OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Mihai ZAMFIR
Educatie tarzie
Editura Cartea Romaneasca, Colectia „Cartea Romaneasca de proza“, Bucuresti, 1999, 264 p., f.p.


Mihai Zamfir – autorul romanului Educatie tirzie (2 volume) – este o personalitate culturala complexa: doctor in litere (titlu obtinut in Franta), a functionat ca profesor la Universitatea din Lisabona (1972-1975), iar dupa 1990, ca profesor-invitat la Lisabona si Brasilia. Specialist in stilistica, istorie literara si literatura comparata, Mihai Zamfir este autorul unor studii literare de referinta, activitate editoriala completata de un numar considerabil de studii stiintifice, articole publicate in principalele reviste romanesti si in strainatate.
Precedat de Poveste de iarna (1987), Acasa (1992), romanul Educatie tirzie, caracterizat de autorul insusi, in motoul de la primul volum, aparut in 1998, drept „o explicatie sentimentala de cenusa“, este dedicat „umbrei auguste a lui Flaubert“. Aceasta indicatie, ludica sau nu, este revelatoare din mai multe motive: pentru ambii autori, intimplarile concrete ale realului reprezinta puncte de plecare ale unei aventuri artistice care se vrea obiectiva.

Dar exigentele „discursului stiintific“ flaubertian, tonalitatea expozitiva impersonala sint convertite in romanul lui Mihai Zamfir in perspectiva autobiografica, confidenta, intens participativa. Reminiscenta obiectivitatii exista in utilizarea persoanei a II-a singular (consacrata de Michel Butor), marca a adresarii protagonistului catre sine insusi intr-un solilocviu adresat si a unui narator exterior sferei personajelor, dar care uzeaza de aceeasi formula. Cele doua procedee includ implicit in situatia conversationala creata si persoana a III-a, lectorul, plasindu-l in proximitatea evenimentiala. Aceasta formula romanesca este, alaturi de perspectiva temporala, elementul inovator la nivelul constructiei. Glisarea continua prin straturile memoriei, dinspre prezent spre amintire sau spre trecutul imediat al momentelor din decembrie 1989 si al celor care au urmat alcatuiesc o retea temporala complexa. Parantezele narative deschise de personajul principal – Alexandru Serban – sint notate grafic, la propriu. Totul se sedimenteaza, se colectioneaza in pliurile amintirii, ordonat de vointa personajului de a fixa intimplari marunte care reconstituie odiseea unei zile dintr-o calatorie in strainatate. Confuzia flaubertiana intre planul naratorului si acela al personajelor, rolul de organizator al naratorului sint abandonate in favoarea perspectivei incredintate aproape exclusiv protagonistului.
Romanul este, poate, in primul rind o poveste de dragoste febrila, fascinanta intre Cora si Sandi (Alexandru Serban), avind ca fundal primii ani de dupa decembrie 1989.
Sandi este doctor in Istoria Artelor, profesor invitat al mai multor universitati, „opozitionist“ in sistemul politic postdecembrist, dizident in cel anterior.

Tacut, discret, vestile din realitatea clocotitoare a primelor momente de libertate ajung in biroul sau de director al Muzeului de Arta in surdina, istoria desfasurindu-se mereu in alta parte. Directoratul – functie aproape indiferenta lui Sandi – ii ofera posibilitatea de a evada din obisnuinta ambiantei familiale pentru a o intilni pe Cora intr-o iubire ireala.
O alta referinta la Flaubert este justificata de latura poetica a acestui roman. Mihai Zamfir devine astfel si unul dintre autorii unei mitologii a Bucurestiului: „E adevarat sau vis? E primavara sau doar un vis cu primavara, cu ceata albastra plutind peste pomii abia inverziti, un vis cu strazi bucurestene, marginite de case vechi, boieresti, usor darapanate si atit de frumoase cum nu pot fi decit in amintire. Probabil ca e totusi adevarat: nu visezi, chiar calci pe strazile familiare din centrul Bucurestilor, treci cu adevarat prin fata caselor inchise si tacute, aceleasi de ani de zile si totusi altele“. Atmosfera si oscilatia vis-realitate amintesc pasaje din Mateiu Caragiale, citat in roman de catre autor.
In acest oras, Sandi, faimosul profesor universitar, este un trecator hipnotizat, pastrind prospetimea senzatiilor unui adolescent.
Episodul Pietei Universitatii ca „imens balet de fete si baieti“, cintind „imnul golanilor“, urmat de oroarea primei mineriade si alegerile ii par elementele unui scenariu savant conceput.

Iubirea devoranta pentru Cora – supratema cartii – ii restituie lui Sandi o alta identitate si, o data cu ea, bucuria de a descoperi fiecare gest intim, impartasit, consumat. Frenezia, neverosimilul acestei iubiri apar in fiecare zi reinnoite, in vacanta petrecuta in Ardeal, in mersul pe poteci si saritul gardurilor in blugi strimti, in serbarea ad-hoc a dragostei dintr-o zi de miercuri transformata in duminica. Frumusetea, intimitatea, prospetimea de copil a corpului Corei fac obiectul unor descrieri microscopice: „In plin cimp, Cora isi regaseste miscarile de acum un an: la fiecare pas elastic, plutitor, marginea blugilor vechi se ridica pentru o secunda peste cea a ghetutei de piele neagra. Prins in ea, piciorul de ducesa arata a picior de paj. Privita din spate – blugi universali, talie supla, rotunjimile bazinului schitate de o mina emotionata, parul castaniu pe umeri – fata pare un androgin periculos, trecind prin decorul de frunze moarte si de copaci verde-proaspat“.

Renuntarea la vechea locuinta (o vila mobilata dupa gustul formatiei sale), la iubirea niciodata pasionala pentru sotia sa, la modul ordonat, exigent de viata al intelectualului aflat mereu la masa de scris, mutarea in apartamentul dezordonat si mediocru al Corei au insemnat inceputul unei lumi in care Sandi se va simti stinjenit. Cora locuia intr-un cartier periferic – Cartierul Departat – intr-un bloc cu „pereti leprosi“. Contactul cu aceasta lume de obiecte banale ii provoaca mai intii bucuria normalitatii, creindu-i apoi motive de disconfort, fara ca aceasta sa schimbe ceva in dragostea pentru iubita lui. Trecutul ambiguu al fetei, vocea ei lasind sa i se simta uneori inflexiunile mahalalei bucurestene, apelul la subterfugii, la marturisiri trucate pentru a-si proteja sotia, intilnirile cu fostul sot al Corei – un actor cabotin, insistent si un om insignifiant – sint minimalizate in constiinta sa, refuzindu-li-se importanta. Singurele desprinderi se produc in timpul conferintelor la congresele din strainatate. Paternitatea problematica, descoperita tirziu, dintr-un sentiment de remuscare, in preajma copilului Corei, ia forma unei adversitati stranii fata de propriul urmas.
Epilogul romanului aduce o schimbare brusca de perspectiva: dupa o intilnire cu fostul sot al iubitei, ranit mortal pentru a i se sustrage banii, Sandi rupe definitiv relatia cu Cora. Ultimele rinduri ale cartii transcriu visul lui Sandi, in care aceasta iubire se prelungeste dincolo de spatiu si orice alte determinari.