OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Nu mai este un secret pentru nimeni ca, din decembrie 1989 incoace, au aparut numeroase carti consacrate perioadei comuniste: studii de istorie literara, de istorie a imaginarului, a mentalitatilor etc., antologii, lucrari de sociologie si antropologie politica menite sa inlesneasca, in masura posibilului, intelegerea fenomenului totalitar comunist, ca si memorii, jurnale, stenograme ale unor procese, marturii cutremuratoare dintr-o epoca situata sub semnul absurdului si al paradoxurilor demne de cele mai sumbre distopii.
De la bun inceput trebuie remarcat faptul ca In cautarea comunismului pierdut nu seamana cu nimic din tot ce s-a mai scris pe aceasta tema. Cartea se sustrage oricarei clasificari – motiv pentru care, cu siguranta, le da vertijuri criticilor amatori de taxinomii – si incurajeaza un evantai extrem de bogat de interpretari, de la plasarea sub umbrela incapatoare a studiilor culturale, pina la o eventuala lectura in cheie fictionala. De altfel, titlul trimite, intertextual, la celebrul roman al lui Marcel Proust, In cautarea timpului pierdut, si incurajeaza speculatiile in legatura cu eficienta terapeutica a unui astfel de exercitiu de memorie (anamneza?), in care experienta personala a autorilor (atita cita este) are un cuvint greu de spus.

Edificatoare in acest sens sint mai cu seama textele care compun ultima sectiune a cartii: Remember defetist (Paul Cernat), Confesiuni despre un trecut luminos (Angelo Mitchievici) si Amarcord (Ioan Stanomir). Dincolo de faptul ca avem de-a face cu pagini de proza de buna calitate, nu putem ignora rolul lor in compozitia volumului. In spatele miscarii capricios-nostalgice a subiectivitatii, intrezarim dramaticele tentative de recuperare a „cioburilor“ identitatii risipite de-a lungul timpului si spatiului, ca intr-un puzzle mai putin obisnuit, miscare prezenta, de altfel, pe parcursul intregului volum. Aceasta este, in fond, miza cartii, iar resortul misterios care declanseaza exercitiul de memorie isi prelungeste miscarea in subiectivitatea cititorului, stimulind binevenitele incursiuni in „zona“ spectrala a timpului, pierdut oricum, de doua ori pierdut, de vreme ce s-a consumat intr-un claustrofobic regim totalitar. De aceea, atunci cind afirma ca „exorcizarea experientei personale“ a fost mai importanta pentru ei decit eventualele contributii de istoriografie culturala sau literara, dincolo de orice forma de modestie sau de cochetarie, cei patru autori pot fi crezuti pe cuvint.

O explicitare a intentiilor auctoriale si o sugestie de interpretare gasim in textul introductiv (In loc de prefata), unde ni se atrage atentia ca „finalitatea volumului este legata de reconstituirea unui context si de evidentierea unor posibile consecinte ale textelor analizate“. Acestea sint „productii“ dintre cele mai diverse, de la poezii patriotice si revolutionare la scenarii de film, de la compuneri scolare si poezioare de cenaclu pionieresc la romane populare ecranizate, de la benzi desenate la piese de teatru si discursuri prezidentiale s.a.m.d., toate utilizate ca instrumente de propaganda de regimul comunist. Nici unele dintre ele nu sint relevante prin valoarea estetica (de altfel, acesta ar putea fi ultimul criteriu de luat in calcul, „produsele“ respective inscriindu-se cel mult in sfera „expresivitatii involuntare“, in sensul in care conceptul a fost teoretizat de Eugen Negrici). In plus, din perspectiva teoriei postmoderne, notiunea de valoare in sine nu mai spune mare lucru, cu mult mai seducatoare dovedindu-se, de multe ori, textele reprezentative pentru un anumit context, fie ele si prea putin ofertante din punct de vedere estetic. Autorii au mizat in primul rind pe acest tip de reprezentativitate, productiile analizate – marcate, fara exceptie, de amprenta propagandistica – servind scopului principal al demonstratiei (acela de a arata pina unde poate merge „capacitatea literaturii de a cautiona raul totalitar“). In aceasta ordine de idei, abordarea metodologica mai relaxata, ca si apetenta pentru un anume tip de ludicitate, in cel mai autentic spirit postmodern, i-au ajutat, credem, sa-si transforme demonstratia intr-o lectura pasionanta pentru un evantai destul de larg de cititori.


Ludicitate si luciditate

Ceea ce poate surprinde intii si-ntii este amestecul de teorie, istorie si autobiografie, clivajul aparent dintre rigoarea si sagacitatea analitica, pe de o parte, si o anumita apetenta pentru ludic, pe de alta parte (trasatura din urma poate fi detectata, de pilda, in alegerea subtitlurilor: La inceput a fost speranta, In frontul lumii de miine, Viata bate teatrul – Ioan Stanomir, Cifra, litera si Cavalerul Muncii – Angelo Mitchievici, Recuperare, reconditionare, refolosire, Soare si gogonele – Paul Cernat s.a.m.d.). Intra in joc instinctul sigur al ironiei care se impaca mult mai bine decit s-ar crede cu logica, de multe ori paradoxala, a istoriei guvernate adesea de principiul dominoului. Reflex al luciditatii, asadar, ironia este o metoda sigura de exorcizare a spectrelor comunismului si ea cadreaza foarte bine cu jocul capricios (si de multe ori sadic al istoriei insesi). Semnificativ in acest sens mi se pare mai cu seama episodul I.D. Sirbu-Alexandru Mirodan, relatat de Ioan Stanomir in capitolul Salvati-l pe tovarasul Gheorghe! Ca „istoria postbelica isi are ironiile ei, legind destine intr-o maniera care deconcerteaza retrospectiv, modificind traiectele biografice in virtutea unui altfel abstract, principiu al dominoului“ (p. 80), dovedesc si raspunsurile intelectualilor autohtoni la ancheta initiata de Ion Biberi in 1945, cu privire la infatisarea „lumii de miine“, mai ales printr-o confruntare cu evolutia ulterioara a faptelor („profetism tradat de istorie“, dupa expresia lui Ioan Stanomir). O demonstreaza si evolutia (involutia?) biografica a Luciei Demetrius (paradigmatica pentru destinul postbelic al fostelor tinere membre „intimiste“ si „estetizante“ ale „Sburatorului“, excelent analizata de Paul Cernat in capitolul Femei in fata oglinzii partidului; o probeaza, in fine, istoria revolutionarului Ilie Pintilie, pe care o relateaza Angelo Mitchievici, confruntata, ca intr-un joc de oglinzi, cu povestea statuii lui Ilie Pintilie, inserata intr-o nota de subsol apartinindu-i Ruxandrei Mihaila (v. capitolul Eroul muncii si metamorfozele inocentei).


Organic si mecanic

O atentie speciala acorda autorii (mai cu seama in analiza productiilor poetice, dar si atunci cind este vorba de teatrul si proza de propaganda) cliseelor. Abundenta acestora in discursul totalitar comunist nu este deloc intimplatoare: automatismelor si stereotipiilor de limbaj le corespunde un proces de robotizare programatica a indivizilor (tovarasi si tovarase), angrenati in faurirea paradisului terestru. In acest sens, foarte convingatoare mi se pare demonstratia lui Ion Manolescu din capitolul Sexualitatea in poezia comunista autohtona. In constructul ideologic al feminitatii propus de propaganda, organicul si mecanicul se amesteca teratologic, „orgasmul profesional“ este inseparabil de reprezentarea femeii ca producatoare entuziasta si automatica de bunuri, iar „protestul civic hormonal (antifascist, antiimperialist, antiburghez)“ al acesteia reflecta niste „impulsuri libidinale pe cit de puternice, pe atit de refulate ideologic“.
In egala masura, analiza productiilor „omologate“ ale cenaclurilor scolare pentru copii si tineret, intreprinsa de Paul Cernat (in capitolul Tineretea Epocii Ceausescu), reprezinta un pretext pentru a demantela mecanismele perverse ale identificarii (induse) a tinerilor cu discursul puterii. Semnificative pentru amestecul „emfatic“ de mecanic si organic, de cliseu si sentiment, „lucrarile literare in versuri si proza ale pionierilor si scolarilor din Bucuresti“ tradeaza o anume „fascinatie fata de arhetipurile identitare colective“ si, recitite astazi, ni se par de un umor mai degraba trist.

Romanele populare ecranizate (de tipul celor scrise de Francisc Munteanu, Pistruiatul, Roscovanul, Printesa din Sega), reprezinta si ele o adevarata mina de aur, atunci cind este vorba de izolarea cliseelor si a locurilor comune. Construite dupa o schema epica simpla (in linii mari aceea a romanului picaresc), avind ca trasatura de baza accesibilitatea, aceste scrieri nu inceteaza sa exercite un fel de fascinatie perversa asupra celor care le-au „trait“ cindva, prin identificare, desigur, in postura de cititori/spectatori inocenti. Marturisirea lui Angelo Mitchievici este, in aceasta privinta, lipsita de orice echivoc: „…cele trei romane sint mai mult decit simple romane de aventuri, in ele te poti uita dincolo de oglinda apei, mult mai adinc. Poti demonta resorturile, mecanismele unei lumi care se hraneste atit din minciuna, propaganda comunista, cit si din fictiune. Propaganda functioneaza eficient la diverse niveluri ale textului si construieste un univers propriu intors pervers asupra universului copilariei. Nu am crezut niciodata in eficienta unei critici chirurgicale, care sa determine cit anume dintr-un astfel de roman poti pastra si cit trebuie eliminat, mai degraba s…t este asemeni unui organism: pierderea sau inlocuirea unui organ atrage dupa sine modificarea functiilor celorlalte, adica a metabolismului. Acestor romane bolnave nici o operatie nu le mai poate fi de folos in sensul vindecarii. Le putem studia doar patologia si, desigur, putem fi nostalgici in preajma lor“ (p. 157).

In sensul aceleiasi nostalgii converg marturisirile lui Paul Cernat care, in incheierea capitolului dedicat teatrului Luciei Demetrius, recunoaste ca in 1985, cind a vazut la TeatruTV Trei generatii, a fost emotionat. Emotia provenea dintr-un soi de bovarism foarte special, care il impingea sa se ataseze de „cliseele caricaturizate ale trecutului intunecat“. Decupind finalul si transformind happy end-ul tezist in catastrofa, spectatorul de numai treisprezece ani a suferit alaturi de Ruxandra dupa Serban Grigoriu, a visat „privind decorurile alb-negru, dupa lumea aceea batrina, cu placi de patefon, saloane si palarii demodate, lumea careia viitorul luminos nu-i dadea nici o sansa“ (p. 119).
Acest tip de sinceritate, prezenta si in alte pagini (si in special in ultima sectiune a cartii), transforma analizele (de altfel, nu de putine ori, foarte riguroase si amanuntite), intr-o lectura delectabila. Volumul are de cistigat in primul rind prin abordarea dezinvolta, relaxata metodologic, prin faptul ca autorii lui nu arboreaza lentile de entomologi, ci dimpotriva, includ propria lor experienta printre cazurile simptomatice aduse in discutie.