O întoarcere binevenită în FNT

Autor: Silvia DUMITRACHE | Categoria: Actualitate | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Cum anul 2010 a fost decretat de către UNESCO „Anul Internaţional Cehov“, a plasa recent încheiata ediţie FNT sub semnul său a venit oarecum firesc (mottoul festivalului „Omul, acest animal ciudat...“ este preluat din Cehov, iar o secţiune a festivalului a fost dedicată unor producţii după piesele sale, aceeaşi secţiune fiind menită, totodată, a scoate în prim-plan un regizor – anul acesta, Andrei Şerban). La fel cum firească a fost şi schimbarea în structura festivalului, odată cu preluarea mandatului de către Alice Georgescu. Un nou selecţioner, o nouă viziune şi, inevitabil, noi motive de nemulţumire – că a abordat o linie prea clasică, mizînd deci pe „greii“ teatrului, că nu s-a axat suficient pe partea internaţională etc.

Mizînd pe „clasicii“ teatrului, Alice Georgescu a arătat, însă, că una dintre cele mai mari provocări este de a aduce în contemporaneitate texte consacrate, de a reuşi să le racordeze la timpul şi mentalităţile noastre. Cehov, Shakespeare şi chiar… Creangă se dovedesc, în montările unor regizori precum Andrei Şerban, Victor Ioan Frunză, László Bocsárdi sau Alexandru Dabija, extrem de actuali.

Pe această notă „clasică“ pe care Alice Georgescu a imprimat-o ediţiei 21 a FNT, prezenţa unui regizor ca László Bocsárdi a fost, din nou, ceva firesc, iar readucerea sa în cadrul acestui festival mi se pare a fi unul dintre marile plusuri ale evenimentului. Regizorul a fost inclus în program cu două producţii: Caligula de Albert Camus, Teatrul Naţional „Marin Sorescu“, Craiova (două reprezentaţii), şi Neguţătorul din Veneţia de W. Shakespeare, Teatrul „Tamási Áron“, Sfîntu Gheorghe (ajuns la trei reprezentaţii, în urma cererii masive a publicului).

László Bocsárdi afirma, într-un interviu din Cotidianul, fără teama de a fi considerat rupt de realitate, că simte că ar pierde vremea cu texte contemporane. Dar Bocsárdi nu este nici pe departe inactual – punînd în scenă texte consacrate, nu face decît să încerce a observa prezentul folosindu-se de material clasic, dar cu mijloace moderne. Viziunea sa este atît de modernă, încît face din Hamlet, din Caligula, din Shylock, contemporanii noştri. Epurează textul clasic de toate întortocherile stilistice şi expune clar, curat, situaţii care îi pot împinge pe oameni la limita nebuniei – şi pe vremea lui Shakespeare, şi pe vremea lui Camus, şi acum, că doar marile teme ale omenirii au rămas aceleaşi, consideră Bocsárdi. În spectacolele sale, totul pare verosimil de actual: şi absurdul, şi dezumanizarea ca rezultat al accesului nelimitat la putere, din Caligula, şi pericolul prejudecăţilor pe care le punem drept barieră în raportarea la „celălalt“, din Neguţătorul din Veneţia.

Caligula (Sorin Leoveanu, un familiarizat cu rolurile „clasice“ – Hamlet, în spectacolul lui Vlad Mugur, cu Teatrul Naţional din Cluj, şi Claudius, în Hamlet-ul lui Bocsárdi, de la Metropolis) este tiranul căruia i se permite orice şi care nu ezită să-i transforme pe cei din jur în marionetele sale, întrucît, nu-i aşa, orice îi este accesibil – numai luna de pe cer, nu (corolarul soţiei sale moarte, Drusilla). Bocsárdi face din Caligula unealta prin care se trezeşte în conştiinţa oamenilor nevoia de libertate, de demnitate: reduşi la simple jucării în teatrul grotesc şi macabru al conducătorului lor, umiliţi şi schilodiţi sufleteşte, aceştia reuşesc să-l ucidă pe tiranul care încercase totul cu ei şi care provoacă, astfel, o revoltă împotriva sa, aşadar, împotriva a tot ceea ce înseamnă răutate, asuprire, batjocorire a tuturor principiilor şi chiar şi a artei (savuroase scenele cu Leoveanu îmbrăcat în tutu de balerină). În celălalt spectacol al lui Bocsárdi din cadrul FNT, Shylock (László Szakács) devine şi el, asemenea lui Caligula, o oglindă ce reflectă nu atît problema antisemitismului (o chestiune delicată din vremea lui Shakespeare şi pînă acum), ci a dezastrelor provocate de gîndirea în tipare, de obişnuinţa şi tentaţia de a judeca dihotomic, „eu“ – „celălalt“ (iar aici, Shakespeare este cum nu se poate mai contemporan cu noi).

O notă aparte în montările lui Bocsárdi o constituie scenografia (Bartha József, în ambele spectacole): decor minimal, dar exploatat la maximum, pereţi care, în Caligula, joacă şi rol de oglindă (amintind de dulapul cu geamuri duble din Hamlet-ul aceluiaşi Bocsárdi şi tot în scenografia lui Bartha József); în Neguţătorul din Veneţia, interesant, pe lîngă decorul ce sugerează decadenţa unui oraş nu numai al deschiderii date de artă, ci şi al meschinăriei oamenilor ce se grăbesc să-l pună la zid pe oricine este sau pare a fi „altfel“, este felul în care Bocsárdi a exploatat şi sala, şi scena: în partea a doua a spectacolului, sala teatrului, cu tot cu balcoanele de la etaj, devine spaţiul unde se judecă procesul lui Shylock cu Antonio.

Odată cu revenirea lui Bocsárdi în selecţia FNT, publicul bucureştean (şi nu numai) a avut ocazia să se întîlnească nu doar cu unul dintre cei mai provocatori regizori ai momentului, ci şi cu o serie de actori minunaţi, pe care, din păcate, cu excepţia festivalurilor de acest gen, nu prea are prilejul să-i vadă: excepţionala trupă a Teatrului „Tamási Áron“, din care îi menţionez, în fugă, pe Mátray László (Antonio), Kicsid Gizella (Portia), Pálffy Tibor (Prinţul Aragonului şi Prinţul Marocului) – toţi distribuiţi într-o altă montare de succes a lui Bocsárdi, Ivona, principesa Burgundiei, 2008. Iar din Caligula, alături de Leoveanu, nu poate fi omisă prezenţa scenică impresionantă a lui Ilie Gheorghe (Cherea – din care a făcut un personaj tăios şi spiritual, atît de diferit de placidul Faust din spectacolul lui Purcărete).