OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Luminita MARCU
Mansarda cu portocale. Puzzle spaniol,
Editura Polirom, in afara colectiilor,
Iasi, 2006, 256 p.

intre tinerii recenzenti si cronicari iviti la noi in preajma anului 2000, Luminita Marcu se distinge prin perseverenta, prin dezinhibare, printr-o nedezmintita incredere in sine ce o determina sa se exprime ferm, sa transeze fara echivoc situatia analizata (uneori cu riscul sacrificarii nuantelor), prin entuziasm, prin voluntarism (calitati ce o recomanda ca pe un excelent promoter), prin abilitatea de a-si face vizibila prezenta in lumea literara. Scrie deslusit, cu aplomb, citeodata cu candoare si fara prea multe cochetarii stilistice. Nu-i nici calofila, nici teoretizanta, nici chitibusara, nu se lanseaza in complicate incursiuni interpretative. Vizeaza tinte mai modeste: sa scrie texte agreabile, sa pledeze pentru o carte care i-a placut sau pentru o idee la care tine. Structura pasionala, subiectiva in extrem, adesea umorala, nepregatita pentru distantarea de obiect ori pentru disectia la rece, prea putin riguroasa, gata sa se dispenseze de argumente, Luminita Marcu nu are vocatia unui critic in adevaratul inteles al cuvintului.

Are in schimb o certa vocatie de animatoare culturala si de eseista. Lucru pe care il va fi intuit ea insasi din moment ce nu a ales sa debuteze cu un volum de critica, preferind sa compuna si sa publice o carte-oglinda care sa-i reflecte cit mai fidel subiectivitatea, un amestec de texte jurnalistice (interviuri, recenzii), de pagini diaristice, confesive si de eseuri lejere despre carti ori despre calatorii. Mansarda cu portocale. Puzzle spaniol este o carte simpla, autentica, deloc plictisitoare, placuta, deconectanta. Si poate, pentru autoare, inceputul unui nou drum. Spun asta gindindu-ma ca, in ultima vreme, Luminita Marcu da semne ca s-ar indeparta de critica de intimpinare, ca s-ar retrage in zona mai confortabila, mai libera si mai putin riscanta a eseisticii. Frecventa cronicilor sale a diminuat, comentatoarea si-a schimbat vizibil atitudinea, tonul, obiectivele. Scrie mai rar despre carti romanesti, mai des despre carti straine – mai cu seama texte promotionale –, a renuntat la aerul frondeur care a consacrat-o, la radicalism, la inversunarea anti-sistem. „Probabil astept sa ajung, linistita si cu cit mai putini dusmani, la virsta seriozitatii, cind ai dreptul sa fii invitat la Ambasada Spaniei ca sa-i tii companie la masa unui mare scriitor“ – se confeseaza cu amaraciune Luminita Marcu, frustrata de a nu-i fi fost ingaduit sa-l cunoasca personal pe Vargas Llosa la venirea acestuia in Romania si, in genere, de a nu se putea impartasi deocamdata din bucuriile high life-ului literar/cultural autohton…

- Pretextul spaniol
Ceea ce dinamizeaza fragmentele confesiv-eseistice din Mansarda cu portocale si da unitate ansamblului este nota pregnanta de romanesc. „indragostirea“ de Spania pare mai mult fundalul pastelat romantic al unei naratiuni pe tema edificarii de sine, iar eseista, un personaj intr-o autofictiune pe care unii cititori o vor cerceta poate cu ochi de voyeuri. Autoarea povesteste simplu, fara fasoane, cum a ajuns pentru prima oara in Spania, ca jurnalist, cum a simtit apoi nevoia sa revina – efectiv sau livresc – in tara lui Garcia Lorca, a lui Dali ori Buñuel, cum s-a inscris la un curs de spaniola organizat de Institutul Cervantes, isi descrie starile de entuziasm, momentele de debusolare, visele rasarite in mansarda sa nostalgica de pe Calea Victoriei. Cind comenteaza o carte, autoarea revine mereu, cu obstinatie, la sine, simte nevoia sa se compare cu autorii ori cu personajele despre care scrie. Cind povesteste, bunaoara, plecarea lui Velasquez de la Sevilla la Madrid, face urmatoarea paranteza, nu tocmai inspirata: „Dar nu plecam toti, nu pleaca toti creatorii la un moment dat? Eu n-am plecat in urma cu un an si jumatate din toate joburile?“… E o carte despre sine si pentru sine, superb-egocentrica, scrisa in fata unei oglinzi mirifice – flatante la o prima ochire, destul de cruda la o a doua. Usorul derapaj autist face cu atit mai autentic personajul si cu atit mai demna de atentie cartea.

Sub pretextul temelor spaniole eseista scrie despre feminitate, despre frumusete, despre fericirea de a descoperi locuri si oameni noi, despre prietenie, despre dragoste, despre singuratate, despre tinerete, pe un ton efuziv, sentimental. Unele pagini din Mansarda cu portocale au un gust cam dulceag, ceea ce i-ar putea indemna pe unii cititori mai malitiosi sa le compare cu lacrimogenele telenovele, dispretuite – vai! – de autoarea cartii, atit de necrutatoare cind isi descrie colegele de la cursul de spaniola, fete simple care o admira pe Thalia. Sa fim totusi mai concesivi – orice ar spune cititorii din categoria amintita –, caci ni se poate intimpla si noua sa vedem cum kitschul pe care l-am dat pe usa afara cu mult zgomot se intoarce intempestiv pe o fereastra uitata deschisa, cum i se intimpla Luminitei Marcu atunci cind imagineaza scene ca aceasta: „Nu, nu va pleca. Sau nu fara ea, pentru ca o iubeste de atita timp, din toata inima. – Quieres ser mi mujer? – Si, Diego. Es lo único que deseo en esta vida. Si viata curge linistit, cu deseos simple care se implinesc, pentru ca Pacheco stia ca Diego si fiica lui se iubeau, toata lumea din casa stia, toti ii vedeau cum se privesc si cum cauta sa ramina singuri, chiar daca nici ei doi nu stiau prea bine de ce“. Sa nu cautam insa prea multe noduri in papura: capitolul Velásquez, Felipe si Juana de unde tocmai am citat contine si pasaje care curg frumos, curat. Si, in general, chiar daca dezamageste din loc in loc prin anumite naivitati si prin sentimentalism strident, Mansarda cu portocale cucereste gratie simplitatii si sinceritatii ei deconcertante. Place, desi nu e chiar, cum pretinde autoarea, prea putin modesta, „exact amestecul ala de critica-eseu si literatura la care visezi tu“ si pe care l-ar fi practicat Borges (sau, la noi, G. Calinescu in Istorie... ori N. Manolescu in Teme)...

Cartea Luminitei Marcu este limpede, nesofisticata, egala cu sine, fara adincimi, fara intentii speculative, fara mari intuitii morale. Cu toate acestea, nu e o carte pe care sa o ignori. Poate si datorita entuziasmului pe care il emana fiecare pagina. E entuziasmul unui personaj inteligent, inca neofit, dar care vrea sa invete, sa descopere carti, oameni, tari, culturi, aspira sa stie cit mai multe, pentru ca savoir c’est pouvoir. Eseurile despre Kogalniceanu, Mihai Tican Rumano, Adrian Marino, Mihail Ralea si despre memorabilele intilniri ale acestora cu Spania dezvaluie tocmai bucuria candida a apropierii de istoria literara. Nu sint studii academice (desi tinara autoare este universitar), ci rezumate, descrieri, insemnari subiective, impresii de lectura – scrise cu grija, cu constiinciozitate, cu o anume expresivitate. Demn de toata stima este spiritul prob ce o indeamna pe autoare sa nu treaca sub tacere amanuntul ca nu a descoperit pe cont propriu textul lui Kogalniceanu (Notes sur l’Espagne) ori pe acela al lui Mihail Ralea (Nord-Sud) despre Spania, mai putin cunoscute in cercurile nespecialistilor, ci la sugestia a doi dintre profesorii sai, Mircea Anghelescu si Mihai Zamfir. De mentionat totodata si lipsa de morga a eseistei si calitatea, destul de rara in rindul literatilor tineri, a unei exprimari clare, fara inutile intortocheri, nebruiate de terminologia folosita snob pentru epatare.

- Drama lui Narcis
in Mansarda cu portocale Luminita Marcu oscileaza simpatic, amuzant intre „seriozitatea“ eseurilor brodate in jurul unor pretexte istorico-literare si teribilismul juvenil cu care ne-a obisnuit. Pare a nu avea prea multe rezerve in a face afirmatii chipurile „socante“, indraznete, eufemistic spus riscante, ca in textul despre G. Calinescu si Impresii asupra literaturii spaniole: „Nimeni n-a stiut sa-si promoveze mai bine propria eruditie (reala, dar probabil si mult exagerata printr-un continuu spectacol) ca «divinul critic»“, cartea „seamana foarte bine cu un referat studentesc in care, in afara de versurile citate din abundenta si citeva comentarii cuminti si parafrazante, nu prea mai exista nimic altceva“. Oare?! (Ceea ce lipseste in genere comentariilor negative ale Luminitei Marcu este distantarea ironica, malitiozitatea fina, nuantata, mordanta). Unele fraze sint de-a dreptul pustesti: „in Romania se desfasoara un festival de muzica clasica la care se duc citiva mosi si citeva babe loviti de saracie“. (Lasa ca e si o naivitate, de neconceput la un ziarist, sa nu stii cam cit costa cel mai ieftin bilet la festivalul George Enescu...)
Pe unii, „personajul“ din Mansarda cu portocale s-ar putea sa-i intrige prin atari consideratii „studentesti“ si, in general, printr-o atitudine usor aroganta, laudaroasa (intre altele, declara ritos ca spera sa ajunga o erudita sau isi marturiseste „rusinea existentiala ca devenisem ziarista, desi crescusem cu gindul la marile universitati ale lumii“), prin permanentul efort de minimalizare a altora si de punere in evidenta a propriilor calitati. „Ce caut eu printre fetele banale, inculte, prost imbracate, neingrijite de la cursul de spaniola?“ – se intreaba destul de frecvent personajul.

Pe cei pe care ii considera inferiori ii priveste cel mult cu condescendenta, cu o ingaduinta princiara, ca pe sarmana Vio: „mi-a adus copiata de minuta ei, pentru ca nu i-a mers xeroxul la serviciu, lectia de martea trecuta, cind eu n-am putut sa ajung. Cum o fi sa stai sa copiezi pentru o fata pe care nici n-o cunosti prea bine si care te mai si intristeaza, poate, cu parfumul si cu hainele ei, pe tine, Vio, care ai bube pe fata si nu stii sa te fardezi ca sa-ti ascunzi paloarea bolnavicioasa, cum o fi deci sa-i copiezi lectia?“. Mansarda cu portocale este, de fapt, radiografia unei mici drame interioare: ezitarea unui eu narcisiac intre candoare si vanitate, intre siguranta de sine si teama de esec. Si, in fond, narcisismul in sine e dureros, dramatic. Iata un pasaj impresionant din perspectiva aceasta si care in acelasi timp suna „literar“: „Oglinzile imense ma reflectau obsedant. O femeie tinara, cu o fusta colorata, cu ciorapi mati si adidasi negri Nike, cu o geaca de blugi strimta si un fular rosu incolacit in jurul gitului. Si cu o geanta tot rosie, Samsonite. Marci bune, linistitoare, ca niste scuturi de aparare. Parul cret, bine strins la spate, pentru ca nici o suvita sa nu scape si sa stabileasca cu lumea din jur cine stie ce relatie periculoasa. Totusi, inselator slaba, vorba lui Camil, totusi atit de tinara si totusi frumoasa, de-mi venea sa mingii cu degetele impodobite cu inele mari de argint imaginea mea miscatoare din oglinzile hotelului de cinci stele“. A se sublinia in text referirea la produsele „de marca“ si la hotelul de cinci stele! A se sublinia, de asemenea, in intreaga carte, referirile la succesul social, obsesia „pozitiei respectabile in societate“.

Sentimentala, pasionala chiar, intens „feminina“, nostalgica si presarata cu tot soiul de nimicuri cochete, Mansarda cu portocale impresioneaza prin aceasta drama a captivitatii in oglinda. Se citeste realmente ca un roman!

Dintr-o regretabila eroare, in articolul de saptamina trecuta despre Teodosie cel Mic de Razvan Radulescu a aparut Inchipuita viata a lui Raul Rizoiu, in loc de Inchipuita existenta a lui Raoul D. Rizoiu, cum e corect.