OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Principala obiectie in legatura cu opul lui Alex Stefanescu Istoria literaturii romane contemporane 1941-2000 (Editura Masina de Scris, Bucuresti, 2006, conceptia grafica: Mihaela Schiopu, fotografii de Ion Cucu) decurge dintr-un viciu de incadrare pe care criticul incearca sa-l deturneze in favoarea sa, punind in miscare o serie de strategii de evitare. Alex Stefanescu precizeaza ca titlul reprezinta o cedare de circumstanta in fata unei conventii – nimeni nu-l obliga insa sa fie conventional –, fara a o asuma pina la capat cu toate rigorile ei academice. Aceste rigori incearca sa le escamoteze in prefata si le desfide cu maxima nonsalanta pe parcursul lucrarii. Relatia dintre tablou si tema in micul insert explicativ din „precizari preliminare“ mi se pare o interesanta punere in scena a intregului ansamblu, titlul este o metafora pentru o istorie a lui „este ca si cum“. „Este ca si cum o povestire despre un naufragiat infometat care ar ajunge sa manince scoarta de copac s-ar intitula Prinz la iarba verde.“ Daca luam in considerare exemplul criticului, am gasi chiar un reflex suprarealist sau avangardist in distanta dintre titlu si continut, similara celei dintre tema tabloului si imagine.

Lungul drum al criticului catre titlu (ales si de Eugen Lovinescu) detaliaza principalele ezitari inglobate in acest modus vivendi al criticului cu privire la raspunsurile pe care trebuie sa le dea o istorie literara si un foarte succint modus operandi, recursul la metoda. Titlul potrivit, aflam, ar fi de fapt Ce s-a intimplat cu literatura romana in timpul comunismului sau, a doua optiune, Literatura romana in timpul comunismului, cu toate ca autorul nu merge pe calea ce-a deschis, elogiati ca rezistenti prin cultura fiind tocmai scriitori ca Zaharia Stancu, Eugen Barbu, Adrian Paunescu, Titus Popovici s.a. adica tocmai cei care au beneficiat din plin de pe urma star-system-ului comunist. Mai incolo exista sugestia unei alte posibile optiuni abandonate, o istorie mozaic, caleidoscopica, formula pe care, de alfel, o practica intr-o buna masura criticul, reminiscenta a unei tatonari din tinerete, de pe vremea colaborarii la revista Tomis cu fragmente „dintr-o ipotetica istorie a literaturii romane contemporane“, cu titlul Istoria exacta a literaturii romane. Exactitatea ar defini, in acest caz, o trasatura de caracter sau o atitudine a criticului si nu o precizare metodologica. La o noua lectura constituie un alt titlu posibil sub care au aparut articolele criticului in Romania literara dupa 1989, dar a renuntat la el pentru ca il gasea lacunar.

In contul titlului traditional folosit ca reclama, „sufletul comertului“, Alex Stefanescu isi precizeaza sincer intentia de a „povesti ce s-a intimplat“ din reflex etic. Prin urmare, demersul sau ar fi cadrabil memorialisticii, istoriei personale, poate chiar jurnalului de scriitor pentru ca, iata, criticul a fost si martor al unor evenimente. Refuzul obstinat al optiunilor teoretice devine semnificativ in linia unui antiacademism dublat de fapt in structura de adincime a criticului de un antielitism. Acest viciu de incadrare provoaca un defazaj de efect grotesc. in absenta criteriilor, Alex Stefanescu face o critica la intimplare, impresionista, intuitionista dupa un model inspirational unde criticul devine el insusi autor, reluind prin parodie ceea ce dispretuieste, jocul avangardist al falselor atribuiri, al legaturilor instituite ad hoc, prin colaje, desprinderi din context sau utilizari improprii ale termenilor ducind la paradoxuri spumoase. Este si modelul mai degraba al unei critici de intimpinare pe care nu-l paraseste pentru o critica a sintezelor.

Anything goes. Judecat la categoria grea a conventiei academice, opul lui Alex Stefanescu, de fapt o modesta colectie de impresii de lectura, o critica de notatie, ne apare ca o parodie a genului.
Anul 1941, criticul il ia ca reper pentru ca reprezinta „inceputul sfirsitului“. De fapt, Alex Stefanescu isi incepe istoria cu anul 1948 si o termina in 2005, anul 2000 facind concesie poate cifrei rotunde. Prezentul constituie cel de-al doilea reper al lui Alex Stefanescu: „Al doilea reper ar trebui sa fie prezentul“. Argumentul „istoric“ nu rezista, dar el exhiba de fapt un altul genealogic. Alex Stefanescu se doreste continuatorul lui George Calinescu, care isi incheia istoria (Istoria literaturii romane de la origini pina in prezent) cu anul 1941, totodata si anul aparitiei pretiosului op. in acest caz, pe linia acestei filiatii simbolice pe care si-o atribuie, criticul deschide posibilitatea unei lecturi comparate a celor doua demersuri.

- Istoria lui Alex Stefanescu: o istorie a exclusilor, un salon al refuzatilor
Criticul opereaza o serie de excluderi si includeri. Singurul criteriu precizat este acela ca el se opreste doar asupra scriitorilor care au scris in limba romana, astfel ca scriitorii de origine romana din alte tari nu apar, pentru asta exista o istorie literara a exilului a lui Florin Manolescu (Enciclopedia exilului literar romanesc: 1945-1989). in acest caz, izoglosa stabilita de Alex Stefanescu il lasa pe dinafara literaturii romane pe un scriitor precum Emil Cioran, incluzindu-l pe Mircea Eliade, amindoi aflati in exil, facind parte din aceeasi generatie prestigioasa.
Din pacate, criteriul acesta nu ramine si singurul pe baza caruia se opereaza excluderi. in afara conventiei pe care doar o afiseaza pentru ca suna bine, dezertind de la rigorile ei academic-filologice, criticul omite scriitori de marca pe care o istorie, oricit de parcimonioasa, ar trebui sa-i cuprinda. Lista este cu adevarat impresionanta, incit se poate face o istorie a exclusilor, un salon al refuzatilor, cu toti acesti scriitori ignorati. Argumentul de gust nu constituie un argument de principiu pentru istoria literara; intr-un demers memorialistic sau intr-o istorie personala ar fi mers, iti amintesti ce vrei, ce-ti place.

- Calinescu, modelul tradat. Tati si fii…
Relatia cu modelul este si cheia (cel putin una dintre ele, a demersului istorico-critic al lui Alex Stefanescu).
„In loc sa conteste enunturi ritualice, de genul «marchiza iesi la ora cinci.», G. Calinescu le foloseste cu ostentatie, ignorind si, implicit, ridiculizind «luptele seculare» ale avangardistilor cu vechile conventii literare. s…t De fapt, Bietul Ioanide este un roman livresc (sic!) (cel mai bun de acest gen din literatura romana). Spre deosebire de modernisti, care voiau sa impuna antiliteratura, si de existentialisti, care profesau nonliteratura, G. Calinescu face o literatura foarte literatura (sic!). O literatura de gradul doi.“
Discursul critic capata accente caragialesti, romanul livresc ca si literatura foarte literatura, coane Fanica, sint „curat murdar“ niste ineptii precum modernismul identificat prin caracterul opresiv cu care „voiau sa(-l) impuna“, spre deosebire poate de mai relaxatii existentialisti care doar „profesau“ nonliteratura. Inutil sa faci corecturi la un astfel de nivel de confuzie, fetele modernitatii sint mai multe, dar fie ele si cinci, tot risti sa te ratacesti. Relatia dintre scriitori ca reprezentanti ai curentelor apare tribalizata in viziunea lui Stefanescu, asemanatoare poate mai degraba cu lumea noastra literara.

Pe acelasi criteriu al lipsei discernamintului critic, a se citi teoretic, Alex Stefanescu descopera in poetul Calinescu un postmodern avant la lettre. Calinescu este adus in prezentul in care se afla si Alex Stefanescu. Argumentul este infailibil, are greutatea certitudinilor. „Nu ne-am propus sa facem din G. Calinescu un postmodern numai pentru a gasi o justificare a atitudinii sale postmoderne. Dar aceasta este realitatea.“ Totusi, un argument ar fi, Calinescu ar practica o parodie lipsita de complex (oedipian), complex pe care „promotorii modernismului“ l-ar avea. Diferenta sta prin urmare in complexe (oedipian printre altele): Calinescu este relaxat cultural, ceilalti sint complexati fata de cultura si atunci parodiaza pentru a distruge, pe cind Calinescu parodiaza „cu o duiosie paterna“. Raportul filial cu modelul este inversat, fiul a luat locul tatalui, dar exercitiul paternalist nu este agresiv, ci duios. „G. Calinescu ii priveste pe parintii sai spirituali, paradoxal, cu o duiosie paterna.“

Putem citi acest fragment ca pe o mise en abime a relatiei criticului cu modelul calinescian, ca pe un conflict oedipian. in acelasi timp, Calinescu, tatal simbolic, constituie sursa de prestigiu la care Alex Stefanescu se vrea cuplat prin misiunea filiala de a continua opera de acolo de unde ea a fost lasata (astfel, Alex Stefanescu devine legatarul unei mosteniri pe care nimeni nu i-a incredintat-o). Pe de alta parte, paricidul este oficiat in efigie prin distrugerea modelului pe care si-l aprop(r)ie, prezentificind demersul liric al scriitorului critic, devenit postmodern in anii ’60. Mijlocul prin care o face, constient sau nu, criticul este parodia nu atit ca procedeu textual, ci mai degraba ca specie a trivializarii. Nu scapa nimic din excelenta calinesciana acestui proces coroziv. Excelenta, mai ales sub specia geniului, ii displace lui Alex Stefanescu, si o prima incercare de tasare se regaseste in comparatia lui Calinescu cu Lovinescu: „E. Lovinescu poate fi considerat (in mai mare masura decit genialul Calinescu, intrucit geniile nu sint reprezenta-tive) un simbol a ceea ce a fost mai frumos in viata literara dintre cele doua razboaie“.

Istoria lui Stefanescu este construita dupa model si pe acea dimensiune a Istoriei calinesciene, care acorda o pondere importanta excursului biografic: „Biografia unui scriitor este, holografic, si istorie literara“. Calinescu introduce un personaj in scena, dar dupa el urmeaza si celelalte, cartile, uneori acolo unde opera este subtire, la inceputuri, personalitatea la care se adauga o anecdota configureaza un profil interesant, un personaj. Calinescu stie sa confere volum unei literaturi a inceputurilor inevitabil marcata de eforturile de sincronizare, de nationalizare, aflata in cautarea unei identitati. Criticul are un proiect, Stefanescu nu are nici unul. Calinescu merge pe maximalizarea primelor incercari literare si punerea in relief a reusitelor remarcabile, marii clasici spre exemplu. Alex Stefanescu merge pe minimalizarea pina la trivializare a ceea ce este exceptional (vezi felul in care procedeaza cu Levantul lui Mircea Cartarescu, fiindca n-a inteles nimic din proiectul autorului, sau cu Mircea Eliade).

La Calinescu ironia nu este un scop in sine, intervine deseori ca registru alternativ, este o virtute clasica in sensul neoclasicismului francez, o virtute a echilibrului, plombeaza opera liteara sau adauga o trasatura de penel portretului de autor, la Alex Stefanescu ea subliniaza numaidecit o frustrare, trece adesea in prim-plan transformata in parodie, nu adauga nimic portretului literar, ci il mizgaleste pe masura ce-l construieste.
Efectul anecdoticii calinesciene, cu ictusurile sale malitioase, este parodiat prin esec de Stefanescu. Afirmatiile cu caracter aforistic, comparatiile nobile sau formularile paradoxale, memorabile, surprinzatoare, care-i stateau foarte bine lui Calinescu ca erudit cu o excelenta cultura clasica ce-i permitea translatii si analogii (Calinescu era format la scoala Caracterelor lui La Bruyère, a Fiziologiei critice a lui Thibaudet sau a Istoriei literaturii italiene a lui Francisco de Sanctis), apar ca insailari, improvizatii schioape la Alex Stefanescu, prin ignorarea dozajului care face delectarea intr-o analogie chiar si cu un rest de inadecvare.

Eruditiei calinesciene, transformata prin exces chiar in pedanterie, ii corespunde un fel de talmes-balmes de referinte culturale, din care Alex Stefanescu se serveste la intimplare, fapt care conduce la analogii dezastruoase. Astfel, criticul Alexandru George este „un Borges al romanilor“, „Dan-Silviu Boerescu este in literatura romana un factotum. s…t Agitatia lui o evoca pe cea a invicibilului Rambo“ etc.
Cultura vasta a lui George Calinescu intretinea o relatie aproape simbiotica cu un aparat teoretic bine pus la punct, nu intimplator Impresii asupra literaturii spaniole este ignorata de Alex Stefanescu. Analiza fenomenului literar, a gruparii literare, a curentelor de idei sau chiar, cu sintagma batrinicioasa, a curentelor literare aluneca pe un plan secund. in opinia criticului, curentele literare sint amenintate sa dispara hilar – cuvintul este menit sa precizeze raportul parodic –, inlocuite de curente alcatuite din influente avind ca reper pe un Faulkner, Marquez, Kafka.

- Antielitism si populism criticoidal
Alex Stefanescu este un antielitist (se pare ca acesta este un lucru bun, onorabil si chiar dezirabil astazi), vizind doua coordonate din mai multe care ar defini elita intelectuala, asa cum o intelege el: eruditia, spiritul teoretizant. Ortega y Gasset, in Revolta maselor, definea spiritul de elita prin asumarea unei „servituti esentiale“, incredintata nu unei persoane, ci unui proiect nobil, unei obligatii, conventii superioare, dificil de atins: „Nobletea se defineste prin exigenta, prin obligatii, nu prin drepturi“. Calinescu realizeaza acest lucru, incercind sa situeze literatura romana la nivelul de demnitate si complexitate al oricarei alte literaturi europene prestigioase.

Alex Stefanescu nu face decit sa coboare literatura la nivelul mahalalei, provincializind-o prin idiomul sau burlesc, decis sa se debaraseze de orice obligatie care incumba intr-un astfel de demers. Celebrarea individualitatii anuntata programatic este infirmata. Aceasta atitudine (care este si credo-ul criticului) devine dimensiunea directoare a criticii sale. De aici decurge automat eliminarea sau descalificarea unor scriitori valorosi, mai complicati pe linie teoretica, precum Sorin Antohi, Toma Pavel s.a. sau, in ordinea fictiunii, adusi la numitorul comun al comprehensibilitatii criticului fraternizind cu masele largi populare, dar si din ratiuni demitizante (voit demistificatoare, demascatoare). Hermetismul unui Mircea Eliade sau A.E. Baconsky, proza de arabesc lingvistic, cu volutele ei intertextuale a Levantului lui Mircea Cartarescu nu-i spun nimic. Mai simplu, Manualul intimplarilor a lui Agopian ca si prozatorul nici nu exista. Criticul, asemeni unui Dumnezeu mai mic, te scoate din neant sau te aneantizeaza. Acestei tendinte de discreditare prin excludere sau prin trivializare ii corespunde recomandarea cu titlu de revelatie a mediocritatilor pe baza unei naturale capacitati de predictie.

Printre putinii elitisti tolerati se afla si H.-R. Patapievici, care are insa o doza de stranietate rezolvata comod la nivel onomastic: „Numele celui mai valoros eseist din citi s-au afirmat dupa 1989 este si cel mai ciudat: H.-R. Patapievici. La inceput, aproape nimeni nu-l putea pronunta corect“. (Din cei inclusi fac parte absolut meritoriu un Adrian Cioroianu, Vitalie Ciobanu, Cristian Badilita, Toader Paleologu, Ruxandra Cesereanu, Sorin Alexandrescu, Bogdan Ghiu, Mircea Mihaies, Ioana Pirvulescu, Ion Manolescu.) Criticul isi invinge caznit, scrisnit idiosincrasiile, trecind la decupaje aleatorii, vagi. insa, din aceeasi ratiune a elogiului mediocritatii, inseriaza setului de autori canonizati pe un Valeriu Butulescu, coborind in deriziune totul. Avem insa o dubla inseriere, la autorii mai sus prezentati, dar si la seria genealogica prestigioasa a scriitorilor de aforisme (si nu numai) R. Tagore, Fr. Nietzsche, La Rochefoucauld, J. Renard, E.M. Cioran, St. Lecˇ s.a. din care descinde inginerul minier, fost lider al minerilor si responsabil cu serviciul de protocol.

Pentru Alex Stefanescu, Valeriu Butulescu intruchipeaza excelenta intr-un gen socotit, iata, pe nedrept minor, dar care presupune rafinament si o remarcabila virtuozitate exprimata prin raportul invers dintre lapidaritatea enuntului si densitatea continutului. „Dar genul in care a atins cel mai inalt nivel (nemaiatins de alti scriitori romani inaintea lui) ramine aforistica. Multi critici literari cred ca acest gen este prin definitie si in mod iremediabil minor. Se inseala. Dovada o constituie textele ultrascurte, dar de o remarcabila densitate literara (si uneori si filozofica) semnate de R. Tagore, Fr. Nietzsche, la Rochefoucauld, J. Renard, E.M. Cioran, St. Lecˇ s.a. Lor li se adauga Valeriu Butulescu ale carui aforisme n-au nimic din vetustetea «cugetarilor inalta si mai grava dintre recomandari, cea aulica. in fotografia legitimatoare din josul paginii, autorul a peste douazeci de volume da mina cu presedintele tarii, Traian Basescu, care poate adauga acum singurei si stingherei sale legaturi cu lumea literelor (Mircea Cartarescu), prin lecturi recente si pasagere, si pe Valeriu Butulescu. Totul la Alex Stefanescu se sfirseste remarcabil cu o gluma proasta, oficiantul servil al numelor mari (o parte virtual punitive) actioneaza subversiv, subminind intregul esafodaj elitist.

Intregul nou val al elitei literare romanesti se sfirseste cu Valeriu Butulescu si cu panseurile sale, de genul „Sa respectam planeta. Este groapa noastra comuna“ sau pe filiera unui mesianism „efervescent“ cu poetul Constantin Cretan, „care a aparut parca din neant“, altfel „un posibil simbol al mult-asteptatei relansari“. Fiecare lista din capitolele cu genericul Nume noi in… urmeaza aceeasi schema delegitimanta, prin incadrare abuziva si calificare a mediocritatii intr-o serie prestigioasa. Ecaterina Radoi sau Mira Feticu, tot o aparitie precum cele inexplicabile si hitre ale diavolului in romanele rusesti: „a aparut nu se stie de unde“ (criticul se decide ultimativ asupra unei bai Jacuzzi) sau liliala Adina Huiban din cercul „adolescentilor solitari si decisi (ca Mihai Eminescu sau Nicolae Labis)“ incheie plutonul sau ocupa aceeasi pondere, daca nu una mai mare, cu autori de marca, permitind dizolvarea, de altfel programata, a ierarhiilor. Curat postmodern! Acesti „bastarzi“, scriitori aparuti din neant (anularea originii se prezinta si ca anulare a filiatiei si a obligatiilor care decurg de aici), stabilind deodata legaturi nesperate in literatura romana, definesc un fel de impostura care-i seamana lui Alex Stefanescu. Capitolul despre teatru redus la Horia Garbea si Eugen Serbanescu sfirseste aproape inainte de a incepe.

Elogiul individualitatii, anuntat drept criteriu esential in prefata, se transforma subreptice in Istoria… lui Alex Stefanescu intr-un elogiu al mediocritatii, meritocratia in mediocratie, distantarea critica in cultivarea idosincrasiei prin tutuire, familiarism si relaxare bolovanoasa, obraznica uneori in cuprinsul unor opere care solicita exercitiul intelectual al metodei, un onest (macar) nivel de cunoastere a literaturii europene, colocvialitatea savanta, admitind chiar „intepatura“ critica informata cultural si, de ce nu, farmecul discret al burgheziei. Simpla cozerie cu aroma de scandal, abreviata teoretic prin confuzie, de un ludic facil, opul isi gaseste un uz monden, fiind cu adevarat o istorie literara a timpului nostru, o istorie populista, o istorie hip-hop, o istorie cool.