OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

În „Introducere“, Mirela Roznoveanu îşi face cunoscută ipoteza de lucru, conform căreia toate civilizaţiile sau culturile şi-au gîndit în mod diferit arhitectura epico-narativă, romanul, nefăcîndu-l totuşi inaccesibil nouă, pentru că, iată, îl putem recunoaşte. Cercetătoarea consideră că, „în traseul ei temporal, umanitatea a conservat şi perfecţionat un mod romanesc de creaţie şi gîndire. Toate acestea s-au perpetuat în intenţiile universal-actualizate ale autorului: ilustrarea unor adevăruri cruciale ale lumii sale printr-o arhitectură epică în cel mai înalt grad reprezentativă pentru orizontul estetic şi spiritual al acestei lumi“. Astfel, putem înţelege ce este de fapt „civilizaţia romanului“: afirmarea existenţei perpetue, în întreaga istorie a culturilor umanităţii, a unui supragen „cu virtuţi estetice integratoare“. Cartea propune o genealogie şi, totodată, stabileşte o tipologie, un nou discurs critic, consubstanţial cu estetica, filozofia, religia, naratologia, stilistica şi tehnica naraţiunii.

 

Trebuie menţionat că studiul de faţă a apărut iniţial în două volume. Primul (Rădăcini, Editura Albatros, 1983) analiza arhitecturile epice existente în străvechile lumi, hindusă, iraniană, egipteană, chineză, greacă, latină, pentru ca al doilea (numit chiar Arhitecturi epice, Editura Cartea românească, 1991) să se centreze pe construcţiile romaneşti ale creştinismului timpuriu, ale Evului Mediu european şi ale Renaşterii, ale Bizanţului, ale Arabiei şi Japoniei. Timp de 20 de ani, lucrarea nu a lipsit din nici o bibliografie serioasă dedicată romanului.

 

 

Reunirea într-un tom unic a celor două părţi ale studiului şi reintrarea acestuia în circuitul lucrărilor de referinţă despre roman sînt însoţite de un alt text, de o „predoslovie“ teoretică formată dintr-o „Introducere“ (din care am citat mai sus) şi un „Cuvînt înainte“ (care a prefaţat iniţial, în 1991, Arhitecturile epice). Nu vorbim despre o simplă dare de seamă sau despre exprimarea unor deziderate de natură metodologică. Paratextul exegezei de faţă este format dintr-o succesiune de cercuri concentrice. Primul, cel mai „strîmt“, este acela al textului care se autointerpretează şi propune metafore critice complexe, ce se împlinesc doar în timpul lecturii cărţii propriu-zise sau chiar după parcurgerea ultimei file. Al doilea ţine de metacritica Civilizaţiei romanului. Ediţia cea nouă contracarează, cu argumente bine întemeiate, unele reproşuri aduse în timp studiului despre care vorbim. Astfel, autoarea reuşeşte să-şi exprime mult mai clar viziunea asupra romanului şi, mai ales, asupra metodelor de cunoaştere şi de recunoaştere a acestuia. Ultimul cerc, deşi periferic, este foarte important din punctul de vedere al cercetării ştiinţifice. Bibliografia domeniului îmbogăţindu-se cu numeroase titluri, în ultimii 25 de ani, era firesc ca Mirela Roznoveanu să-şi aducă lucrarea la zi. Dar interesant este faptul că autoarea nu a avut prea multe lucruri de aflat şi de învăţat din cărţile editate între timp, pentru că acestea nu au avut alt rol decît acela de a-i confirma şi verifica propriile teorii. Aşadar, studiul apărut jumătate în comunism, jumătate în plin haos postdecembrist este, în fapt, precursorul, cel puţin moral, al mai multor lucrări consacrate romanului, publicate în ultimii ani, mai ales în spaţiul american. Acest lucru este dovedit pe tot parcursul cărţii prin numeroasele trimiteri bibliografice, care oferă valenţe caleidoscopice întregului edificiu teoretico-analitic.

 

Să ne întoarcem acum la ce înseamnă cu adevărat „civilizaţia romanului“. Mirela Roznoveanu vorbeşte despre existenţa unui epic superior arhitecturat, recognoscibil în lumile de dinaintea lumii noastre, dar „formulat din perspectiva unor exigenţe estetice diferite“, acesta făcîndu-şi simţită prezenţa de fiecare dată cînd o civilizaţie ajungea la apogeul dezvoltării sale. Cercetătoarea consideră că epicul superior arhitecturat este aparent acelaşi (ceea ce ne trimite cu gîndul la teoria invarianţilor a lui étiemble) şi, totodată, diferit pretutindeni. Acelaşi, deoarece se lasă înţeles, admirat şi valorizat din perspectiva generală a culturii, diferit, pentru că arhitecturile estetice create în civilizaţii culturale deosebite nu se pot suprapune. Aşadar, „civilizaţia romanului este orizontul de tensiune dintre forma estetică integratoare şi civilizaţie, în ansamblul ei“.

 

 

Primele forme de roman sînt conţinute în „Tipul vedic“, Ramayana fiind o structură epică ce se raportează la o realitate extratextuală, „un text în care epicul şi poezia coexistă dincolo de orice rivalităţi“ şi în care sînt înglobate toate relaţiile, structurile, temele, motivele, obsesiile, efectele stilistice narative etc. Această formă de artă se apropie foarte mult de ceea ce înţelegem noi astăzi prin roman, tocmai datorită caracterului proteic al acestuia. Odiseea celei mai populare specii a genului epic continuă cu Ghilgameş, text ce prefigurează apariţia altor capodopere ale genului. Mirela Roznoveanu stabileşte mereu geneza unei opere literare şi identifică legăturile (uneori involuntare) care se înfiripă la nivel macrotextual între scrieri separate de adevăraţi eoni culturali. Reducînd totul la o singură frază, afirmăm că romanul lui Ghilgameş aduce în atenţie, înaintea Vechiului şi a Noului Testament, ideea conform căreia „numai cuvîntul sau, mai bine spus, arta cuvîntului poate eterniza un destin“.

 

Autoarea analizează literatura egipteană din perspectiva sau prin filtrul timpului. Deosebit de interesantă este ideea că prezentul dramatic şi eternitatea au unul şi acelaşi chip pentru cititorul prezumtiv al unor scrieri de tipul Cărţii morţilor. Roman se pare că este însăşi Biblia; autoarea demonstrează acest fapt prin interpretarea Bibliei din perspectiva naratologiei. Naratorul care narează în numele lui Dumnezeu, naratorul care îl ignoră, dar nu îl neagă pe Dumnezeu, naratorul martor asemeni lui Dumnezeu, naratorul care l-a pierdut pe Dumnezeu, naratorul care ţine locul lui Dumnezeu, naratorul care îl regăseşte reprezintă multiplele faţete ale autorului-narator, omniscient şi etern. Biblia se pare că anticipează toate vocile posibile, toate instanţele ordonatoare aflate în spatele unui text. Romanul chinez este considerat homofonic, expresie a spiritului sintetic chinez, ce condensează mai multe lumi imaginare şi mai multe arhitecturi epice într-un text unic. În legătură cu Iliada se avansează ideea că aceasta ar fi fost inspirată de alte scrieri anterioare, pe care Homer nu le recunoaşte însă drept temelie a arhitecturii sale epice. Romanul lui Apuleius e înţeles ca replică la adresa romanului grec, convenţia metamorfozei înlesnind crearea unei psihologii şi pătrunderea autorului în conştiinţa personajului său, tehnică ce anticipează marea proză analitică a secolului al XX-lea. Dacă a fost sau nu Aurelius Augustinus o „verigă de aur“ în dezvoltarea romanului universal este întrebarea care persistă şi după minuţioasa analiză a Mărturisirilor, singura hagiografie cunoscută a eului, a sufletului interior al autorului.

 

Romanul japonez este comentat din perspectiva unei estetici a libertăţii nelimitate, care determină, pe de o parte, caracterul antiepic al acestuia şi, pe de altă parte, posibilitatea de a condensa în sine „mult mai multe sensuri decît se rostesc“. În „Permanenţa unei sinteze“ se demonstrează faptul că spiritul culturii răsăritene s-a configurat în Bizanţ „prin obsesia realismului istoric într-o cultură unde realismul nu avea ce căuta; în ruptura eului creator care scria, pe de o parte cum se cerea, dar în ascuns, aşa cum îi dicta conştiinţa; în imposibilitatea romancierului, tiranizat de operele clasice, de a opta pentru un stil personal într-o cultură unde stilul a devenit o soluţie salvatoare; în criza opţiunilor filozofice într-un univers al ideilor sfîşiat de eclectism sau dogme; în împovărătoarea stimă faţă de modelele caracterologice vechi, ce păreau a lumina prin echilibru, dar nu mai corespundeau sufletului nou; în refugiul în teme neangajante; în modul în care romancierul înţelegea să slujească duhul ortodox, fervoarea creştină a maselor prin crearea eroului smerit şi mîntuit“. În penultimul capitol, autoarea fixează dubla filiaţie a romanului medieval occidental: prima, de factură clasică, latină, a doua, de natură bizantină. Ca o concluzie la analiza operelor unor autori precum Chrétien de Troyes sau Giovanni Boccaccio, este accentuată ideea că, în acea perioadă „pentru prima oară în istoria romanului occidental, spiritul Orientului şi spiritul Occidentului fuzionează pentru a se despărţi apoi pentru multe secole“. Redescoperirea romanului greco-latin a fost urmată de apariţia şi impunerea ca model dominant în cultura europeană a romanului cavaleresc. Păşind pe urmele lui Pulci, Tasso, Ariosto, Castiglione sau Rabelais, cercetătoarea ajunge la Cervantes, cu alte cuvinte, face posibilă întîlnirea (în interiorul capitolului final, „De la Orlando la Don Quijote“) dintre parodie şi obiectul parodiat. Toate asemănările şi deosebirile dintre cele două arhitecturi epice sînt privite simultan prin ochii ambelor feţe ale lui Ianus.