OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Citeva ecouri din presa cotidiana (vezi Gardianul din 11 august sau Ziua din 16 august) semnaleaza escaladarea unei stari conflictuale in interiorul Muzeului Taranului Roman. Cunoscutele cercetatoare Anca Manolescu si Ioana Popescu au plecat deja din institutie, altii sint „sicanati“ si se simt in pericol. Contestatarii acuza – de asemenea – reorganizarea defectuoasa a unor sali de expunere. Deocamdata, publicam in aceasta pagina o relatare a lui Sorin Stoica despre atmosfera din Muzeul Taranului Roman si despre „cazul“ creat in jurul unui reportaj al sau. Vom reveni…


M-am angajat la MTR in urma cu vreo jumatate de an. Pentru mine MTR insemna Horia Bernea, pe care, desi n-am avut norocul sa-l cunosc, il admiram si il admir in continuare. Mai insemna Irina Nicolau si inca vreo citiva prieteni cu care am unele proiecte si pasiuni comune. Mi-a placut aici, inca de cind am asistat la cursurile Irinei Nicolau si ale lui Serban Anghelescu, atmosfera de libertate extraordinara.

Insa am facut gafa sa cred ca spiritul asta a supravietuit si momentului in care m-am angajat. In august 2004, situatia se prezinta destul de deprimant. Horia Bernea e mort, Irina Nicolau la fel, iar Anca Manolescu si Ioana Popescu au parasit institutia. Proiectele serioase de cercetare lipsesc. Trebuie sa semnam condica, desi intre munca de cercetare si cea de vidanjor sau functionar diferentele sint destul de insemnate. Asa se face cercetarea la MTR, in momentul in care am facut greseala sa ma angajez. Opt ore la birou. Avea Irina Nicolau un text superb despre situatia asta. Isi imagina cum Platon venea la ora 9 la slujba, semna cuminte condica, statea cuminte, spasit la birou si lucra cu simt de raspundere, neintrerupt decit de vreun sef vigilent care trecea si-l batea tovaraseste pe umar, cum e Platon cu dialogurile, merge, bre, merge? E drept ca in Evul Mediu scriitorii erau inchisi in clopote de sticla si obligati sa scrie capodopere, dar nu stiu daca ce se spune e adevarat si nici daca din claustrarea aia a rezultat vreo opera de anvergura.

Si-acum ceva mai concret. In urma cu vreo luna am scris un reportaj in revista Cultura. Despre o troita pe care Horia Bernea o luase din Burlusi. Un sat din Arges. O salvase ca s-o expuna in Muzeu. „O salvase“ pentru ca troita se afla intr-o stare de degradare avansata si, evident, gestul lui era unul firesc. Dupa asta, insa, taranii au considerat ca li s-a furat sporul satului si ca le merge rau. Era problema arbitrariului semnului lingvistic. Pentru unii „furt“, pentru altii „achizitie“. Problema traducerii antropologice. A distinctiei dintre perspectiva emica si cea etica. M-a fascinat naivitatea de inceput de lume a burlusenilor. Mi s-a parut un subiect fantastic, insuficient exploatat. Am plecat la fata locului sa refac povestea troitei. Am plecat cu banii proprii, pentru ca a solicita bani de deplasare presupunea umilinte pe care incercam sa le evit.

A rezultat un text care era chiar elogios pentru Horia Bernea. Chiar daca o batrina spunea acolo ca „era om aprig, om rau“. Era o teama admirativa. Si un apropiat al lui Horia Bernea mi-a zis ca pina la 45 de ani n-a deschis gura in fata lui. N-a avut curaj, despre asta e vorba. Personalitatea lui intimida. S-ar putea ca la o lectura superficiala, pentru cineva nedeprins cu subtilitatile textului, sa apara o neintelegere. O bascalie care nu rimeaza cu sobrietatea, cu demnitatea colturoasa a lui Horia Bernea. Si, in orice caz, textul aparea intr-o revista de cultura care nu se adreseaza celor in curs de alfabetizare. Era candoarea de inceput de lume a taranilor, frica asta a lor de necunoscutul, veneticul care e inevitabil suspect. Si toate temerile astea nu aveau cum sa nu-i faca simpatici.

Era un text absolut benign. Dar, imediat ce textul a aparut, am fost acuzat pe un ton deloc calm de doamna Georgeta Rosu ca mi-am batut joc de Horia Bernea. Am fost anuntat ca o sa se intruneasca Consiliul director si o sa se ia o hotarire in ce ma priveste. Sanctiuni si altele din acelasi registru. Io, care maninc o piine in muzeul facut de Bernea, sa-mi ingadui sa-l denigrez ca un descreierat. Sau derbedeu. Astea erau calificativele cu care, am aflat mai tirziu de la supraveghetoare, ma cadorisea doamna Georgeta Rosu.
In ziua care a ramas pina la sedinta de infierare, de taiere a capului, fusesem un soi de erou al zilei, desi nu imi dorisem asa ceva. Revista circulase peste tot. Ma intilneam cu colegi de la alte sectii pe culoare si imi stringeau mina, chiar daca nu mai vorbisem niciodata, bravo, ma, fac spume astia! Sau o atitudine empatica, da-i in ma-sa ca sint nebuni, sau una de lichea care sta deoparte si urmareste desfasurarea ostilitatilor, bravo, maistre, le-ai tras-o! Desi nu avusesem deloc intentia sa denigrez pe cineva. Cred ca era redundant sa mai spun ca Horia Bernea a fost un mare artist, nu un hot, si ca nu a furat troita. Ca asta era imaginarul burlusenilor.

Imaginea lui Bernea nu e negativa, ci apare doar asa, ca un om ciudat. E chiar un cliseu ca intelectualii sint ciudati, suspecti din cauza ca citesc! Chestie exotica, extravaganta pentru unii! Din pacate, tot mai desi. Era un mod de elogiere mai ciudat. Sa elogiezi in raspar. Si nu despre Horia Bernea era articolul, ci despre reprezentarile taranilor, despre perspectiva lor. Despre cum gindesc ei. Doream o lectura estetica, antropologica, si conducerea muzeului imi oferea una birocratica, de contopist obsedat de predarea corecta a gestiunii. O reactie disproportionata. Marota era ca un om simplu nu ar intelege ce am scris io acolo. Ar ramine cu impresia ca Bernea e un hot.
La sedinta, doamna Georgeta Rosu a citit vreme de vreun sfert de ceas un maldar de dosare din care reiesea ca troita a fost adusa in deplina legalitate la muzeu. I-am spus ca toate acele documente nu-s absolut deloc in chestie. Nu s-a pus problema furtului.

Nu se intelege ca Bernea a furat troita. Ba chiar din contra. I-am vorbit doamnei Georgeta Rosu despre istoria mentalitatilor, despre dimensiunea sociala a gindirii. I-am vorbit despre stilul indirect liber, despre ambiguitatea instantei narative si sustineam ca articolul se bazeaza pe ceea ce se cheama antifraza. Adica spui ceva ca sa se inteleaga exact opusul.
„Ei, antifraza, perifraza“, mi s-a replicat. „Ce ne iei cu chestii savante!“
Gafa mea a fost urmatoarea. Nu mi-am dat seama ca lucram intr-o institutie care devine tot mai slaba. Calitatea unui om depinde de calitatea dusmanilor sai. Nu credeam ca vorbele unei batrine puteau demola mitul Horia Bernea. I-am explicat doamnei Rosu care sint marcile dubitative din text. „Cica“, de exemplu. Cind incepi un paragraf cu „cica“, nu te astepti sa urmeze ceva serios. Precum si ca intregul text e voit abundent in detalii nesemnificative si caraghioase. Taranii, de pilda, pretindeau ca, dupa ce a disparut troita, li s-au constipat minjii. Spuneam asta pentru a scoate in evidenta ca taranii sustin ceva destul de comic in fond. Ma desolidarizam de tarani inginindu-i. De ce am citat aberatii, am mai fost intrebat. Ma rog, antropologia inseamna sa te miri. Asta era si lectia Irinei Nicolau. Asa cum ma miram eu acum de aberatiile lor. Te miri ca antropolog ca exista oameni care gindesc asa cum gindesc. Total diferit de tine sau de ceea ce tu admiti ca e normal.
Nu cred ca mai e nevoie sa spun ca mi se pare cel putin ciudat ca oamenii care m-au acuzat ca-l denigrez pe Horia Bernea, acum, ii „reamenajeaza“ salile.