreaza atit cu instrumentele prozatorului „traditional“, care construieste tacticos si minutios o lume, cit si cu acelea ale scriitorului care cunoaste la perfectie trucurile tehnice ale naratiunii moderne si/sau postmoderne. Apetenta sa pentru romanesc si pentru proza „solida“, „arhitecturala“ (in buna traditie a prozei ardelenesti, dar nu doar...) se combina cu influentele, observabile la orice pas, venite din directia realismului prozastic central-european. Referintele – explicite sau sugerate – la scriitori, pictori, cineasti etc. central-europeni abunda in Asediul Vienei, fara ca livrescul sa devina ostentativ si otios; integrat firesc in roman, livrescul acesta nu tine loc de naratiune (cum se intimpla in atitea cazuri...), ci o imbogateste. Cit despre achizitiile „tehnice“, autorul se serveste de ele ca sa puna mai bine in valoare epicul, nu foloseste epicul ca pretext pentru o demonstratie de virtuozitate tehnica (altfel spus, nu pune carul inaintea boilor); ceea ce probeaza ca Horia Ursu este un prozator pur-singe.

in aceasta carte in care romanescul primeaza – un epic foarte ramificat, foarte alambicat – nu exista un personaj central, dar exista numeroase destine extraordinar imortalizate (destinele feminine merita o mentiune speciala...) si un foarte puternic simbol unificator: simbolul Marii Ierni (al „iernii fimbul“), subordonat irepresibilei obsesii a mortii. „Oameni buni, am invins! Oameni buni, am murit!“ e mesajul pe care vrea sa-l comunice tuturor postasul Ghereta, deceptionat ca „nu s-a intimplat inca minunea la care visez de o viata: sa duc si eu o veste iesita din comun“. Expresiva galerie de figuri ale unor obiditi ai Istoriei (ca postasul Ghereta), subtil survol asupra unei lumi crepusculare, Asediul Vienei, epopeea transilvana a lui Horia Ursu, e o carte cum nu am mai citit de mult. Si poate nici dumneavoastra.