O întîlnire pe Facebook

Autor: Bogdan SUCEAVĂ | Categoria: Opinii | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Zilele trecute, s-a întîmplat ca o tînără autoare să-mi scrie pe Facebook şi să mă întrebe cum mi se par textele ei. Mesajul includea o referinţă la o pagină de blog pe care nu o mai văzusem. Au fost cîţiva ani, între 2000 şi 2005, cînd am citit multe texte, în perioada cînd pregăteam pentru editare publicaţia virtuală Respiro, al cărui apogeu a fost atins prin editarea Antologiei Respiro, apărute la Editura Dacia în toamna lui 2003. Pe vremea aceea, citeam pînă noaptea tîrziu textele propuse pentru secţiunea de proză de la Respiro. Mi-am luat munca editorială foarte în serios. Era acea perioadă istorică nefastă, cînd literatura romånă contemporană nu era tocmai favorita editorilor şi a publicului. Munceam cu sentimentul că umplem un spaţiu gol, că e nevoie de noi. În cîteva cazuri, am comentat pentru autori cît de bine m-am priceput textele acestora.

Unii dintre ei mi-au mulţumit, pe alţii i-am enervat, ca în orice altă activitate umană. Alături de mine, îşi citeau textele în proză şi Adrian Buz, Răzvan Rădulescu, Paul Doru Mugur, Cornel Mihai Ungureanu. Mi-am întrerupt colaborarea la Respiro în 2005, atunci cînd am înţeles că, în condiţiile în care exista colecţia „Ego. Proză“ la Editura Polirom, literatura română contemporană avea şansă să ajungă la publicul larg şi în dulcele stil clasic, adică sub formă de carte, în librărie. Dar nu am uitat acea experienţă, care mi-a trezit toate instinctele editoriale de cum am ajuns pe respectivul blog, recomandat de tînăra autoare.

Am început să citesc. Era o colecţie de poeme, urmată de proză scurtă, toate textele fiind impregnate de un lirism peste care nu trecuse vreodată un ochi critic sau autocritic. În primul rînd, e foarte bine că exista la autoare un interes pentru literatură şi că era evident un oarecare instinct în a identifica subiectele cu potenţial literar (absenţa acestui dar fiind o boală incurabilă). Era clar că ea nu frecventa un cenaclu (mai există oare acest tip de interacţiune, plin de calităţi, în vremurile noastre?) şi că textele ei abundau în epitete ale căror tuşe erau atît de apăsate încît distonau. M-am gîndit că poate nu ştia. Ce să fac oare? Să-i spun, să nu-i spun? Cum să comunici faptul că ar trebui respectată arta nuanţelor şi, mai ales, cum să o faci fără a dezamăgi sau a descuraja? Am ales să-i spun, dar să folosesc toată diplomaţia internautică de care sînt în stare. Din fericire, a primit cu interes gîndurile mele. I-am scris că ar trebui parcurs întreg instrumentarul de cărţi de bază pe care trebuie să le citească orice tînăr interesat de literatură, indiferent de studiile pe care le urmează.

Cred că ar trebui început cuPoetica lui Aristotel (o carte care e motivul crimei în Numele trandafirului de Umberto Eco şi, apropo, trebuie citit şi Apostil la Numele trandafirului, în care U. Eco istoriseşte cum a scris acel roman). Apoi ar trebui citită neapărat Naşterea tragediei de F. Nietzsche, urmată de Teoria rîsului de Henri Bergson (alăturarea lor e sugerată de N. Kazantzakis, de la care trebuie citit neapărat Raport către El Greco). Cred că Scrisori către un tînăr romancier şi Orgia continuă ale lui Mario Vargas Llosa sînt de acelaşi calibru şi sînt esenţiale pentru oricine vrea să înveţe meseria scrisului. Foarte importantă mi se pare On writing de Stephen King (publicată sub titlul Misterul regelui, la Editura Nemira, în 2007, în traducerea lui Mircea Pricăjan). Nu în ultimul rînd, mi-am îngăduit să-i recomand Hand to mouth a lui Paul Auster, pentru că e imposibil ca, citind-o, să nu-ţi pui problema raportului tău personal cu textul scris.

Pentru orice tînăr (scriitor) din România de azi, care trece prin aceste lecturi, ar fi important ca să nu se lase dezarmat de ambiguitatea etică din jurul nostru; pentru că sînt momente cînd lumea românească arată de parcă ar fi făcută din vată. Indiferent cît de multe lucruri merg imprecis şi aproximativ în jurul nostru, nu ne putem permite să scriem texte în care să nu nuanţăm inteligent. Înţelegem noi că locul textelor se mută în blogosferă, dar nici măcar acolo nu cred că ne putem permite să ratăm epitetele. Parcă ar fi păcat ca, din cîteva mii de ani de experienţă în interacţiunea noastră cu textul scris, să nu rămînă şi un pic de artă în a opera pe nervura frazelor.

Recomanda articolul prin:

OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

O întîlnire pe Facebook

Autor: Bogdan SUCEAVĂ | Categoria: Opinii | 0 comentarii