O imensă bucurie

Autor: Alexandru ŞIPA | Categoria: Arte | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Credeţi că, după patru seri şi şase recitaluri magnifice, mai pot fi obiectiv şi coerent? Înainte de a fi un comentator şi un promotor de jazz, mă consider un simplu şi normal consumator de jazz.

Simplu şi normal!?

Cei care se aflau în preajma mea şi a unora ca mine la aceste concerte, nu cred că ar putea spune despre noi că sîntem „normali“. Un fan normal da, dar nu şi un om normal. Cred că la Sala Palatului din Bucureşti, în perioada 23-26 octombrie, au fost sute, dacă nu chiar mii, de astfel de fani, de oameni (a)normali veniţi din toate colţurile ţării. Da, comportarea noastră pare pentru unii cel puţin... bizară. Pentru că ceea ce vedeam şi ascultam ne fascina, ne exalta; aplaudam cu frenezie, urlam de bucurie, ne legănam, dansam în ritmul swing-ului, „sufeream“ chiar şi la balade, deliram în urma energiilor pozitive cu care eram copleşiţi de aceşti minunaţi artişti...

Încerc să comentez şi să apreciez în sine acest Festival, Bucharest Masters of Jazz. Mulţumiri şi felicitări se cuvin adresate organizatorilor, celor de la Media Services Events, îndeosebi lui Bogdan Enache, directorul artistic. Poate că anul viitor va fi mai bine sau deloc. Vom şti asta după ce organizatorii îşi vor face bilanţul, adică după ultimul concert din această serie, cel cu Nigel Kennedy (24 noiembrie). Deocamdată, trebuie să recunoaştem că Bucureştiul avea nevoie de un asemenea festival, de un „Festival al Maeştrilor“, de un punct de referinţă, de un reper valoric şi artistic. S-a ajuns în ultimii ani să se considere jazz orice improvizaţie lăutărească, savantă ori pur şi simplu happening, iar protagoniştii unor astfel de întîmplări sonore drept... geniali...

Evenimente majore, de tip Summit ori Super Jazz Festival, au mai fost la Bucureşti, poate nu cu o asemenea concentraţie de valori, într-un timp atît de scurt. Să nu uităm noiembrie ’71 cu D. Ellington, G. Burton, O. Coleman, Kid Thomas&Preservation Hall Band şi Giants of Jazz cu D. Gillespie, T. Monk şi Art Blakey, printre alţii; primăvara lui ’93 cu Chick Corea, Sam Rivers, Airto Moreira&Fora Purim; toamna lui ’93 cu John McLaughlin, Steve Coleman şi Bob Berg, toamna lui ’94 cu Joe Zawinul, Les McCann, B. Cobham şi Paquito DRivera şi în ’95, tot toamna, cu Mike Stern şi Jon Hendricks. O adevărată paradă a greilor din jazz s-a desfăşurat anul trecut la Sibiu, cînd oraşul avea statut şi finanţări de Capitală Culturală Europeană. Maeştrii ai jazzului au mai fost prezenţi şi la Gărîna, Braşov, Timişoara, Cluj-Napoca, Satu-Mare.

Şi Bucureştiul a beneficiat sporadic, în festivaluri ori în simple concerte, de nume notorii precum M. Petruciani, C. Corea (pian solo), apoi cu ORIGIN, Al DiMeola, OREGON, K. Garrett, M. Camillo, J. Scofield, Ravi Coltrane sau Duo R. Galliano-M. Portal. Şi totuşi, cu o asemenea frecvenţă de concerte, Bucureştiul e încă departe de Praga ori de Budapesta... În aceste capitale, asemenea concerte au loc cel puţin de două ori pe lună...

Să revenim la festivalul recent:

n Count Basie Orchestra l-a omagiat pe cel care a dat numele, soundul şi swingul (considerat perfect) al acestui ansamblu. Bill Hughes, dirijorul, a cîntat cu Bill Basie Orchestra, din 1952;

n Pianistul Monty Alexander avea ceva şi din balansul inegal (stînga-dreapta) al lui Errol Garner, dar şi din velocitatea lui Oscar Peterson. În plus, căldura caraibelor;

n Eric Truffaz Quartet, cu sinteza jazz-rock, cu sonorităţile electrice şi electronice, cu spaţiile largi, cosmice, îndeosebi prin notele lungi şi drepte ale trompetei, reprezintă o mostră exemplară pentru jazzul contemporan european, pentru jazzul secolului al XXI-lea. M-ar fi bucurat şi revenirea solistului vocal al acestui grup, rapperul Nya, ca în anul 2000, la sala ARCUB;

n Dianne Reaves, poate cea mai valoroasă cîntăreaţă de jazz a momentului, care prin timbrul vocal de mezzo ne-a amintit de Sarah Vaughan (ea a cîntat şi la Sala Palatului în 1973) şi a strălucit şi într-un show incendiar în care a fost antrenat şi publicul;

n Toţi protagoniştii, toate vedetele, au beneficiat de muzicieni, de sidemen, desăvîrşiţi. La Al Jarreau Band, trei dintre aceşti instrumentişti, împreună cu solista vocală (cu un fizic demn de o nouă statuie a Libertăţii), au constituit un adevărat grup vocal, iar al doilea claviaturist era, în acelaşi timp, şi un excelent saxofonist;

n O parte dintre aceşti muzicieni şi-au omagiat predecesorii lor prin scurte citate (interpolations), precum Kenny Garrett pe L. Armstrong, M. Davis şi J. Coltrane sau Al Jarreau pe Ch. Parker, prin piesa Now’s the time. Mi-ar fi dificil să spun care recital mi s-a părut mai reuşit, pentru că fiecare a avut particularităţile sale, s-a distins printr-o altă dimensiune a jazzului;

n Între Five Peace Band cu John McLaughlin, Chick Corea, Kenny Garrett, Christian McBride şi Vinnie Colaiuta – muzicieni de marcă unul şi unul, dar entităţi sensibil diferite, îndeosebi primii trei, şi showul lui Al Jarreau, parcă îl prefer pe acesta din urmă pentru proiectul muzical cel mai complex, omogen, unitar stilistic şi, tocmai de aceea, cel mai împlinit artistic.