OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ideea de baza a articolului de fond al lui Ion Simut din Familia nr. 9/2000 (Rezistenta vechii ierarhii de valori) este ca, dupa al doilea razboi mondial, au avut loc trei valuri de „revizuiri“ ale literaturii romane: mai intii o „revizuire“ politica (perioada proletcultista, cind esteticul a fost ras cu buldozerul), apoi una estetica (perioada ceausista si relativa reabilitare a canonului estetic) si, in fine, una etico-morala (perioada postdecembrista, dominata, cel putin in prima ei parte, de voga literaturii nonfictive si de criza autonomiei esteticului). In finalul editorialului, autorul constata ca ierarhia de valori a literaturii postbelice, instituita de vedetele critice ale generatiei ’60, rezista inca – desi tot mai subrezita – asaltului noilor generatii, in conditiile in care se manifesta un dezinteres tot mai accentuat al publicului fata de literatura si, mai nou, chiar fata de nonfictiune (memorii, jurnale, carti-document). Marin Preda si N. Breban (in proza), Nichita Stanescu si Marin Sorescu (in poezie) ramin, deci, si azi, in ciuda contestarilor din ultimul deceniu, principalele nume ale canonului literar postbelic.

Cum se explica aceasta inertie si, de fapt, cui apartine? Explicatiile pe care le identifica Ion Simut ar fi reculul „literaturii de dreapta“ (Cioran, Eliade, Tutea etc.) in mare voga in primii ani de dupa 1990, neputinta literaturii basarabene „nationalista si sentimentala“ de a impune cu adevarat pina acum valori autentice in prim-planul canonic, apoi reculul literaturii documentare din cauza slabei literaritati a acesteia (o exceptie: Jurnalul fericirii de N. Steinhardt), prabusirea la bursa de valori estetice a interesului initial pentru literatura de sertar a lui I.D. Sirbu, respingerea cvasigeneralizata de catre critica a lui Paul Goma, slabul impact canonic al literaturii exilului, tacerea sau abandonul unor critici de autoritate precum N. Manolescu si Lucian Raicu (singurii capabili, la o adica, sa „revizuiasca“ ierarhia pe care au instituit-o), conformismul si lipsa de anvergura a criticilor afirmati in anii ’70, „academizarea“ mainstream-ului „saizecist“ prin actiunile canonizante ale principalului lor sustinator, Eugen Simion, care a cucerit pentru ai lui Academia Romana. Numai ca – aici e problema! – daca inainte de 1989 acesti critici isi derulau politicile culturale in interiorul canonului estetic si cu argumentul declarat al esteticului (celebra rezistenta prin cultura si asa-zisa autonomie a esteticului ca spatiu de relativa libertate si negociere cu publicul si cu sistemul), dupa 1990 ei au inceput sa desfasoare politici culturale (si chiar politici pur si simplu) intr-un sistem in care autonomismul a devenit sinucigas iar infrastructura functioneaza inertial.

Ion Simut vorbeste si de „neputintele“ sau erorile de calcul ale optzecistilor. Acestia, sau mai precis o anumita parte a lor ar fi mizat, neconvingator, pe un poet din generatia virstnica precum Gellu Naum – singurul in mare ascensiune – neacordind insa suficienta importanta poetilor Cercului de la Sibiu sau a celor de la revistele Albatros si Kalende. Cit priveste ascensiunea in top a unor scriitori-precursori precum Dimov, M. Ivanescu, prozatorii Scolii de la Tirgoviste sau Stefan Banulescu, ea ar fi inceput de prin anii ’70, deci nimic nou. Astfel, principalii „avocati“ ai optzecistilor, identificati in persoanele lui Ion Bogdan Lefter si Gheorghe Craciun, au gresit – crede Ion Simut – impingind in fata „experimentalismul si excesul livresc al unor autori ca Mircea Nedelciu, Gh. Craciun, Al. Musina, Ion Stratan, Gh. Iova, partial Mircea Cartarescu“ (adica o literatura care „in toate epocile, e condamnata la marginalitate“) si minimalizind „literatura de experienta existentiala si spirituala“ a unor scriitori ca Stelian Tanase, Stefan Agopian, Ioan Grosan, Dan Stanca, Bedros Horasangian etc. (Aici Ion Simut se contrazice, dupa ce mai inainte afirmase ca Mircea Cartarescu este singurul scriitor din generatiile mai noi in stare sa dizloce – prin propria opera literara si prin sinteza sa despre postmodernismul romanesc – vechea ierarhie de valori.)

In fine, criticul se intreaba, retoric, daca operele de pina acum ale optzecistilor pot rivaliza cu cele, mult mai „solide“, ale saizecistilor, de pina la aceeasi virsta. Trec peste faptul ca Al. Musina, Ion Stratan si, dupa 1990, Mircea Cartarescu ilustreaza mai degraba a doua categorie enuntata. Cit despre Gellu Naum, „clasicul in viata“ al suprarealismului european, ascensiunea lui nu se datoreaza vreunui „capriciu“ al citorva optzecisti in cautare de modele, ci are o explicatie mai profunda. De altfel, aprecierea lui Gellu Naum ca mare poet tinde sa se generalizeze, acesta fiind la fel de apreciat si de criticii generatiilor anterioare „opt-nouazecistilor“, si, in acelasi timp, beneficiar al unui prestigiu international extrem de important – e vorba de cel mai cunoscut si mai apreciat poet roman in strainatate (ca si, dintre cei mai tineri, Mircea Cartarescu).
Acestea fiind zise, ma vad nevoit sa constat ca insesi premisele de la care porneste Ion Simut sint eronate, drept pentru care ma simt dator sa reformulez: mai putem vorbi, oare, despre existenta unui singur canon? Nu cumva avem de a face, in libertate, cu o proliferare a ierarhiilor locale, de grup sau generatie, bref, a unor ierarhii plurale, alternative, concurentiale? Este aceasta situatie efectul unei degringolade de moment sau este efectul unei crize de sistem si a unei schimbari de paradigma? Dar cum putem masura aceasta „rezistenta“ a vechii ierarhii?

Nu cumva avem de a face cu o criza a vechilor institutii literare, a „vechiului“ sistem literar, piramidal, dublata de o prabusire catastrofala a interesului public pentru literatura „estetica“ (publicul cititor, marea necunoscuta a sistemului literar romanesc de dupa 1990)? Este suficient sa ne gindim la starea institutiilor creatoare de canon estetic: pe de o parte, canonul critic (inclusiv dictionare, antologii, sinteze, monografii etc.) si, pe de alta parte, canonul didactic: manuale scolare, cursuri universitare. Si unul, si celalalt se afla intr-un proces de pluralizare. Si unul si celalalt se confrunta cu o mare provocare: interesul si asteptarile diferitelor categorii de public (pentru ca in democratie nu mai exista un „public“ ci „publicuri“ diferite). Aici e miza „bataliei canonice“ in postmodernitate – nu numai cea a canonului estetic romanesc ci si a celui occidental. Constructia canonica nu va mai fi, probabil, doar o afacere a specialistilor, ci va fi negociata si cu diferitele tipuri de public. Altfel riscam sa transformam literatura intr-o afacere de specialisti, pentru specialisti, lucru nu numai sinucigas, ci si meschin. De fapt, ceea ce se negociaza este chiar locul si rolul literaturii in societate, zona/zonele de cititori pe care o/le reprezinta. Ne pierdem vremea daca tot discutam despre ierarhii si lupte pentru putere literara cita vreme ignoram, de pilda, probleme mult mai terestre precum marketing-ul si carentele management-ului editorial.

Au, oare, editurile noastre echipe de sociologi care sa testeze audienta pe piata a produselor literare, sa vada care sint asteptarile publicului, sint ele in stare sa-si promoveze eficient marfa si sa-si regleze oferta in functie de cerere? Ca sa nu mai vorbim de lipsa, la noi, a institutiei agentului literar. Sau de mentalitatea elitist-etatista a scriitorului roman (paguboasa, sinucigasa in actualele conditii de piata), psihologia de asistat, de intretinut. Scriitorii nostri interbelici (unii dintre ei) stiau sa-si promoveze produsele, sa dialogheze cu citiorii, faceau turnee literare. Mari autori precum Sadoveanu sau Rebreanu traiau efectiv din scris. Problema literaturii, ca si cea a intreprinderilor nerentabile sau a politicienilor in criza de credibilitate, consta in inadecvarea la regulile unui nou sistem, bazat pe reprezentativitate si competitie. Ne pierdem vremea vorbind despre revolutii in literatura, cind am ramas o mina de oameni, atomizati, care nu mai stiu bine nici cui se adreseaza. Ierarhiile estetice nu mai pot fi impuse cu forta nici macar elevilor – efectul e indepartarea lor iremediabila de lectura, pasivitatea si indiferenta. Nu vad „pe ce se bazeaza“ Ion Simut cind spune ca manualele alternative de literatura perpetueaza vechiul canon postbelic, cita vreme nu au aparut pina acum decit manuale pentru primii doi ani de liceu (din care poetii si, in particular, cei „saizecisti“, cam lipsesc, programele fiind fie organizate pe criterii tematice, fie dedicate prozei), iar proza lui Mircea Nedelciu si Mircea Cartarescu a patruns masiv, in majoritatea acestor manuale.

Stiu bine ce spun: le-am parcurs pe toate. Nici programa pentru ultimul an de studii liceale (publicata inclusiv in Observator cultural) nu confirma diagnosticul lui Simut. Canonul a devenit unul à la carte. Dintre prozatorii postbelici, Marin Preda rezista, intr-adevar, foarte bine, dar prestigiul sau ierarhic nu a fost construit doar de criticii saizecisti ci si, mai inainte, de Ov. S. Crohmalniceanu, si mentinut chiar de optzecisti. Apoi, problema masivitatii operei ca o conditie necesara a validarii critice mi se pare o naivitate. Cit de masiva a fost opera antuma a lui Mihai Eminescu? Dar opera unui Ion Barbu? Dar cea a lui Blecher, Urmuz sau Mateiu Caragiale (autori deja „canonizati“)? In ce priveste „literatura de experienta existentiala si spirituala“, descendenta a literaturii lui Mircea Eliade si beneficiara a succesului ocultismelor traditionale sau New Age, unii dintre reprezentantii ei citati de Simut (Grosan, de pilda) apartin mai curind... excesului livresc. Nu vreau sa fac pronosticuri cu privire la succesul acestei literaturi din care Ion Simut crede ca „se va ivi arma secreta a generatiei ’80