OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Un domeniu vitregit

Este exact şi statutul pe care i-l atribuie Manuela Tănăsescu sintezei sale intitulate O istorie a literaturii române. Ea se adresează, prioritar, celor tineri, elevilor, studenţilor care vor să cunoască începuturile literaturii române. Nu avem de a face, prin urmare, cu o operă de erudiţie, care să meargă la documente, să descifreze manuscrise, să descopere noi autori sau măcar să reevalueze alţii intraţi, prin tradiţie, în canon. Ocupîndu-se de literatura veche, cartea Manuelei Tănăsescu nu stă (şi nici nu are pretenţia) lîngă lucrări fundamentale în domeniu, semnate de Nicolae Iorga ori Nicolae Cartojan. De altfel, a-i pretinde aşa ceva ar fi, astăzi, prea mult: după ce, la începutul, respectiv la jumătatea veacului trecut, cei doi cărturari (urmaţi, imediat, de alţii, precum Sextil Puşcariu, P.P. Panaitescu, Şt. Ciobanu, Dan Simionescu şi, după război, de I.C. Chiţimia, George Ivaşcu, Al. Duţu, G. Mihăilă, Dan Horia Mazilu, Dan Zamfirescu) au desţelenit terenul, e greu să mai calci pe un teritoriu nebătătorit. Ceea ce mai ţine de amprenta personală a cercetătorului sînt atitudinea, metoda, modul de raportare la un trecut care încă nu şi-a cîştigat cu totul un statut similar cu al altor epoci ale literaturii noastre. De ce să nu o recunoaş-tem, ceea ce numim, din inerţie, cu o sintagmă din ce în ce mai perimată, „literatură veche“ nu doar că stîrneşte cititorului obişnuit o reţinere, dar reprezintă şi o provocare la care puţini istorici ai literaturii răspund. E un domeniu delicat, care pretinde cunoştinţe stratificate şi care, acesta e adevărul, nu prea mai interesează la noi decît în cercuri din ce în ce mai restrînse. În plus, critica la zi este infinit mai facilă decît aprofundarea lui Cantemir, să spunem, şi îţi oferă şi mult mai multe avantaje imediate, dintre care notorietatea nu o fi chiar cea din urmă. Aşa stînd lucrurile, nu pot decît să mă bucur în timp ce mă miră să văd că, în urma unor critici şi cercetători precum Dan Horia Mazilu, Elvira Sorohan, Eugen Negrici, Doina Curticăpeanu, Cătălina Velculescu, mai vin tineri cu ştiinţă de carte şi cu interes pentru cultura noastră veche (cu riscul de a trece sub tăcere contribuţii notabile, amintesc măcar două nume: Gabriel Mihăilescu şi Laura Zăvăleanu).

Himera „valorii estetice“

Să revin însă la cartea-ţintă. Autoarea porneşte de la o premisă echilibrată, cu un resort în studiile lui Paul Zumthor: „tocmai viziunea despre lume a epocii este cea care impune caracteristicile literaturii medievale“. Prin urmare, devine obligatorie o profundă cunoaştere a contextului istoric, cultural al epocii care a generat textele analizate. De regulă, noi citim vechile texte prin prisma sensibilităţii noastre, a cunoaşterii noastre, a modului nostru de a ne raporta la o realitate pe care, sigur, medievalii o percepeau în mod diferit. Siluim cumva aceste texte şi le obligăm să răspundă unor exigenţe care nu ţin de natura lor. Una dintre principalele prejudecăţi care pornesc din această denaturare prin lectură a unor texte vechi este aşa-numita valoare estetică a cutărei opere. Critica noastră a rămas cu acest fix: ea cere oricărui text să treacă examenul fără criterii precise al evaluării estetice. Or, ce însemna valoare estetică pentru medievali? Mai mult decît atît, ce însemna gratuitatea actului artistic? Întotdeauna literatura (de fapt, ceea ce obişnuim noi să numim literatură, pentru cei vechi termenul avea o cu totul altă rezonanţă) a fost chezaşa unor valori socotite superioare (de ordin religios, spiritual, naţional, istoric, identitar etc.) Dacă reiau unele ipoteze care au mai circulat timid, o fac pentru a atrage atenţia că e nevoie de competenţe specifice atunci cînd avem de a face cu texte vechi. O astfel de operă trebuie înscrisă în contextul cultural care a generat-o. Or, contextul acesta cultural depinde de cel istoric. De aceea, o lectură adecvată a textelor vechi este obligatoriu una profesionistă. Cu atît mai mult o istorie a literaturii nu poate opera, atunci cînd are de a face cu opere din epoci atît de diferite, doar cu laxul criteriu „îmi place-nu-mi place“. Acesta este unul dintre păcatele grele ale amintitei Istorii critice... a lui Nicolae Manolescu.

Istoria politică a literaturii

În rest, aşa-numita noastră literatură veche arată aşa cum trebuie să arate: cu Dosoftei ca întemeietor al poeziei în limba română (eu unul cred că autoarea exagerează valoarea tălmăcirilor mitropolitului), cu Varlaam ca fondator al prozei în limba română, cu Ureche şi Costin ca reformatori ai genului cronicăresc, cu autorii cronicilor de clan din Ţara Românească (presupuşi a fi Stroe Ludescu şi Radu Popescu) citiţi în paralel, ca mostră de deformare a istoriei. E o imagine credibilă, care încheie secolul al XVII-lea. Prin urmare, avem de a face cu o uvertură care ne obligă să fim interesaţi în legătură cu derularea următoarelor două secole de literatură română, încastrată în contextul politic, social, cultural al fiecărei epoci în parte. Problema este că Manuela Tănăsescu ezită să meargă la surse, ea citează după cîteva sinteze istorice (aparţinînd lui Şerban Papacostea, Andrei Pippidi, Daniel Barbu, Bogdan Murgescu), după cîteva antologii ori studii de specialitate. E, totuşi, inacceptabil, la acest nivel, să citezi cutare cronică despre Ştefan cel Mare, după George Ivaşcu, ori fragmente întregi din tipăriturile lui Coresi, după o antologie a Mariei Cvasnîi Cătănescu. Cred că folosirea ediţiilor critice, acolo unde ele există, ar fi fost obligatorie; altfel, rişti să dai impresia că ţi-ai elaborat teoriile în funcţie de fragmentele găsite pe ici-colo. Ceea ce, se vede din modul în care autoarea pune informaţiile cap la cap şi le analizează, nu este cazul.

„Iluzia“ literaturii vechi?

Cartea Manuelei Tănăsescu demonstrează ceea ce îşi propusese în primele pagini: „Ceea ce trebuie reţinut este faptul că «literatura veche» nu este doar o prefaţă, ci un sistem coerent, cu legi proprii, dar care, în acelaşi timp, propune cîteva «linii directoare» active pînă azi, chiar dacă uneori sînt greu de descifrat“. În adolescentin-revoltatul său eseu Iluziile literaturii române, Eugen Negrici susţine, după ce în cîteva cărţi care i-au făcut numele se străduise să descopere expresivitatea în texte în care nici vorbă să fi existat dîre de aşa ceva, că nu se poate discuta de un sistem coerent al literaturii române vechi, care ar fi o invenţie a criticii, de vreme ce nu existau circulaţia textelor şi un raport coerent autor-operă-cititor în cultura noastră medievală. Iniţial am fost de acord. Şi totuşi, azi tind să-i dau dreptate Manuelei Tănăsescu.

De aceea, încheind lectura lucrării, rămîn cu un regret: autoarea a ratat o carte care ar fi putut fi de referinţă. Dacă ar fi pornit de la o documentare mai laborioasă, dacă nu ar fi evitat salahoria necesară unei sinteze de substanţă, în fine, dacă ar fi vizitat textele la sursă şi ar fi adîncit unele capitole (cel despre cărţile populare mi s-a părut nemeritat de superficial), dacă ar mai fi ţinut în frîu şi mai vechea pornire către metaforele necontrolate, cartea Manuelei Tănăsescu ar fi avut şanse să devină un titlu obligatoriu. Aşa, ea ţine cu brio locul unui ghid competent, coerent asupra vechii noastre istorii şi culturi, privite în oglindă. Oricum, această primă parte a Istoriei literaturii române semnate de Manuela Tănăsescu este, în special pentru publicul novice căruia i se adresează franc, un instrument cît se poate de necesar. Istoria literaturii s-a întors, iată, la ceea ce a fost iniţial: ea a devenit un instrument didactic, un fel de manual, fără pretenţii de opera magna.