OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

După ce am citit primele cronici la volumul Viaţa unui om singur, de Adrian Marino, publicat de Editura Polirom în martie 2010, şi după ce am văzut tevatura mass-media care s-a declanşat, am fost determinat să nu citesc cartea aceasta vreodată. După două decenii de exces mediatic, mă deranjează cînd un vector oarecare al mass-mediei de azi pare c-ar vrea să transforme în eveniment editorial vreun balon de săpun. Mi-am schimbat opţiunea după ce am citit un comentariu al dlui Liviu Antonesei, în care Adrian Marino era comparat cu Procopius din Cesareea. Chiar aşa să stea lucrurile? Aşa am ajuns să citesc, pînă la urmă, Viaţa unui om singur. A urmat o experinţă neaşteptată. Am citit paginile lui Adrian Marino cu un interes enorm, cu nelinişte şi cu pasiune. La un moment dat, am avut sentimentul că parcurg cea mai tristă carte pe care am citit-o vreodată, ca şi cum aş fi asistat la îndelungata descriere a unei rătăciri într-un labirint căzut în beznă. Am găsit deranjante la lectură unele repetiţii ale autorului (pe care o redactare atentă a cărţii le-ar fi putut elimina, după cum şi unele erori de transcriere şi de referenţiere ar fi putut fi corectate în decursul procesului editorial) şi cîteva locuri comune; dar, la o analiză de ansamblu şi punînd în balanţă cîştigurile deopotrivă cu minusurile, mi se pare că e vorba despre o carte de excepţie, care devine, de acum, o lectură esenţială pentru oricine interesat de cultura română din secolul al XX-lea (şi nu numai). Cartea aceasta nu mai poate fi ignorată, indiferent cît de mult s-ar duce controversa în jurul autorului. Şi iată de ce: această carte discută cîteva teme de mare interes (la care ne vom referi aici), teme pe care eu nu le-am văzut tratate în altă parte la un nivel mai amplu de profunzime. Pentru această profunzime, iertate îi sînt şi repetiţiile, şi orice alte scăderi stilistice.

Riscul în cultura română

Una dintre temele centrale ale cărţii e arhitectura culturii române, ale cărei caracteristici merită, din perspectiva lui Adrian Marino, să fie decriptate şi decodificate. Îmi place instinctul autorului de a se îndrepta către generalitate şi cuprindere, fără ca prin asta să devină superficial. Viaţa unui om singur merita să fie scrisă, ne dă autorul de înţeles, deşi scrierea ei a reprezentat pentru autor un efort deloc de neglijat, pentru ca experienţa culturală a autorului să nu se piardă, aşa cum în general se întîmplă „şîţntr-o cultură unde zeci şi zeci de iniţiative, unele bune, se împrăştie iremediabil în vînt, fără nici o finalizare constructivă. Un insidios instinct de autoapărare culturală pare să lucreze – îmi spun uneori – şi prin mine. Ar fi regretabil să se piardă măcar unele concluzii a şase decenii de existenţă culturală ale unui autor român“. Decriptarea mecanismelor culturii române conduce la rispirea oricăror potenţiale iluzii. Practic, actul de a-ţi aduce o contribuţie la ceea ce s-ar putea numi „cultura română“ nu mai poate fi, după apariţia unei asemenea cărţi, unul naiv, plin de iluzii despre vreo eventuală recunoaştere şi receptare onestă a eforturilor culturale. Aceste iluzii vor fi fost scuzabile cîndva, la timpul trecut, dar sînt imposibile acum, cînd putem vedea că nu îşi au vreo acoperire în realitate. Mesajele culturale riscă să nu fie înţelese în spaţiul românesc; contribuţiile teoretice riscă să fie privite ca „literatură“. Cine-şi asumă riscul de a activa în spaţiul culturii române o face pe risc propriu, şi riscul e total: acela de a fi ignorat, de a-ţi vedea eforturile privite deformat sau de a fi descrise drept act minor, chiar dacă ele îşi au valoarea lor intrinsecă, eventual într-un plan diferit decît cel în care sînt uneori receptate.

Vicii structurale

Adrian Marino devine foarte precis atunci cînd îşi descrie speranţele, consemnînd că „ceea ce doream şi ceream epocii mele – mai ales după 1989 – era foarte puţin şi foarte mult. Aveam o anume concepţie despre cultură. Şi foarte tradiţională, clasică într-un fel, dar şi foarte modernă, raportată la ravagiile comuniste şi la vidul cvasitotal din jurul nostru, de soluţii ideologice efectiv alternative. Ce preconizam şi aşteptam din partea compatrioţilor mei? Cred că s-a văzut, cu destulă claritate şi pînă acum: o cultură solidă, organizată, sistematică, bazată pe propriile sale lucrări de referinţă. Cît mai deschisă posibil în sens internaţional. Dar cu puncte solide interne de plecare. Nici mai mult, nici mai puţin decît sînt. Puse însă sistematic în valoare. Mai ceream acestei culturi o serie de condiţii minime de realizare: consolidare, seriozitate, continuitate, capacitate de generalizare, de analiză şi sinteză. Critici obiective, ierarhii ferme şi spirit critic, mult spirit critic. Detestam permanenta improvizaţie, sincronizarea mecanică şi spiritul de eternă compilaţie“. E un pasaj esenţial: parc-ar fi listate aici toate viciile structurale ale culturii române. Şi nu e aceasta singura pagină unde sunt atinse aceste nuanţe. Adrian Marino formulează o proiecţie despre ceea ce ar fi putut să fie cultura română şi în alte locuri ale cărţii: „Doresc mai întîi o cultură română creatoare şi activă, militantă în sensul bun al cuvîntului. Eliberată, cu alte cuvinte, de toate alibiurile oportunismului şi pretinsului apolitism, total şi negativ dezideologizată. Deci o cultură critică orientată în mod liberal, împotriva oricăror derivate şi produse comuniste sau comunizante. Sînt categoric pentru referinţe permanente, chiar şi la rudimentele de cultură liberală şi criticistă românească“. Fireşte că ceea ce sugerează el e imposibil. Avem atîta luciditate încît să înţelegem că intră pe teritoriul utopiei. Faptul că oferă această perspectivă structurală conferă acestei cărţi o greutate intrinsecă aparte.

Presa distructivă

Indiferent ce s-ar spune despre Adrian Marino, găsim analizele lui lucide şi precise, generalizările lui pertinente şi bine argumentate. Ce altceva ar mai trebui să conteze? Că nu s-a făcut plăcut în timpul vieţii? Că azi, la cinci ani după ce s-a stins, ne sînt comunicate opiniile lui ferme? Probabil greşeşte şi va fi avînd partea lui de părtinire atunci cînd se referă la relaţii personale (despre unele dintre personajele aduse în discuţie în carte eu am percepţii mult diferite), dar atunci cînd discută mecanismele sociale şi de public relations, blocajele instituţionale şi vocaţia distructivă a spaţiului românesc, acolo textul lui capătă din nou greutate, şi la nivel de principii e profund adevărat. Iată, de pildă, o remarcă despre cum presa românească de după 1989 încarnează una dintre cele mai distructive manifestări ale iraţionalităţii româneşti: „Poţi fi acuzat de orice, în imposibilitate de a te apăra într-un fel sau altul. [...] Dacă nu eşti «securist», eşti «homosexual». Dacă nu eşti gay, eşti cu certitudine «iudeo-mason» şi aşa mai departe. Ce poate fi mai elocvent ca un titlu ca acesta, Atac la persoană? O reţea de publicaţii, cu acelaşi titlu şi de aceeaşi vulgariate şi agresivitate, care se extinde în toată ţara? De atunci, cred, am făcut un adevărat complex al prudenţei sociale“. Luciditatea şi prudenţa sînt la Adrian Marino leacul în faţa unor lacune culturale insurmontabile şi de neevitat.

Una dintre ideile importante discutate pe larg în carte este aceea a analogiei dintre momentul post-1848 şi perioada de după 1989. Analogiile sunt multe şi numai ele ar merita un spaţiu mai amplu decît mi-aş propune acum. Dar cu ideea asta mi se pare că A. Marino atinge un tipar de bună evaluare a realităţii, atît în plan politic, cît şi cultural.

Temele şi preocupările lui Adrain Marino din 1999 (cînd e scrisă cartea aceasta) sînt la fel de actuale şi azi, un deceniu mai tîrziu, şi mă tem că vor fi de actualitate pentru multă vreme. Iată, de exemplu, ce vede A. Marino în ideea de literatură universală: „«o literatură universală» formată din toate operele literare de mare valoare din lume, scrise în orice limbă, aparţinînd oricăror culturi şi tradiţii. Dincolo de orice bariere şi canoane de orice tip. «Un panteon» ideal de «capodopere», în care accentul care pe «originalitate», nu pe «naţionalitate»“.

Această remarcă vine din partea unui autor român care a interacţionat mult cu spaţiul editorial internaţional (o experienţă pe care puţini autori români o au şi pe care bine ar fi ca tot mai mulţi profesionişti ai literaturii şi ai mediului universitar să o aibă). A. Marino ştie cît de greu i-a fost să discute de pe poziţii de egalitate cu reprezentanţii altor culturi. În altă parte, notează: „nu văd de ce cultura română ar avea doar un destin de «colonie» eternă [...] Mă revolt deschis împotriva acestui tip de aliniere docilă, servilă şi iremediabil minoră. Dincolo de orice naţionalism, etnicism şi, mai ales, şovinism cultural. Sînt doar un oarecare «cetăţean al lumii», cum am mai spus, şi nimic mai mult. Cu nici mai multe, dar nici mai puţine «drepturi» egale“.Un deziderat greu de atins în anii ce vor urma, simţim şi asta. Dar ni se pare că tocmai de aceea Adrian Marino descrie acest deziderat.

Reziduuri tulburi

Pentru a trasa precis delimitarea între ceea ce ar merita construit în cadrul culturii române şi balastul ideologic autohton, de pondere deloc neglijabilă, el arată: „Sînt [...] intransigent împotriva oricăror mituri culturale gen «ortodoxism», «Nae Ionescu», «Constantin Noica». Şi, de asemenea, împotriva oricăror false reabilitări, prin escamotarea celor mai incontestabile evidenţe şi texte ale tuturor «colaboraţioniştilor» (gen G. Călinescu şi ceilalţi), care n-au «rezistat» şi n-au «salvat cultura» română [...] de calamităţile totalitare“. Sînt comentarii acoperite de o experienţă directă. E dezgustul firesc al unui spirit liberal lucid în faţa deviaţiilor extremiste ale veacului al XX-lea, aşa cum citim în pagini ca aceasta: „[...] cel mai mult m-au dezgustat parastasele şi «cultul morţii» legionare (pe care le-am trăit pînă la saturaţie în perioada 1939-1940). Apoi, după 1989, cînd astfel de reziduuri tulburi au reieşit la suprafaţă, întreg acest méli-mélo, după mine profund indigest, de mistagogie, ocultism, „«mituri», «ortodoxism», «Nae Ionescu», «Steinhardt», «iniţiere la Păltiniş» şi alte asemenea «spiritualităţi» degradate m-au îndepărtat de orice mistică tenebroasă“.

Recunosc că am fost foarte atent atunci cînd volumul a ajuns la această temă. Am citit şi recitit atent mai multe pasaje ale lui A. Marino, pînă am ajuns să îl invidiez pentru precizia unor formulări. Unele dintre preocupările lui din anul 1999 erau aceleaşi ca şi ale mele, din aceeaşi perioadă, cu marea diferenţă că A. Marino dispunea de un fundament teoretic mult mai bine aşezat. Mi-am propus la un moment dat să scriu o comedie de idei pe baza a ceea ce văzusem în spaţiul public românesc după 1989. Poate din cauza aceasta ar fi imposibil acum ca ceea ce citesc azi înViaţa unui om singur să nu mă impresioneze.

Către final, se vede construcţia. Tocmai prin temele la care revine obsesiv şi care saturează discursul, cartea lui Adrian Marino e valoroasă. Aceste repetate sublinieri, precis formulate şi reiterate, consumă din interior ultimele rudimente ale unor iluzii născute în perioada modernistă a culturii române. Viaţa unui om singur devine astfel una dintre referinţele fundamentale publicate după 1989, o carte de raftul întîi, alături de alte cîteva lucrări (puţine!) fără de care spaţiul cultural românesc de azi nu poate fi înţeles, iar mecanismele lui nu pot fi decriptate. Prin această apariţie editorială, Adrian Marino ne apare ca un învingător, întîi de toate pentru tăria de caracter de a-şi fi urmat vreme de decenii un proiect intelectual consistent (nu mă pot pronunţa asupra calităţii lui, pentru că nu am această cădere, doar admir încăpăţînarea sa, în cel mai bun sens al cuvîntului, de a-şi urma direcţia de cercetare), şi apoi pentru că demonstrează că a înţeles, elaborat şi clarificat toate acele fenomene şi procese al căror subiect a fost, atunci cînd nu le-a fost victimă. Şi oare nu este acesta semnul învingătorului?