OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

„Violenţa este cel din urmă refugiu al incompetentului“, şoptea Salvor Hardin, personajul din Seria Fundaţia, a lui Isaac Asimov. Desigur, este greu să vii să spui că lucrurile nu stau aşa; însă la fel de greu este să negi realitatea conform căreia, în foarte multe instanţe, evoluţia unei societăţi poate fi, într-adevăr, citită prin intermediul argumentului violenţei. Altfel spus, analiza tipurilor de violenţă care se manifestă într-o societate, la un moment dat, te poate ajuta să înţelegi cum anume se transformă acea societate. Încă de la bun început trebuie sublinat însă faptul că, dacă vrei să faci asta, dacă vrei să înţelegi cum anume o societate s-a transformat, urmărindu-i istoria violenţei, trebuie să ieşi din paradigma care gîndeşte violenţa exlusiv ca pe „un comportament ce implică un grad ridicat de forţă fizică, cu scopul de a răni, distruge sau ucide“ (Oxford Dictionary). Departe de această viziune reducţionistă, ideea de violenţă este una deosebit de rafinată, cu numeroşi epicentri, cu multiple valenţe, deopotrivă materiale şi simbolice, cu un apăsat rol social şi, mai ales, cu foarte multe implicaţii.

Violenţa ca instrument al protestului social

De la începutul anului 2011 şi pînă în prezent, lumea ne apare ca un lanţ uman, extrem de întins, unit de verigile violenţei. A început în decembrie 2010, cu Revoluţia Tunisiană, zisă şi de Iasomie, şi a continuat pe coastele Mediteranei, în Egipt, în Libia şi în Siria. La un continent distanţă, violenţa se reitera pe sine. În martie 2011, amplul March for the Alternative, organizat de către sindicaliştii din Trade Union Congress (TUC), aduna în juru-i multiple şi variate forme ale violenţei ce ridicau, cît se poate de serios, problema ivirii unui nou tip de fenomen social. Tot în Marea Britanie, cu doar cîteva luni înainte, (i.e. decembrie 2010), avuseseră loc protestele studenţilor, ieşiţi în stradă pentru a se opune reformei învăţămîntului universitar, care prevedea triplarea taxelor de şcolarizare.

La începutul verii, Spania, Franţa, dar mai ales Grecia erau şi ele răscolite de valuri de protestatari, nemulţumiţi, în principal, de măsurile de austeritate puse în aplicare de guvernele naţionale. „Este important să ieşi în stradă, deoarece o parte din măsurile luate de cei aflaţi la putere – ca, de pildă, Pactul Euro – fac ca Europa să aparţină mai mult bancherilor decît cetăţenilor“, declara, pentru BBC, o protestatară din Madrid.

Violenţa ca instrument iraţional

Anders Behring Breivik este omul care, dincolo de crima abominabilă pe care a comis-o, de facto, a pricinuit lumii contemporane unul dintre cele mai mari rele. Prin faptul că şi-a construit întregul raţionament justificativ pe fundamente ideologice, Breivik a deschis drumul către o depolitizare prejudicioasă a funcţiei ideologice. Angajată cu precădere pentru a puncta orientări politice concrete (ideologii de dreapta, ideologii de stînga etc.), adesea uităm faptul că ideologiile sînt, de fapt, un set extrem de sofisticat de sisteme de credinţe şi de valori ce au avut, dintotdeauna, ca funcţie principală, indicarea unor identităţi profunde şi alcătuirea limbajului pe care s-a construit dialogul politic.

Dincolo de prezentarea minuţioasă a pregătirii atacurilor care-i umblau prin minte, Breivik vorbeşte în manifestul său 2083: An European Declaration of Independence despre extrem de multe ideologii şi credinţe. Găsim referiri la Burke şi la Jefferson, la Gramsci şi la ţcoala de la Frankfurt, la naţionalismele europene, la fundamentele creştinismului şi la islamofobie. Îi pune la un loc pe Mill şi pe Vlad Ţepeş, producînd o decontextualizare şi o confuzie culturală pe care orice cititor neavizat poate să le ia de bune şi să le creadă pe cuvînt.

Acordînd atît de multă importanţă argumentelor lui „intelectuale“, destui comentatori ai atacurilor din Norvegia au uitat să scoată în evidenţă lucrul, poate, cel mai important: Breivik, înainte să fie un ins „deranjat” de multiculturalism, este un nebun. ţi, oricît de erudite ar părea „motivele“ gestului său, modelul de violenţă pe care el le-a ales nu a fost decît un gest iraţional. Continuînd să îi „justificăm“ ideologic gestul, nu vom face decît să decredibilizăm limbajul cotidian, fără de care dialogul între credinţele politice diferite nu este posibil.

Violenţa ca mijloc de depolitizare a mişcărilor sociale

Aşa cum gestul lui Breivik şi tipul de violenţă – lingvistică şi fizică – pe care el o angajează decredibilizează funcţia ideologică, la fel, tipul de violenţă pusă la lucru de recentele mişcări de stradă din Londra nu face decît să contribuie la depolitizarea mişcărilor sociale. După discuţii infinite, nimeni nu a reuşit să răspundă la întrebarea: „ce au vrut, de fapt, puştii teribilişti care, în timp ce fugeau cu plasme de 40 de inchi în spate, mai aruncau şi cîte un molotov&bolovan peste gardul vecinului?“. Politicienii britanici au greşit neaşteptat în modul de abordare al răzmeriţelor, tocmai pentru că au încercat să găsească explicaţii, justificări şi scuze, toate de sorginte socială. Au încercat să ofere un bagaj revendicativ unor elemente sociale anarhiste, care violentau doar de dragul de a violenta, exact pe modelul A Clockwork Orange.

Într-un text intitulat „A knees jerk“ (expresie care desemnează un tip de reacţie automată), jurnaliştii de la The Economist punctează faptul că evenimentele din Londra nu au făcut decît să redeschidă apetitul pentru clişee. „Pe de-o parte, sînt cei care cred că problemele sociale sînt, întotdeauna, consecinţa sărăciei şi a inegalităţii, iar de cealaltă parte sînt cei care pun problemele sociale pe seama unui anume eşec moral individual. Mr. Cameron a vorbit, astfel, despre «a moral collapse» care, adăuga el, a fost încurajat de un stat birocratic autoritar. Sărăcie şi morală, piaţă şi stat: here we go again.“

Desigur, şi acest tip de manifestări angajează un anume tip de violenţă; însă aici nu vorbim despre gesturi gratuite, nu vorbim despre rebeliuni, ci despre un anume tip de politică litigioasă (i.e. formula originală, aparţinîndu-le autorilor Charles Tilly şi Sidney Tarrow, în volumul The Politics of Collective Violence, este aceea de „contentious politics“). Iar politică litigioasă este definită ca fiind interacţiunea colectivă dintre cei care formulează creanţele şi cei care fac obiectul creanţelor, raport în cadrul căruia Guvernul este implicat fie ca mediator, fie ca ţintă, fie ca reclamant. Aşadar, vorbim, în aceste cazuri, despre o violenţă corelată cu un conflict de interese ce ţine, foarte precis, de mecanisme democratice, fiind aşadar legitimă.

Pericolul apare atunci cînd aceste mişări sociale revendicative sînt confiscate de gesturi de violenţă, să îi spunem, gratuită. Este situaţia ideală pentru declanşarea contagiunii sociale. De pildă, în martie, la Londra, autorităţile au estimat că la March for the Alternative au participat în jur de 250.000 de britanici, toţi cu intenţii şi atitudini paşnice. Dintre aceştia, doar maximum 500 erau elemente anarhiste, îmbrăcate în hoodies şi înarmate cu fumigene şi cu steagul roşu/negru, simbol al anarho-socialismului. În ciuda inferiorităţii numerice, aceştia din urmă au reuşit, totuşi, să transforme marşul paşnic al sindicaliştilor, introducînd în ecuaţie haosul şi violenţa fizică. Situaţia ideală pentru a ilustra teoria lui Moscovici, cu privire la cum grupurile mici au, mereu, capacitatea de a influenţa grupurile mari, prin intermediul unor mijloace simbolice şi iraţionale.

În aceeaşi logică se înscriu şi cele mai recente evenimente din Londra. Acolo, nu a existat nici un fel de revendicare socială, iar cei care incendiau locuinţe erau departe de orice atitudine de tipul „fight for a cause“. Cameron, Clegg&Co., plus o grămadă de comentatori, s-au găsit, totuşi, să caute justificări dintre cele mai profunde, de natură socială şi politică, fără să se gîndească însă că nu fac decît să confirme un anume tip de violenţă care, pe termen lung, va contribui la depolitizarea mişcărilor sociale.

Violenţă şi democraţie

Există două elemente fundamentale care definesc o structură socială. Primul element constă în existenţa unor ţeluri, scopuri şi interese definite cultural, ce constituie baza pentru stilul de viaţă al grupurilor (sociale), iar cel de-al doilea element defineşte, reglementează şi controlează modalităţile acceptabile de atingere a acestor obiective. Stabilitatea este, desigur, garantată atunci cînd ţelurile sînt atinse prin mijloace instituţionale. Este de ajuns să suprapunem aceste constatări peste ipoteza popperiană, conform căreia diferenţa dintre democraţie şi tiranie constă în faptul că prima face posibilă schimbarea conducătorilor fără vărsare de sînge, pentru a înţelege că, în momentul de faţă, democraţiile europene se află într-un stadiu de vulnerabilitate. Violenţa este din ce în ce mai frecvent pusă la lucru de dragul a ceea ce Giovanni Sartori numea, extrem de sugestiv, „negativism simplist“. „Rezultatul clar al simplismului – combinaţia de democraţie infantilă şi negativism crud“, scrie Sartori în volumul Inginerie constituţională comparată –, „este acela că vechea maşinărie a politicii primeşte lovituri puternice, dar nici un sfat serios despre cum să se dreagă sau să se schimbe în mai bine.“ Aşadar, cu cît vor exista mai multe elmente care vor alege varii forme ale negativismului simplist – printre care şi violenţa – în dauna dialogului, cu atît democraţia va avea mai mult de suferit.