Mă întreb: oare e un semn de
bine că la unele dintre reprezentaţiile din Festivalul Naţional de
Teatru (FNT) îmbulzeala e atît de mare, încît
necesită intervenţia activă a bodyguarzilor/ poliţiştilor
comunitari, ori însăşi prezenţa lor mult prea explicită e
indiciul unui fel de faliment moral? La urma urmei, teatrul e un
serviciu public, iar accesul în clădirile instituţiilor de
stat (în zona lor tot publică, foaierul, de exemplu) ar trebui
să nu necesite interogatorii de gradul zero.
Într-un comunicat dat de
organizatorii FNT cu puţin înainte de începerea
festivalului (găzduit de scenele Capitalei între 31 octombrie
şi 9 noiembrie), se anunţa epuizarea biletelor la cinci spectacole.
Coincidenţă: toate erau din Bucureşti (Casa Zoikăi şi Ioana şi
Focul de la Teatrul de Comedie, Sinucigaşul de la Naţional, Orfeu
şi Euridice şi Lear de la Bulandra). Concluzia: cum aceste
producţii fac săli pline în mod normal, s-ar părea că
spectatorul bucureştean are mai mare încredere în ceea
ce ştie deja decît în suprizele teatrului dinafara
Capitalei, şi nu neapărat curiozitatea îl mînă în
luptă. Sau poate nu.
Ce-am văzut, ce vom vedea
FNT s-a deschis oficial (şi cu poliţia
comunitară) la Teatrul Odeon, cu o Cîntăreaţă cheală
pariziană, regizată, în urmă cu 15 ani, de Jean-Luc Lagarce
(director de scenă şi, mai ales, dramaturg, decedat tragic între
timp şi căruia Institutele Franceze din toată lumea i-au dedicat,
în 2008, un An Lagarce). Prima dintr-o serie de Cîntăreţe…
incluse într-o secţiune a festivalului – „Focus: Ionesco
Event“ – e un fel de conservă teatrală revitalizată pentru
numele regizorului, cu un lejer aer de naftalină. Deşi atît
de montată anul acesta în România (de Tompa Gábor
la Naţionalul din Cluj, de Alexandru Dabija la Teatrul German de
Stat din Timişoara), Cîntăreaţa cheală nu e cea mai
apetisantă dintre piesele ionesciene, iar în gestul actorilor
de la Compagne des Intempestifs de a reface versiunea Lagarce,
omagiul către fondatorul, dispărut, al trupei se amestecă
indicibil cu reverenţa faţă de dramaturgul intrat în
istorie. Fără îndoială, la începutul anilor ’90,
spectacolul marca explicit o ruptură de tradiţia Bataille (Nicolas
Bataille e cel care a pus în scenă, în premieră,
Cîntăreaţa…), aducînd textul în zona vizuală
şi de joc actoricesc a televiziunii (americane a deceniului şase).
A te lupta, însă, în contra efemerităţii, deci a
teatrului însuşi, încercînd să recreezi un moment
de graţie, în absenţa celui care l-a născut şi fără a-ţi
lua o distanţă, e un act emoţionant mai degrabă decît unul
constructiv artistic.
Printre producţiile invitate se numără
cele ale unor teatre nevizitate în ultima vreme de prea multă
inspiraţie creatoare, cărora schimbarea de direcţiune le-a dat un
nou avînt – e cazul Naţionalului din Tîrgu Mureş, cu
spectacolul lui Cristian Theodor Popescu, Krum de Hanoch Levin –,
iar selecţia la FNT e, printre altele, un semnal de încurajare
şi apreciere a efortului de a evada din ceaţă. La fel, pentru
Teatrul „Andrei Mureşanu“ din Sfîntu Gheorghe, venit la
Bucureşti cu Lucia patinează de Lucia Sintjia Cerniauskaite, în
regia lui Radu Afrim, prezenţa în festival e o gură vitală
de aer, în condiţiile în care instituţia stă de ani de
zile pe muchie de cuţit din punct de vedere financiar, iar mai nou
nu mai are director (decît interimar). Rămîne de
discutat care e măsura în care, teoretic, gesturile de
susţinere sînt menirea unui Festival Naţional şi cum servesc
ele publicul.
În vremuri de criză, calul de
dar nu se caută la dinţi. Efortul pe care-l face Uniter să
organizeze Festivalul Naţional de anul acesta, cu un buget la
nivelul a 30% din cel al ediţiei precendente, e mai mult decît
remarcabil, e o muncă uriaşă, făcută de puţini oameni, mînaţi
doar de voinţă. Asta nu înseamnă, însă, că
spectacolele invitate nu sînt prea multe – nu pentru forţa
financiară a FNT, ci pentru cîtă creativitate a fost pusă la
bătaie în ultimele 12 luni în teatrele româneşti.
Acum cîţiva ani, cînd a
introdus o secţiune de spectacole străine în FNT, anterioara
selecţioneră şi directoare artistică a FNT, Marina
Constantinescu, a adus, de fapt, în teatrul românesc un
cal troian. În absenţa, în 2009, a acestei secţiuni,
tarele scenei autohtone sînt încă şi mai flagrante –
pornind de la dificultatea adaptării la alte spaţii (s-ar zice că,
deşi făcute pe scenă italiană, spectacolele româneşti sînt
site-specific), continuînd cu dificultatea actorilor de a
păstra linia unei montări şi terminînd cu totala
previzibilitate estetică (care echivalează cu programul regizoral
doar pînă la limita rigidităţii artistice). Iar faptul că
sălile sînt pline dovedeşte nevoia de teatru a publicului şi
plaja redusă din care are el de ales, nu excelenţa performativă.
Teatrele româneşti sînt faimoase pentru prudenţa lor –
cu cît au mai mulţi bani şi mai multe săli, cu atît
sînt mai puţin dispuse să rişte. După cum spunea un
cunoscut scenograf francez, Yannis Kokkos, chiar zilele acestea, a fi
în trend, la modă, e un indiciu al nevoii de siguranţă, dar
nu e nici pe departe unul al capacităţii de a-ţi găsi un drum, de
a excela. Sigur că există spectacole care sar din schema trendului
sau a previzibilităţii – cum e Casa Zoikăi a lui Tocilescu, de
la Comedie, sau producţiile minimaliste ale „noului val“ şi
cele de teatru social. De aşteptat sînt şi spectacolele de la
Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, recunoscut pentru calitatea jocului
actoricesc (are, probabil, cea mai bună trupă din România).
Faptul că lipsesc montări ale universităţilor de teatru e
explicabil – e vorba de un festival profesionist, conflictele de
anul trecut au arătat că oamenii de teatru români resping
ideea asocierii unor valori recunoscute cu nume încă nici bine
debutate –, însă experienţele recente au dovedit că şcoala
e singurul mediu „sigur“ pentru inovaţie şi experiment, nu de
puţine ori, producţiile de licenţă şi masterat fiind experienţe
calitative pe care autorii lor nu le-au mai repetat niciodată (cele
mai bune spectacole ale Gianinei Cărbunariu, de pildă, au fost cele
dinainte să devină 100% profesionistă, Mă cheamă Isbjorg. Sînt
o leoaică şi Stop the tempo). Mai puţin explicabilă e absenţa
altor nume, Purcărete sau Bocsárdi, care, orice-ar fi, ar fi
încăput foarte bine în framework-ul încurajator al
Festivalului Naţional. Selecţia e, totuşi, atributul creativ al
selecţionerului, şi gusturile nu se discută. FNT e un eveniment
complex – printre altele, editează cărţi importante care,
altminteri, n-ar intra niciodată în circuitul lecturilor
româneşti, organizează conferinţe ţinute de oameni
importanţi, cum e Richard Schechner –, însă festivalul
există pentru spectacolele pe care le prezintă. Iar concluzia, pe
care am auzit-o din gura multor oameni, e că Bucureşti are nevoie,
pînă una, alta, de un festival internaţional.
Festivalul Naţional de Teatru,
ultimele zile
- Joi, 5 noiembrie
n Teatrul Mic, ora 21.00
poimâine, alaltăieri, regia
Gianina Cărbunariu, Teatrul Mic, Bucureşti
n Centrul Comunitar laBomba, ora 17.00
I am special, un spectacol de Bogdan
Georgescu, Ofensiva Generozităţii şi tangaProject
- Vineri, 6 noiembrie
n Teatrul Odeon, ora 21.00
Moartea lui Danton, regia Mihai
Măniuţiu, Teatrul Maghiar de Stat, Cluj-Napoca
n Teatrul de Comedie, ora 18.00
Casa Zoikăi, regia Alexandru
Tocilescu, Teatrul de Comedie, Bucureşti
- Sîmbătă, 7 noiembrie
n Teatrul Bulandra (Sala Izvor),
ora 19.00 şi ora 21.30
Cîntăreaţa cheală, regia
Alexandru Dabija,
Teatrul German de Stat, Timişoara
- Duminică, 8 noiembrie
n Teatrul Odeon,
ora 18.00 şi ora 21.00
Omul pernă, regia Radu Afrim,
Teatrul „Maria Filotti“, Brăila
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
RSS Feed
Newsletters