OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Carol IANCU
Evreii din Romania. De la
emancipare la marginalizare 1919-1938
Prefata de Pierre Guiral.
Postfata de Gérard Nahon.
Traducere de Ticu Goldstein,
Editura Hasefer, Bucuresti,
2000, 380 p., f.p.

Ultimul an a adus pe mesele istoricilor o carte importanta: Evreii din Romania. De la emancipare la marginalizare. 1919-1938.
De multa vreme o asemenea lucrare trebuia sa apara in Romania! Autorul cartii, profesorul Carol Iancu, de la Universitatea „Paul Valéry“, din Montpellier, este nascut la Harlau, in 1945, de unde, dupa bacalaureat si absolvirea studiilor liceale (din care i-a ramas dragostea si grija pentru limpezimea limbii romane, pe care le-a transmis-o nu doar copiilor, ci si sotiei sale, tot o distinsa istorica, frantuzoaica), a emigrat cu parintii, la 16 ani in Israel. Dupa stralucite studii de istorie in Israel si Franta (tara unde, in final, s-a si stabilit), Carol Iancu a avut pasiunea, puterea, dar mai ales tenacitatea de a se dedica urmaririi destinului social al evreilor din tara sa de origine, de la nasterea statului roman modern si pina astazi, intr-o ampla, veritabila fresca la al carei ultim volum, al cincilea (Evreii sub regimul comunist), lucreaza in prezent.

Toate cartile Domniei sale au aparut mai intii in Franta, in prestigioase edituri, incepind cu 1978, urmind ca mai tirziu, dupa Revolutie, sa fie traduse si-n romaneste, pentru a fi prezentate publicului pentru care, de fapt, au si fost scrise. Asa au vazut lumina tiparului, rind pe rind, Evreii din Romania (1866-1919). De la excludere la emancipare (Presses Universitaires d’Aix-en-Province, 1978), care a constituit si teza sa de doctorat, sustinuta in fata juriului din Universitatea de la Aix-en-Provence in 1976 (versiune romaneasca, Editura Hasefer, Bucuresti, 1996; editie americana, Columbia University Press, Boulder, 1996), Emanciparea evreilor din Romania (1913-1919). De la inegalitatea civica la drepturile de minoritate.

Originalitatea unei lupte incepind cu razboaiele balcanice si pina la Conferinta de Pace de la Paris (Editions de l’Université Paul Valéry, Montpellier, 1992); versiunea romaneasca, Editura Hasefer, Bucuresti, 1998), si, acum, volumul in discutie: Evreii din Romania. 1919-1938. De la emancipare la marginalizare (Editura Peeters, Paris-Louvain, 1996, versiunea romaneasca prezenta). Acest volum se bucura de o prefata a maestrului profesorului Carol Iancu, Pierre Guiral, de o postfata de Gérard Nahon si de traducerea excelenta si plina de sens a nuantelor datorata rafinatului om de litere Ticu Goldstein, cel ce a asigurat si ingrijirea generala a editiei romanesti.
La volumele mai sus mentionate, se cuvine sa mai amintim: La Shoah en Roumanie. Les Juifs sous le régime d’Antonescu (1940-1944). Documents diplomatiques français inédits, inca netradusa in romaneste, dar de probabila, proxima, aparitie (Editions de l’Université Paul Valéry, Montpellier, 1998), formind al patrulea volum al tetralogiei dedicate de catre istoricul Carol Iancu obstii sale de obirsie, comunitatea evreiasca din Romania, o tetralogie ce va fi cit de curind completata de studiul, in pregatire, consacrat delicatei si complexei tematici a evreilor sub regimul comunist.

In sfirsit, doua lucrari mai merita semnalate, pentru a intregi tabloul preocuparilor evreo-romanesti ale profesorului Carol Iancu (domnia sa s-a mai interesat si de alte chestiuni, cum ar fi aceea a istoriei evreilor din Montpellier si din „Midi“ – Sudul Frantei, unde traieste, sau din Nordul Africii – de unde este originara sotia Domniei sale, Danielle, despre societatea israeliana, pentru a nu mai vorbi si de Carol Iancu-poetul, marele indragostit de Benjamin Fundoianu, etc.), din pacate, la fel, neaparute (cit timp, inca?) in Romania: Bleichröder et Crémieux. Le combat pour l’émancipation des Juifs de Roumanie devant le Congrès de Berlin. Correspondence inédite (1878-1880), Editions de l’Université Paul Valéry, Montpellier, 1987, si Le combat international pour l’émancipation des Juifs de Roumanie. Documents et témoignages, Volume I (1913-1919), Tel Aviv, Centrul Goldstein-Goren de Studiere a Evreilor Romani, din cadrul Institutul de Cercetare cu privire la Diaspora, de pe linga Universitatea din Tel Aviv, 1994.

Deja aparitia in Franta a versiunii originale din Evreii din Romania. De la emancipare la marginalizare. 1919-1938, dar cu atit mai mult traducerea sa in limba romana si editarea ei la noi in tara ar fi trebuit sa stirneasca ample si vii dezbateri printre istoricii nostri; cel putin ar fi trebuit sa genereze o discutie larga, aprofundata, pe tema atit de sensibila a raporturile dintre statul roman si minoritati in general (cartea cuprinde exemple si tabele si statistici elocvente si pentru alte minoritati etnice si religioase) intr-o epoca istorica tulbure, dar clar delimitata, si cu minoritatea evreiasca in special. Din pacate, nimic din toate acestea, sau mult prea putin... De ce? Se repeta, intrucitva, situatia de la aparitia volumului „pandant“, Evreii din Romania (1866-1919). De la excludere la emancipare, Hasefer, Bucuresti, 1996, pe care am semnalat-o in recenzia-comentariu pe care i-am dedicat-o, intr-adins tardiv, lasind timpul sa curga, „doar-doar“ o aparea ceva (v. 22, nr. 26 si 27/1999 – In jurul unei carti incomode). Tacere... O tacere pe care insa, dat fiind sensibilul subiect in cauza, ne permitem sa o banuim jenata, poate chiar vinovata, oricum, nesenina, plina de intelesuri si de subintelesuri (desi ne-ar placea sa gresim...). Cind spunem tacere, nu ne referim numai la semnalari si recenzii, ne gindim, in primul rind, la veritabila si ampla dezbatere, cu valoare de examen de constiinta, pe care cartea-n cauza ar putea si, mai ales, ar trebui sa o suscite.

Multe s-ar putea discuta, de n-ar fi decit, de exemplu, comportamentul juridic al statului roman interbelic fata de cetatenii sai minoritari, una dintre marile noastre minusuri istorice si puncte dureroase...
In cartea de fata, dedicata vietii evreilor in Romania Mare, ca si in precedentele, ce compun acea autentica fresca a comunitatii evreilor romani din ultimii 150 de ani, autorul dezvaluie o serie de adevaruri incomode, greu de rostit, dar si mai greu de admis, pina si astazi, in tara noastra. Istoriografia romaneasca nu le-a luat inca in seama asa cum se cuvine. Noroc cu istoriografia straina (precum in cazul de fata) acum, din fericire, tradusa si publicata si la noi... Perioada secolului al XIX-lea (pina la 1919), a discriminarii fatise (cu exceptia luminoaselor trei luni ale Revolutiei din 1848!) si/sau a celei larvare (1879-1919), perioada interbelica, a emanciparii dar si a climatului de crescind antisemitism, sau teribila vreme a shoah-ului din epoca 1940-44, a guvernarilor Antonescu-Sima? Dintre cele trei epoci asupra carora s-a aplecat, deopotriva cu piosenie si cu acribie, Carol Iancu, e greu de spus care a fost cea mai nefericita pentru evreii din Romania (desi timpul holocaustului n-are egal)... Ocultare, ignorare, ocolire, falsa pudoare? Raspunsul nu este lesne de dat, fara umbre de regret, fara remuscari...

Iata, de exemplu, la pp. 15-16, tabelul combatantilor evrei (morti, raniti prizonieri) sau al celor decorati – in timpul primului razboi mondial (in care au luptat, pentru Romania noastra, si ambii bunicii ai autorului, in calitate de „straini nesupusi unei puteri straine!“, potrivit enuntului art. 7 din Constitutia din 1866, revizuit la 1879 (atentie: nu al „Constitutiei din 1879“, p. 11!), unul cazind la Marasesti, altul rapus de sechelele razboiului). Mai putin se stie ca, printr-o lege aberanta, din 1913, de la razboaiele balcanice, serviciul militar devenise obligatoriu si pentru evreii care nu erau cetateni romani, acesti asa-numiti „straini nesupusi straini“, care formau imensa majoritate a evreilor din Romania (circa 260.000 de suflete). Asa-zisa rezolvare a chestiunii evreiesti, din 1879, tocmai, prin revizuirea, la presiunile internationale, a discriminantului articol 7 din Constitutia de la 1866, a fost, de fapt, un simplu escamotaj, mai degraba o smecherie, care nu a dus decit la un numar infim de naturalizari: putin peste 4.000, in decurs de circa 40 de ani – dintre care 882 – cei ce s-au evidentiat in Razboiul de Independenta – in primul an.

Recrutarea necetatenilor, hotarita in 1913, reprezenta un abuz incredibil, daca ne gindim ca, inca din antichitate, de la vechii romani, serviciul militar satisfacut conferea automat cetatenia, iar acesta constituia si constituie datoria exclusiva a cetatenilor. Ceea ce nu i-a impiedicat pe multi evrei, in perioada 1879-1913, sa se prezinte voluntar la armata – din patriotism, dar si in speranta ca aceasta le va deschide portile ferecate catre mult-rivnita si visata cetatenie (pentru a nu mai vorbi de cei 882 de voluntari sus-amintiti de la 1877, majoritatea medici, farmacisti si studenti medicinisti care, atunci cind, din simpla iubire de tara, s-au inrolat, pe cind nimeni si nimic nu-i obliga, nici macar perspectiva naturalizarii n-o aveau; sau de faptul ca – umilinta suplimentara! – intre 1879 si 1919, indiferent ce studii absolvisera, evreii fara cetatenie nu puteau sa faca armata in rindurile ofiterilor, ci, doar, ca simpli soldati...).

Pentru a reveni la primul razboi mondial, citeva cifre elocvente (cf. tabelele din pp. 15-16): fata de 97 de ofiteri superiori romani morti, 37 au fost evrei (de buna sema, dintre cei naturalizati...). Alaturi de ei, au mai murit alti 811 de soldati si 34 de gradati (numele lor sint de gasit pe placile memoriale din multe sinagogi din tara, mormintele lor sint in sectoarele israelite din mai toate cimitirele militare...), iar raniti au mai ramas alti 663 de soldati. Dar evrei decorati n-au fost decit 825, fata de 68.629 de romani. De fapt, dupa 1918, evreii din Romania (ulterior, la Versailles, „contrar asteptarilor primului ministru Ionel Bratianu si a indirjitei sale opozitii“ (p. 17), Romaniei ii este impus, ca si Poloniei, si altor state, Tratatul Minoritatilor) obtin, in sfirsit, recunoasterea cetateniei (emanciparea), mai ales sub presiunea Frantei. Trist de relevat e si ca prima rezolvare cvasicompleta a problemei evreiesti a venit ca o conditie a Pacii separate de la Buftea-Bucuresti (mai 1918), la presiunea ocupantului german (Legea Marghiloman, reluata volens-nolens si de Bratianu, la 29 Decembrie 1918, o data revenit la putere). De notat si ca toate legile romanesti – cu exceptia art. 21 al Proclamatiei de la Islaz, din 1848, precizam noi – au reusit sa evite emanciparile colective, „ope legis“ – prin forta legii –, acceptind doar naturalizarile individuale, „la cerere“, cu inerentele dificultati: cereri nenumarate, de depus intr-un interval de timp limitat etc. (ibid.). A urmat impropriu denumita „Constitutie din 1923“ (juridic, ea nu este decit o ampla amendare a celei din 1866), care, in sfirsit, consfintea drepturile tuturor minoritatilor.

Dar... Exista multe „dar“-uri... O intreaga serie de legi ulterioare au limitat din nou dreptul de cetatenie si, de-a lungul anilor, au tinut deschisa Romaniei Mari numita „problema „evreiasca“… In 1924, deja – nici nu se uscase bine cerneala de pe „noua“ Constitutie – legea Mirzescu („privitoare la dobindirea si la pierderea nationalitatii romane“) elimina rapid vreo 80-100.000 de evrei de la drepturile cetatenesti. Astfel apar „evreii straini supusi romani“ fara cetatenie romana. Mai grav, guvernul democratic Tatarescu, venit la putere in 1934, elaboreaza, in domeniul economic, probabil primele decrete-legi rasiale din Europa, inca inainte de legile germane naziste, de la Nürnberg... Pentru a nu mai vorbi, in decembrie 1937-februarie 1938, de guvernul Goga-Cuza care, in citeva saptamini, cu un zel demn de o cauza mai buna, lanseaza o multime de legi si de masuri antisemite scelerate, ca de pilda inchiderea cotidianelor democrate Adevarul si Dimineata (zise, infamant, „jidovite“!) sau promovarea unei legi privind „revizuirea cetateniei romane“, in baza careia li s-a ridicat dreptul de cetatenie altor sute de mii de evrei. Pe toata durata anilor ’30 si cu toata impotrivirea regelui Carol, mai ales in ceea ce priveste Garda de Fier si pe Codreanu, se creeaza „ligi“, „legiuni“ si partide antievreiesti: Liga Apararii National-Crestine, Legiunea Arhanghelului Mihail, ulterior Garda de Fier, iar, din 1935, „Totul Pentru Tara“, Partidul National-Crestin etc. – pentru ca, in 1940, statul roman insusi, inca sub Carol II, sa vireze cu 180 de grade si sa se apropie de Germania hitlerista…

Toate aceste evenimente importante din istoria evreilor din Romania sint atent examinate de autor. Pozitiile discutabile ale lui Ionel Bratianu, declaratiile antisemite ale lui Vintila Bratianu („Jidanii vor sa piarda tara“!), ale lui Dinu Bratianu si ale altor membri ai „dinastiei Bratianu“ (p. 86) i-au facut pe evrei sa-si dea voturile mai mult partidului taranist. La acuzatiile antisemite, Uniunea Evreilor Paminteni (U.E.P.; din 1923, Uniunea Evreilor Romani) raspundea: „noi apartinem tuturor clanurilor politice, fara a fi in mod exclusiv ai unuia dintre ele. Iata cum poate fi definita deci in prezent situatia noastra“ (p. 87). De altfel, insusi liderul istoric al U.E.P., legendarul Wilhelm Filderman, si alti citiva, pentru a intra in Parlament, au preferat, in repetate rinduri, listele liberale. Dupa alegeri, comisia pentru „redactarea ante-proiectului de Constitutie“ (Pherekyde, C.A. Disescu) admite „ratificarea decretelor-legi din 1918 si 1919“ cu privire la evrei si le recunoaste dreptul la cetatenie romana tuturor israelitilor locuind pe teritoriul Romaniei. Constitutia promulgata la 28 martie 1923 pune capat, dupa numeroase discutii penibile, in contradictoriu (v. pp. 88-92), unei segregatii intolerabile pentru israelitii din Romania (si totusi, N. Iorga, in timpul ultimei dezbateri parlamentare afirma, zelos si suspicios: „Chestiunea evreiasca nu se rezolva prin decrete-legi si nici prin vaietele de pe strada, ci ea se rezolva in sufletele noastre!“, p. 95).

Nu dupa multa vreme insa, ministrul Mirzescu introduce amintita, noua lege privitoare la evreii din tinuturile unite cu Romania: acestia trebuiau sa produca un certificat de indigenat (adica un act doveditor al domiciliului permanent intr-o comuna din teritoriile alipite la Romania). Legea Mirzescu incerca sa stavileasca intrarea in Basarabia a numerosi evrei ucraineni si rusi care fugisera de „faradelegile armatelor albe“ (p. 99), in plin razboi civil rus. In anii 1923-24, acest proiect de lege ii viza pe cei circa 42.000 de evrei din fosta Rusie care, trecind prin Basarabia, se indreptau spre Occident (cu incertul, hibridul statut amintit de „Evrei straini supusi romani“, o autentica monstruozitate juridica). Legea Mirzescu voia sa fie o aparare. A fost, mai degraba, un alt prilej de atac la adresa evreilor, asa precum ei au resimtit-o?

Alt conflict s-a conturat atunci cind, incepind din 1922-1925, guvernul roman trebuia sa recunoasca periodic comunitatile evreiesti raspindite in tara. In 1928 urmeaza „legea cultelor“ (si ea legata de comunitati care isi organizau activitatea culturala si cea de asistenta sociala), dar definitivarea ei s-a facut in 1932 (datorita eforturilor dr. W. Filderman, in acord cu liberalii, al caror deputat si era, dupa cum am amintit mai sus). Mult mai importanta a fost „legea asupra invatamintului secundar“ din 1928 care, cu mari interventii, a admis existenta institutelor scolare evreiesti (141 de unitati, 500 de profesori, 13.000 de elevi), dar care, treptat, si-a pierdut puterea (numarul scolilor si mai ales cel al liceelor scadea vertiginos).

„Institutiile scolare ebraice din Basarabia au fost exemplare, avind in vedere politica de romanizare care a provocat stagnarea efectivelor lor si scaderea numarului de licee (12 in 1921, doar 5 in 1939). Este drept ca aceasta politica de romanizare nu-i viza in special pe evrei“, ci viza toate minoritatile si a fost denuntata printr-un raport intocmit de „American Committee on the Rights of Religious Minorities“, consemnat in dosarul american Roumania, Ten Years after (v. p. 140). Vedem cum, dintotdeauna, americanii au fost sensibili si au monitorizat drepturile minoritatilor, conditionindu-si ajutorul in functie de respectatea acestora; in 1927, dupa excesele de la Oradea, un deputat evreu american a cerut chiar ruperea relatiilor diplomatice, iar ministrul roman in SUA – atentie: nu ambasador! – G. Cretzianu „s-a grabit sa prezinte o dezavuare a practicilor antievreiesti“ (p. 197); la Societatea Natiunilor, apeluri veneau si de la principalele biserici crestine americane, de la Amalgamated Hungarian Roumanian Society of Naturalized Citizens din New York, dar si de la organizatii israelite din Geneva, Atena, Tanger, Buenos Aires etc. (p. 196). Cind citim despre „atitudinea favorabila“ a Uniunii Evreilor Romani din America, careia i se adreseaza ministrul de interne I.G. Duca, in legatura cu un imprumut lansat de Romania pe piata USA, in 1928 (p. 198), gindul nu ne poate duce decit la echilibristica lui Ceausescu cu Clauza si la un „déjà vu“; in fine, sa nu uitam nici ca primul consul USA la noi, Benjamin Peixotto, a fost trimis, in 1871, pe cheltuiala evreimii americane, tocmai pentru a ajuta la solutionarea problemei evreiesti, pe atunci confruntata cu chestiunea art. 7...).

In general, guvernarea Vintila Bratianu, din 1928, gratie acordului cu UER a lui Filderman, a adus o sensibila ameliorare in relatiile cu evreii si cu restul minoritatilor. Marea problema continua sa fie respectarea Tratatului Minoritatilor, caruia i se impotrivise, cu atita inversunare, dar inutil, Ionel Bratianu, creindu-i, lui si tarii, acea imagine deplorabila. Cu aceeasi ocazie, a legii invatamintului, si tot gratie lui Filderman, a fost reglementata si predarea religiei mozaice in scolile de stat (p. 141). La fel aflam ca, in schimb, au fost facute mari investitii in dezvoltarea scolilor primare si secundare romanesti in noile provincii in care analfabetismul printre romani varia intre 30% in Transilvania, 60% in Bucovina (o cifra uimitoare, in flagrant contrast cu imaginea evoluata a acestei provincii) si chiar 90% in Basarabia. Inca in 1932, 41,9% dintre copiii de virsta scolara nu aveau acces la invatamint, iar tara numara 25% analfabeti. (ibid.). Tot in 1928, prin Legea cultelor, se obtine si recunoasterea oficiala a cultului israelit, inclusiv a comunitatii – ha kehila – ce isi reprimeste personalitatea juridica pierduta o data cu reformele lui Cuza (cind fusese perceputa drept o entorsa la valorile individuale ale statului liberal modern).

Insusi Vintila Bratianu ajunsese sa spuna, anuntind pentru toamna 1928, in Camera, o serie de reforme privind minoritatile: „Este vorba mai putin de a rezolva o problema a minoritatilor cit despre o reorganizare a statului in beneficiul tuturor cetatenilor, fara nici o deosebire. Vrem ca populatiile minoritare [...] sa se simta egale in drepturi ca si ansamblul cetatenilor in cadrul organismului statului roman“ (p. 198). Am vazut insa cum si de unde veneau stimulii... Ceea ce este mai grav si mai trist este ca avem sentimentul ca nimic, in acest sensibil domeniu, nu s-a facut lin, de la sine, fiindca era necesar, era drept, era bine. Foarte multe progrese s-au facut ori sub (legitima!) interventie externa ori au fost, literalmente, smulse dupa infinite, extenuante batalii interne, duse de citiva oameni curajosi si perseverenti. Orice asemanare cu ziua de azi nu este deloc intimplatoare... „In pofida acestor declaratii si gesturi linistitoare“, scrie Carol Iancu, „cu siguranta ca evreii din Romania nu au primit cu sentimente de regret caderea liberalilor“. Problema e ca guvernele PNT, in care evreii, mai ales cei sionisti, am adauga noi, aveau mai multa speranta, cu mici exceptii, i-a dezamagit, „si nu s-au aratat mai severe decit predecesorii lor liberali sau populisti sAverescu, n.n.t, fata de profesionistii antisemitismului, Cuza, Codreanu si partizanii lor“ (p. 198).
Autorul se ocupa pe larg – incercind sa inteleaga, dar si sa le descrie celor ce nu cunosc – „fundamentele ideologice ale antisemitismului“ din Romania. El nu ezita a denunta chiar si un „antisemitism oficial“ (intre 1919-1922, v. pp. 143-150).

Situatia din URSS, tara vecina, i-a determinat nu o data pe guvernantii romanii sa-i caute si sa-i „descopere“ pe „evreii bolsevici“. Guvernul generalului Arthur Vaitoianu (1919) punea restrictii la calatoria unor evrei in Ungaria (cu pretextul revolutiei bolsevice a lui Bela Kun, infrinte in iunie, unui anume David Hirsh, nascut in Alba Iulia, i s-a cerut, in toamna 1919, in schimbul pasaportului pentru o vizita la rude, sa nu mai revina in Romania si sa renunte la cetatenia romana; v. p. 144), incercarea de a-i deposeda pe taranii evrei din Maramures de paminturile mostenite (un caz mai degraba unic in lume; prin traditie, evreilor le era interzis lucratul pamintului), arestarile din comuna Leova (Basarabia), propunerea nerespectarii, in chiar legea electorala, a reprezentarii proportionale in Bucovina (facuta de ministrul Bucovinei, Ion Nistor), raspindirea de foi nationaliste (Patria, Renasterea Romana, Gazeta Transilvaniei, apropiate de partidul liberal) – toate aceste „incidente“ aparent marunte ne apar, acum, intr-o lumina clara drept ceea ce erau: rabufniri ale unui antisemitism oficial, latent, in masura in care PNL conducea jocul politic si tot el apasa periculoasa tasta a nationalismului si a antisemitismului. Este o trista pagina pentru partidul care a faurit Romania moderna si o tradare fata de numele si de principiile sale nascute din Revolutia pasoptista. O adevarata si dureroasa lectie pentru acest glorios, istoric partid, cu pozitii pe care, din nefericire, avea sa le continue cam toata perioada interbelica, pentru a culmina cu legile antisemitismului „soft“ ale lui Tatarascu. Este vremea cind propaganda liberala taxa si partidul taranesc drept „bolsevic“ (p. 147). Iata ce scria, la 20 octombrie 1919, organul conservator Epoca: „Campania electorala este transformata intr-una impotriva evreilor... Este o adevarata incitare impotriva sigurantei statului, o incitare directa la tulburari. Astazi, cind chestiunea minoritatilor este unul dintre punctele sensibile pentru care Romania discuta semnarea Tratatului de pace, liberalii sint aceia care dau exemplul celei mai vadite intolerante, diminuind prin acesta creditul nostru in fata aliatilor“ (p. 147). Chiar socotind motivatiile electorale, textul trebuie sa dea de gindit. E un nepermis derapaj al PNL, care repeta situatia de la finele secolului XIX, cind tot liberalii – de teama de israeliti, cu care concurau pe aceleasi domenii (meserii, industrii) – le-au permis, „prin ricoseu“, conservatorilor sa se erijeze, sincer sau oportunist, in aparatori ai evreilor (v. Carp, Maiorescu etc.)... Cui a folosit?

Alte citeva exemple: in 1922, Ministrul Instructiunii Publice, C. Angelescu, a autorizat difuzarea unui celebru pamflet antisemit in toate scolile statului: Infruntarea Jidovilor. Ulterior a regretat (p. 150). In fata lipsei de reactie a statului la provocarile antisemite, in 12 mai 1920, un Buletin al Comitetului delegatiilor evreiesti pe linga Conferinta de Pace de la Paris, cu mult bun-simt, scria: „Guvernul roman ar putea, daca ar voi, sa alunge orice pericol. Daca ar vrea sa pedepseasca excesele de limbaj [...] sau sa vestejeasca public incitarile la omor [...], el ar contribui enorm la potolirea spiritelor si la opera de apropiere dintre romani si evrei…“ (p. 148). In sfirsit, emblematic ne apare rechizitoriul comisarului regal, maior Cernat, in procesul Max Goldstein, vinovat de a fi pus o bomba criminala la Senat: „Max Goldstein, comitind atentatul, a fost minat de o minie turbata care caracterizeaza rasa careia ii apartine [...]. Stapinit numai de instinctul iudaic, a mers sa imprastie teroarea printre arieni, dusmanii seculari ai evreilor ratacitori si neputinciosi“ (ibid.). Goldstein, „un individ declasat“, e infierat si de Curierul Israelit (19 Fbr. 1922), care nu intelege, insa, de ce un „act terorist ordinar, al unui criminal de drept comun“ e prezentat drept o „sinteza a iudaismului“ si nu, de pilda, sacrificiul a mii de tineri evrei la Oituz, Marasti si Marasesti. Buna intrebare...

Pe aceste „fundamente“ ideologice, mai mult sau mai putin evidente, s-a grefat antisemitismul agresiv al lui A.C. Cuza, N. Iorga si, mai tirziu, al lui Zelinski-Codreanu. De notat: acesta a inceput sa se manifeste in Moldova (unde prezenta evreilor era mai acut resimtita). Fara indoiala, antecedentele intelectuale nu lipseau. Pe linga declaratii ale unui deputat sau senator, ideea ca „Evreii care traiesc in Romania nu sint Romani“, ca sint o „natiune care s-a suprapus poporului roman“ (senatorul Voinov, in dezbaterile din 1879 de revizuire ale art. 7 din Constitutie) sau ca sint chiar „sefii comunarzilor“ (senatorul Lecca) apare in tot felul de afirmatii publice si interventii oficiale sau nu (p. 151). Dar mai grav este ca si scriitorii, prin excelenta formatori de opinie, s-au lasat ademeniti de asemenea idei.