Nr. 741 din 26.09.2014

On-line - actualitate
Avanpremieră
Portret
Focus
Editorial
Eveniment
Polemici
Opinii
Informaţii
Politic
Literatură
Supliment
Istorie literară
Eseu
Memorialistică
Interviu
Arte
Rubrici
 
Carmen MUŞAT
Ovidiu ŞIMONCA
Doina IOANID
Bianca BURŢA-CERNAT
Adina DINIŢOIU
Silvia DUMITRACHE
Cezar GHEORGHE
Iulia POPOVICI
Alina PURCARU
UN Cristian
Mihai FULGER
Şerban FOARŢĂ
Bedros HORASANGIAN
Cristian PÎRVULESCU
Radu Călin CRISTEA
Cristian CERCEL
Marius OPREA
Paul CERNAT
Daniel CRISTEA-ENACHE
Claudiu TURCUȘ
Bogdan-Alexandru STĂNESCU
Andreea RĂSUCEANU
Dana PÎRVAN-JENARU
Liviu ORNEA
Mihai PLĂMĂDEALĂ
Ovidiu PECICAN
Ovidiu DRĂGHIA
Observator cultural
vezi toti autorii
Translation

Acasa   |   Arhiva   |   2005   |   Noiembrie   |   Numarul 296   |   O lectura constructiva

O lectura constructiva

Autor: Ștefan BORBÉLY | Categoria: | 0 comentarii
Tipareste pagina Mareste caractereMicsoreaza caractere Marime text
Dupa o interventie anterioara, gazduita de catre Dilema Veche (nr. 90/7-13 oct. 2005), in care am relevat cu precadere neajunsurile Dictionarului General al Literaturii Romane, ctitorit de catre acad. Eugen Simion, am optat de data aceasta pentru o lectura preponderent constructiva. Istoria literaturii reprezinta, cum bine se stie, si istoria selectiilor care s-au operat in evolutia diacronica a unei literaturi de catre diferite instante de-a lungul timpului (critici de directie sau doar de atitudine, institutii culturale de acreditare, organisme politice sau ideologice de discriminare si, nu in ultimul rind, gustul public difuz, bazat nu de putine ori pe criterii paraliterare discutabi-le), or, din acest punct de vedere nu e deloc sigur ca ierarhia pe care o mostenim si pe care o acreditam“, prin intermediul scolii, al universitatilor sau al lucrarilor critice de mare vizibilitate corespunde intru totul adevarului. Dictionarul General nu muta muntii din loc in aceasta privinta, el e mai degraba prudent, adaptativ, nu cautioneaza noul si nu stimuleaza curajul selectiei atipice. Raminem, dupa ce il parcurgem, cu aceeasi ierarhie pe care o avuseseram si inainte, cu aceleasi fixatii si cu aceleasi idiosincrasii, insa el incita si la unele reconsiderari, nu in mod direct, ci prin ricoseu, incurajate de lista integrala de titluri sau de meandrele unor biografii realmente incredibile.

Pentru a da un exemplu de reconversie ideatica: relevanta tematica a Cercului literar de la Sibiu, in prima ei faza, baladesca, de manifestare a fost subsumata unui neomodernism nostalgic si medievizant, iesit dintr-o grefa pretioasa facuta pe un sol de import prelevat din recuzita simbolica a romantismului german, pentru ca, mai nou, prin recontextualizarea epicului pe care baladistii il introdusesera in lirica, sa se discute chiar de hibridizari incipiente de tip postmodern, pornite din Nietzsche si aflate – intentionat – la antipodul lirismului modernist autohtonizant promovat de catre mentorul grupului, Lucian Blaga. Raportul cerchistilor cu acesta – punctat si prin celebra scrisoare programatica din Viata, trimisa lui E. Lovinescu – demonstreaza, pe de alta parte, ca ne aflam mai degraba intr-un context de paricid simbolic, decit intr-unul de pioasa reverenta filiala.

- Sub aspect metodologic, autorii au lucrat de pe pozitia unui minimalism impresionist prudent
Constatarea de ansamblu – pe care si volumele de pina acum ale Dictionarului General o confirma – arata ca literatura romana traieste intr-o defazare metodologica permanenta in raport cu interpretarile care apar in interiorul ei, mai ales in ceea ce priveste cartile de critica sau de teorie literara. Inovatiile sau reconsiderarile metodologice aparute pe parcurs sint extrem de greu asimilate de catre colectivele de directie sau de sinteza (ca sa nu mai aducem vorba de scoala). Unele dintre ele cad in gol si ramin pentru totdeauna acolo, Dictionarul de fata demonstrind, si el, ca, sub aspect metodologic, autorii au lucrat de pe pozitia unui minimalism impresionist prudent, evitind sa cautioneze metode sau perspective mai noi. Retractilitatea lor este cu atit mai contraproductiva, cu cit Dictionarul a fost aruncat pe piata la 15 ani de la Revolutie, timp destul ca toate inhibitiile metodologice clasice, prafuite sa fie surmontate. Daca luam in considerare si faptul ca mai toti colaboratorii DGLR-ului lucreaza in institute de cercetare girate de catre Academie, nedumerirea devine de-a dreptul angoasanta: reticenta de a deschide fereastra apartine persoanelor sau este un specific al institutiei, stiut fiind faptul ca ea este logodita mai degraba cu eternitatea decit cu prezentul? E o inertie difuza, subiectiva, sau o norma? O neputinta sau un „canon“?

Am mentionat, in acest sens, in grupajul din Dilema veche, ca este, totusi, bizar sa scrii in 2004 despre Mateiu I. Caragiale fara sa mentionezi dandismul, ceea ce inseamna, implicit, si ignorarea unor lucrari de referinta, semnate de catre Matei Calinescu, Ion Vartic sau Adriana Babeti. Mai spuneam ca romanelor populare – slab tratate in Dictionar – li s-au dedicat citeva lucrari universitare de sinteza in ultima vreme, ele neparind sa fie asimilate ideatic de catre autori. La fel se intimpla cu subtila abordare interdisciplinara a pasoptismului realizata de catre Andrei Bodiu, de pe pozitia istoriei mentalitatilor, cu sinteza despre Caracostea a Ioanei Both, cu abordarile gnostice ale operei lui Lucian Blaga, cu unele texte relevante ale lui Marin Mincu despre Ion Barbu sau cu discutarea raportului dintre modernism si potmodernism in sintezele critice ale lui Ion Bogdan Lefter, care, nici ele, nu au lasat urme prea adinci in constiinta metodologica a autorilor Dictionarului.

- DGLR reduce totul la valori muzeale, prafuite, etichetate, ca-ntr-un panopticum
Sanda Cordos (nerecenzata in Dictionar) a demonstrat intr-o carte de mare succes ca proletcultismul, pe care-l invocam pentru a eticheta deriva multor scriitori romani din anii ’50, este impropriu ca termen si ca referinta istorica stricta, fiindca noi am prins, de fapt, jdanovismul coercitiv de dupa congresul scriitorilor sovietici din 1934, la care s-a pritocit sintagma faimoasa a „realismul socialist“, exclusivist si discretionar. Distinctia ei, de bun-simt, nu a prins, literatii nostri continuind sa vorbeasca despre proletcultism, pentru a demonstra inca o data – daca mai era nevoie – faptul ca desertul, pentru scriitorul autohton, intimplator tinar, este chiar literatura pentru care el se straduieste sa creeze. Exemplele ar putea continua, pe pagini intregi, insa ceea ce intereseaza, in ultima instanta, este concluzia: supletea ideatica, tematica si metodologica a literaturii romane este, in momentul de fata, mult superioara conservatorismului descriptiv cu care istoria literaturii romane este prezentata in Dictionar. Se poate spune, desigur, ca initiatii vor sti cum sa surmonteze acest handicap, insa nu trebuie uitat faptul ca Dictionarul Academiei are si darul, inerent, de a stipula un model „canonic“ pentru scoli si pentru publicul de rind, or, din acest punct de vedere, el putea prezenta o literatura vie, in plin efort de sincronizare metodologica cu ceea ce se intimpla in Occident, in loc sa reduca totul la valori muzeale, prafuite, etichetate, ca-ntr-un panopticum.

Se poate lucra si altfel, adica suplu, dilematic, viu, provocator, asa cum demonstreaza Istoria... – din pacate, aproape inaccesibila – a lui Marian Popa sau Dictionarul Analitic de Opere Literare Romanesti, coordonat de catre Ion Pop, insa e stiut faptul ca orice sinteza de acest fel are si darul de a sugera piste noi in cercetarea noastra literara sau de a redeschide porti in mod pripit ferecate mai demult, cu lacate napadite deja de rugina. Parcurgind, de pilda, excelentul Dictionar cronologic al romanului romanesc, finalizat de catre un colectiv de istorici si critici literari clujeni in anul 2004, am fost atras din nou (prima oara fusese atunci cind Ion Istrate a publicat o minisinteza anticipativa a cercetarilor sale personale, intreprinse in vederea elaborarii Dictionarului) de foarte interesanta – si, in mod vadit, subevaluata – perioada 1945-1948, cind multe dintre cartile scrise in timpul razboiului ies la iveala, pentru a propune imaginea unui fragmentarism existential acut, abisal, plin de crevase si de prapastii psihologice insurmontabile.

Ele vor fi, ulterior, maturate sub covor din fata tavalugului rosu care vine impetuos peste cultura romana din Rasarit, pentru a nu mai fi scoase de acolo niciodata. Psihologia incipienta a exilului literar postbelic se afla integral cuprinsa in aceasta perioada, nuantind jocul politic revendicativ, unilateral, sub umbrela caruia noi am recuperat aceasta generatie dupa Revolutia din decembrie 1989.
Microsintezele din corpul volumelor publicate pina acum indica, insa, si alte posibile platforme de recuperare tematica, menite sa nuanteze intrucitva dihotomia rural vs citadin, care a devenit, intr-un fel, clasica in receptarea scrierilor noastre de beletristica. De regula, aceste valori latente, marginalizate, se gasesc pe paliere transdisciplinare, in zone conexe versantului principal, valorizat estetic, al operelor beletristice, indicind, prin ricoseu, infirmitatea relativa a selectiei diacronice, pe care si Dictionarul General o semnaleaza, fara a o discuta pe fata.

- De la Calinescu incoace, istoria noastra literara n-a cunoscut rasturnari tematice spectaculoase
Exista, in cutuma criticii si istoriei noastre literare, un obicei de a pasi ferm doar pe drumul principal al traditiei axiologice, cararile laterale, drumeagurile care duc centrifug si potecile abia vizibile fiind lasate deliberat deoparte. Datorita acestei cutume coercitive, care exprima si un soi de consensualism comod, neangajant, pluralitatea fireasca a personalitatilor si formelor literare, complexitatea carierelor si a diferitelor expresii literare de moment sint lasate deoparte, motiv pentru care indicele de reproductibilitate al sintezelor noastre literare este foarte mare. Criticii nostri valorizeaza prudent, cu minime exceptii, doar ceea ce fusese deja „canonizat“ de catre generatiile anterioare, motiv pentru care istoria noastra literara, de la Calinescu incoace, n-a cunoscut rasturnari tematice spectaculoase, cu o singura exceptie, si anume cartea despre Eminescu a lui Negoitescu.

- „Periferia“ literaturii noastre zace si pe mai departe nevalorizata
Am avut sintetizatori foarte buni, unii chiar exceptionali (pe o linie structurala preponderent foiletonistica), dar nu inovatori. Consecinta acestei situatii, oarecum paradoxale, este ca „periferia“ literaturii noastre zace si pe mai departe nevalorizata, ignorata, critica insistind cu obstinatie doar pe opere intrate deja in uz, cu valorizari sanctificate de catre „marile nume“ si, eventual, de catre scoala.

Din cind in cind, apare cite un Dictionar, cum este si acela asupra caruia ne aplecam acum, care arata, prin simpla forta a listelor bibliografice si, eventual, a unor schite tematice, ca, dimpotriva, marginalitatile nevalorificate ale literaturii romane sint prodigioase. Acolo zac, uitate de critici si de timp, valori care ar putea fi reactualizate. Putem obtine, in acest fel, o imagine mai complexa a traditiei decit aceea pe care o avem acum, mai apropiata, oricum, de adevarul contextual al unor epoci, pentru care literatura este doar una dintre numeroasele forme de artisticitate creatoare. Nimeni nu sugereaza, desigur, abandonarea tinutei estetice, renuntarea la separarea griului de neghina, ci doar o metodologie culturala mai supla, integrativa, eterogena, in lumina careia complexitatea istoriei noastre literare nu ar avea decit de cistigat. Un palier simptomatic recuperabil este, de pilda, grotescul burlesc, un altul fiind manierismul populist – uneori foarte lucrativ! – in spiritul caruia creeaza unii scriitori, cedind modei sau presiunii tematice exercitate de catre editori.

In timpul jdanovismului din anii ’50 si, ulterior, al dictaturii ceausiste, acest oportunism, reconvertit in moneda politica, a creat o multime de opere obediente, aservite ideologic. Insa – avind in fata un Dictionar care prezinta sinteza evolutiva a unor fenomene – sint interesant de urmarit meandrele prin care trece acest adecvationism concesiv, de la – sa spunem – exigentele tematice comerciale, mondene din perioada interbelica la contracultura falocratica a lui Petru Popescu, pentru a reaparea in anii de dupa Revolutie, cind, in unele cazuri, comenzile tematice ale editorilor sau ale finantatorilor devin din nou determinante. Gabriela Dragoi semnaleaza fenomenul in medalionul dedicat lui Felix Aderca, autor care scrie „glisind [...] spre maniere literare in voga“, mimetismul tematic trimitindu-l inspre existentialismul aproximativ din Omul descompus, inspre sexualitatea debordanta din Tapul, pentru a fi continuat, apoi, pe un alt palier, cu mai cunoscutul roman Al doilea amant al Doamnei Chatterley (remake tulburator dupa D.H. Lawrence), caruia i se adauga cartea despre Rasputin din 1929 sau cea despre America din 1935.

Tot Aderca mai are o „trufanda“ care merita atentie: cartea despre Petru cel Mare, din 1940 (remarcati, va rog, anul), numit „intiiul revolutionar, constructorul Rusiei“, volumul fiind reeditat de catre H. Zalis in 2001.
Un caz similar, minor insa, este acela al Sarinei Cassvan, sotia lui Ion Pas, care antologheaza, la Paris, in 1931, citiva autori romani de notorietate (Arghezi, Hortensia Papadat-Bengescu, Gala Galaction, Liviu Rebreanu, Gib I. Mihaescu), fiind cunoscuta acasa pentru doua volume de consum publicate in 1918 si 1921, Intre arta si iubire, respectiv Carnavalul vietii, continuate, dupa aventura pariziana, cu Trupul care isi cauta sufletul (1932) si Femeia si catusele ei (1946); departe de a fi capodopere, ele ramin textele unei mondenitati rafinate, angajate, care exprima atit un program de gen, cit si unul de generatie.

Protofeminismul autohton gaseste o vajnica luptatoare cu acul si andreaua in persoana doamnei Smaranda Andronescu-Garbea, care scoate, intre 1893 si 1894, revista Altite si bibiluri. Infinit mai interesant este, insa, romancierul Carol Ardelean (1883-1949), caruia i s-a reluat, in 1972, Diplomatul, tabacarul si actrita (cu un ecou critic minim), insa autorul da tot ce are mai bun in romanul nietzschean Am ucis pe Dumnezeu, din 1929, care prezinta – arata Remus Zastroiu, autorul medalionului – o incitanta curiozitate de constructie, prin contrapunerea lui Adrian Vornicu, pictor de geniu, dominat de inflexiuni rasaritene, hieratice, alter-ego-ului sau diabolic, Demian. Recuperat ar mai putea fi Constantin Amariutei, nascut in 1912 la Focsani, exilat in 1947, fost asistent al lui M. Florian si sef de cabinet al lui Lothar Radaceanu, care a publicat in Franta cu pseudonimul Constantin Amariu: in primul rind un roman oblomovian, Le paresseux, girat de catre Albert Camus si distins, in 1955, cu Premiul Rivarol, dar si studii crestine sau un eseu tirziu despre Nostradamus, lucrind si cu Virgil Ierunca la editarea Caetelor de dor, in 1951.

Ury Benador (prezentat de catre Gheorghe Hrimiuc-Toporas) ar merita o atentie sporita, prin tipologia unui „Don Quijote blajin, fara demon“ din romanul Final grotesc (1940) sau pr0in accentele expresioniste din teatru. O revelatie, existentiala si culturala deopotriva, este Gheorghe Bezviconi (Bezveconnii, la nastere, 1910-1966), prezentat de catre Florin Faifer: membru fondator al Societatii Scriitorilor Basarabeni, pretuit de catre Iorga, angajat, in 1938, la Institutul pentru Studiul Istoriei Universale, laureat al Premiului „Nasturel Herescu“ al Academiei in 1947 pentru volumul Calatori rusi in Moldova si Muntenia, isi pierde toate prerogativele dupa razboi, rataceste umil si vagabondeaza benefic, pentru a ajunge, dupa 1950, paznic la Cimitirul Bellu, unde nu pierde timpul, ci lucreaza intens, lasind in manuscris monografia Necropola Capitalei, care vede lumina tiparului in 1972.

Intr-un regim biografic similar evolueaza Romulus Dianu (1905-1975), cunoscut pentru Tirgul de fete din 1931 si, mai ales, Nopti la Ada-Kaleh, din anul urmator, pentru ca viata autorului sa-si modifice brusc cursul dupa razboi, cind, devenit „criminal de razboi“, pe motivul participarii la guvernul antonescian, ajunge intr-o mina de plumb si la Gherla, apoi, dupa eliberare, salahor, geamgiu si colaborator al Romaniei literare, dar si, din 1962, colaborator la Glasul patriei, publicatie despre care – ma vad silit sa recunosc – ard de nerabdare sa citesc un medalion special intr-unul dintre volumele viitoare ale Dictionarului, desi am fost frustrat sa constat ca un text despre ARLUS lipseste din primul volum. Romulus Dianu poate fi revalorificat, insa, pentru imaginarul asociativ manierist din Pseudozoologicon (1972-1975) sau pentru pilda biblica din Fata de la Souza (Esthera).

- Inertii consensuale
Neconcludent ramine, insa, medalionul despre Paul Celan, redactat de catre Ioan Oprisan, scris intre cartea lui P. Solomon din 1987 si excelentul studiu al lui Andrei Corbea din 1998. Sub presiunea unei achizitii bibliografice recente, de o impecabila prestanta literara si stiintifica, medalionul ar fi trebuit rescris. Autorul, cu de la sine putere, nu o face, iar coordonatorul nu are puterea sa il oblige: Dictionarul imbina, in mai multe locuri, asemenea inertii consensuale, care demonstreaza ca nu intotdeauna sarcina de serviciu intilneste la cel caruia i se repartizeaza fibra sensibila a vocatiei.

 
 
 
Cele mai citite articole
O amintire cu Leonard Cohen
Magia „Luciei di Lammermoor“
FILIT 2014: 1-5 octombrie
TANDEM. Motet (musique baroque/ muzică barocă)
Colegul meu şi Dumnezeu
Cele mai comentate articole
O amintire cu Leonard Cohen
TANDEM. Motet (musique baroque/ muzică barocă)
Arca relei-credinţe
Colegul meu şi Dumnezeu
„Alegerea de stareţ“ produce victime colaterale
Cele mai recente comentarii
De la Bulevard la vale
Intrebare
Sansa/nesansa
Securistii noi si vechi
exceptional spectacol
 
Parteneri observator cultural