OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Se stie, dupa disparitia unui scriitor, fie el cit de cunoscut si de important, urmeaza o perioada de timp care poate dura multi ani, perioada de tacere, de „doliu“, cum se spune. Nu stiu cum poate fi explicata, dar am observat-o si eu, in multe ocazii, cu o oarecare stupefactie. Asa se intimpla si cu posteritatea lui Laurentiu Ulici; imi permit sa scurtez ceva din acest „doliu“ prin cele citeva cuvinte.

Probabil ca e important sa amintesc „lumii literare“ de astazi ca, timp de 18 ani, daca nu gresesc, Laurentiu Ulici a tinut rubrica „Prima verba“ la Romania literara – ceea ce face ca aproximativ 900 de scriitori sa fi avut parte de un prim gest de receptare, pentru ei de o insemnatate pe care nu mai trebuie sa o explic. Dintre toti acesti debutanti, Ulici a selectat si a alcatuit trei volume (’74, ’78, ’92), pe care nu le am in fata, alcatuite din „promisiuni“; as fi curios care dintre cei alesi au confirmat „pronosticul“ criticului. Era acesta un fel de asumare mai fatisa a riscurilor pe care fiecare critic (nu e asa?) le are in fata unei opere – Laurentiu optase pentru anticipare: era un fel „natural“ al lui de a fi, al vocatiei sale literare, sau semnul unui orgoliu mai mare decit a lasat sa se vada? Caci daca ar fi sa ne intrebam pentru ce a trait Laurentiu Ulici, in primul rind, raspunsul ar fi, cred, fara dubiu: pentru literatura.

Am insa in fata volumul sau postum, intitulat Mitica si Hyperion, un volum compozit a carui alcatuire diversa, dar urmind oarecum proiectul autorului surprins de intrarea fortata (si pentru multi impresionanta) in lumea cealalta, arata destul de mult varietatea preocuparilor sale din anii de dupa ’89, arata calitatea scrisului sau, direct, necomplezent, de o politete clara si decisa, strecurind uneori si putina ironie, niciodata sarcasm. Spiritul sau politicos, citadin si deloc arogant se poate masura si in concizia neinflamabila a textului. Laurentiu s-a manifestat aproape numai in gazetarie, predominant literara, ale carei legi le respecta fara abatere si cu un fel de discreta eleganta. El nu a fost tentat de lucrari de mare anvergura, de monografii – desi era apt de a se manifesta si in sinteze. Concizia si claritatea erau unele dintre cele mai specifice caracteristici ale prozei sale critice. Scria repede, cu putine, foarte putine stersaturi. Nu stiu daca era lipsa de rabdare a inteligentei si a uimitoarei sale memorii, capacitatea si placerea sa de a se ocupa de mai mai multe lucruri dintr-odata sau expresia unei puteri de concentrare de invidiat.

Pe mine, un mocait, ma uimea – nici nu stiu daca asta ma mira mai mult la el sau „optimismul“ sau, dinamismul, inventivitatea sa, de cele mai multe ori surprinzatoare. in volumul mai sus pomenit, impartit in diverse sectiuni, este de observat ca si Ulici, ca si altii, era preocupat, dupa ’89, cu staruinta, de intrebarile fundamentale care ne-au fost, timp de cinci decenii, interzise: cum sintem, cine sintem – cu alte cuvinte, era preocupat obsesiv, as spune, de identitatea romaneasca si de trasaturile ei, constatind ca ele sint mai degraba negative, mai ales daca le confruntam cu semifalimentul sintezelor tipice generatiei din anii ’30, ’40, generatie care – nu-mi place sa o spun – se hranea numai cu himere, incercind sa vada ceea ce nu... era. Observatiile lui Ulici au fost si pe buzele altora – si nici nu puteau sa nu fie, chiar daca altfel exprimate; se va scrie cindva o carte (sper) despre atitea interogatii si atitea raspunsuri din acesti ani. Vorba lui Eugen Ionescu din Nu!: intii sa fim si pe urma sa ne intrebam cum sintem, de vreo suta si ceva de ani ne tot intrebam...

Sectiunea de critica literara propriu-zisa arata ca Ulici era obisnuit sa scrie scurt si fara ezitari, asa cum cereau vremile noi si exigentele lor (pe care pina acum unii nici macar nu le-au sesizat). in sfirsit, o alta sectiune – care numai de complezenta nu sufera – despre morala, politica, moravurile timpurilor noi. Observatiile sale se alatura opiniilor celor mai lucizi si mai dezamagiti analisti ai situatiei de ieri (si de astazi?). in cariera lui sint si doua acte oarecum hazardate (cum ar fi lipsit?): cel care se numeste o antologie a poeziei romanesti, 1001 poezii alese de critic, si cealalta antologie, intitulata Nobel contra Nobel. Oricarui critic – sau aproape – i-ar placea sa faca o antologie de poeme, inevitabil subiectiva si deci excesiva, oricine constata, dezamagit, nedreptatile si conjuncturalul acordarii vestitului premiu, a carui lipsa obsedeaza inutil si contraproductiv lumea literara romaneasca.

Omul era generos, nu o data naiv (copilaros?) si de buna-credinta, inventiv si surprinzator chiar si pentru cei care-l cunosteau bine. ii placea secretul... pe care nu-l tinea, de cele mai multe ori. Generos si gata sa ajute un aproape, ingenios si timid, in chip natural binevoitor si primitor, sentimental, dar si natura pozitiva nedezmintita – cel putin asa arata – parea vesel, chiar si atunci cind era preocupat sau dezamagit – si era deseori; facea mereu planuri, avea cele mai temerare proiecte – era, deci, atit un visator, cit si un om practic; ca oricarui nelinistit, ii placea sa faca mai multe deodata, mai multe decit ii era in putinta – citeodata chiar si reusea! Mobil in toate sensurile (bune), el se dedicase cu totul, in ultimii sai ani, destinului Uniunii Scriitorilor, crezind in viitorul institutiei, pe atunci amenintata din toate partile. Vreau sa sper ca nu gresea...
Nu cred ca batrinetea l-ar fi schimbat prea mult, cum mi se intimpla mie, o virsta de care n-a avut parte – drept pentru care si scriu aceste rinduri.