OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Joc serios

Atunci cind jocul pe care-l joci e unul – totusi – serios, exista in el, pe linga partea asa-zicind „usoara“, de angrenare superficiala in cadril, una mai temeinica si care presupune asumarea mai profunda a povestii, cu mai mare responsabilitate si cu gindul la consecinte.
Un asemenea joc serios a vrut sa fie ancheta noastra despre Romanul romanesc al secolului XX. Si cred ca a reusit. Numarul mare de oameni onorabili (ca sa citez din clasici) care au acceptat sa participe mi se pare o elocventa confirmare. Au stiut cu totii (unii au si spus-o pe fata ori au protestat!) ca intocmirea unui „top“ personal de 10 titluri e o operatiune nu doar dificila, ci si cumva imposibila; dar au trecut la fapte si si-au intocmit listele cu preferinte. Nu 10, nu 20, ci peste 100 de critici si istorici literari! Cine ar indrazni sa-i acuze pe toti de superficialitate?!

Rezultatele anchetei ofera si ele o buna baza de discutie serioasa asupra istoriei autohtone a genului in ultima suta de ani, cu toate precautiile relativizante pe care le impune partea „usoara“ a jocului (si la care voi reveni putin mai departe). In egala masura, e un instantaneu al mentalitatilor critice si mai larg-literare si culturale ale momentului, caci raspunsurile vorbesc nu doar despre situatia romanului romanesc, ci si despre criticii insisi, despre imaginea pe care o au ei, aici si acum, asupra secolului. In timp, ele vor capata valoarea unui document de epoca, asemeni celor citeva anchete scriitoricesti interbelice mai importante, citate astazi ca pretioase vestigii ale mentalitatilor din epoca. Prin profesiunea participantilor, ea isi asigura interesul pentru istoria ideilor si a gindirii intelectuale, iar caracterul jurnalistic, de consultare ca-n fata unui microfon, ca pentru un reportaj al zilei, le „dateaza“ si le aduce la numitorul comun al clipei, pe care o exprima.

Iata ancheta noastra: ea ilustreaza acest moment, ianuarie 2001. In urma cu 10 sau 20 de ani, „topul“ ar fi aratat altfel, si nu numai pentru ca ar fi lipsit din el cartile care au aparut si s-au remarcat de-atunci incoace: perspectiva noastra asupra trecutului a evoluat, uneori substantial. Traversam – de altfel – o perioada de intense remodelari si reordonari canonice impuse de tranzitia de la modernitate la postmodernitate, cu tot ce inseamna ea in materie de evolutie a gusturilor, a conceptelor literare, a viziunii – in genere – asupra lumii. Pe acest fundal mare si alaturi de alte episoade care au incitat in ultimii ani la regindirea trecutului nostru cultural, precum „scandalul“ numarului despre Eminescu al revistei Dilema sau reformularea curriculum-ului scolar si introducerea manualelor alternative in liceu, o ancheta precum cea a Observatorului cultural adauga fenomenului, daca nu direct substanta exploziva, atunci macar sare si piper.


Dislocarea lui Ion si institutionalizarea „celuilalt“ Sadoveanu

Pe linga interesul „sportiv“, „competitiv“, de care nimeni nu scapa (nici macar circotasii: altfel, l-ar ignora!), partea serioasa a anchetei developeaza tendinte foarte semnificative in atare evolutie a imaginii criticii asupra romanului romanesc si a criticii insesi. Unii prozatori „cresc“, altii sint „in scadere“, unele titluri urca, altele coboara. „Clasicii“ primei jumatati a secolului se repozitioneaza intre ei, iar ultimele generatii literare dau asaltul catre virf. Fireasca in metabolismul istoriei culturii, aceasta dinamica e captata acum in jocul nostru cu si despre romane si romancieri.
In partea superioara a clasamentului, as zice ca marile surprize nu sint nici cucerirea primului loc de catre Craii de Curtea-Veche, nici promovarea lui M. Blecher pe un loc 8 pe care programa scolara nu i l-a recunoscut pina acum nici pe departe. Totusi, Matei Caragiale a fost intotdeauna un autor foarte comentat si foarte apreciat, sustinut – in plus – de adulatorii „mateini“ declarati, iar despre Blecher s-a scris din ce in ce mai mult in ultimele decenii, bibliografiile dezbatute in seminarele de literatura din universitati dupa 1990 incluzindu-l. Noutatile majore aduse de ancheta trebuie considerate cele legate de schimbarile de imagine pe care le inregistreaza marii romancieri care au dominat secolul la noi: in timp ce campionii modernismului, recte Camil Petrescu si Hortensia Papadat-Bengescu isi mentin pozitiile, scad romancierii cu formule mai traditionale, si anume Rebreanu si Sadoveanu.

E – in primul rind – dislocat din fruntea ierarhiei Ion, considerat pina nu demult „roman fondator“, marea noastra „constructie solida“ de gen, „pilon“, „fundament“ pe care s-a sprijinit intreaga istorie ulterioara a narativitatii autohtone. Rebreanu nu pierde ca autor pozitia premiantului absolut (vezi Topul romancierilor, in care beneficiaza de suma punctajelor obtinute pentru cele trei mari carti ale sale, plus votul solitar acordat de cineva Gorilei), dar pretuirea nu se mai duce toata catre epopeea taraneasca a „dragostei fata de pamint“, ci se imparte si Padurii spinzuratilor, cu care ne aflam dintr-o data de partea structurilor mult mai sofisticate ale psihologiilor abisale si – tehnic vorbind – ale modernitatii literare. Fara Ion in virful ei, istoria romanului romanesc se va scrie de-acum inainte altfel.
In ce-l priveste, „moldavul“ Sadoveanu, autorul de „romane istorice“, „cintaretul Ceahlaului“ si al epocii lui Stefan cel Mare, e impins in plan secund de „celalalt“ Sadoveanu, prozatorul rafinat, sofisticat, livresc, mitic din Utopia cartii a lui Nicolae Manolescu si din Treptele lumii a lui Alexandru Paleologu. Schimbarea de imagine propusa de cei doi interpreti in anii ’70 e acum plebiscitata de suta de profesionisti participanti la ancheta. Cu Creanga de aur ca scriere emblematica, Sadoveanu va trebui explicat de-acum altfel in scoli si – prin extensie – publicului larg, oricit de dificila va fi substituirea primei imagini, mult mai „populiste“, cu cea de-a doua, mult mai „incifrata“.
Cit despre Craii… lui Matei Caragiale, cu toata pretuirea (dar fara adoratie „mateina“), el ramine un cistigator de conjunctura. Si autorul, si titlul pierd in clasamentele complementare, ceea ce arata ca au profitat – pe de o parte – de punctajele mari oferite de sustinatori, dar – pe de alta parte – si de „risipirea“ voturilor intre mai multele romane importante scrise de altii. Psihologic vorbind, celor care au optat – de pilda – pentru Ultima noapte de dragoste, intiia noapte de razboi le-a venit greu sa mai voteze si Patul lui Procust, clasat al doilea in „top“. Limita de 10 locuri i-a facut sa simta nevoia de a cuprinde cit mai multi autori: si un Sadoveanu, si o Hortensie, alaturi de care Matei Caragiale sigur ca merita mentionat, si anume… cu unicul sau roman, cu ce altceva?!


Postmodernii urca in „top“

Matei Iliescu pe 15 si Ingeniosul bine temperat pe 25, Orbitor pe 11 si Femeia in rosu pe 23, iar la romancieri – Radu Petrescu pe 13 si Mircea Horia Simionescu pe 18, Cartarescu pe 8 si Mircea Nedelciu pe 14: sint clasari care confirma depasirea etapei de tatonare a postmodernitatii.
Ea e deja asimilata conceptual de catre critica literara si de catre invatamintul universitar si se afla in curs de adoptare in manualele de liceu. Numerosi alti autori ai ultimelor decenii au primit puncte in „top“, incit imaginea de ansamblu a prozei recente are anvergura, in pofida faptului ca ea n-a mers pe linia mai vechilor modele de roman, propunind structuri surprinzatoare, citeodata de-a dreptul bulversante, cum e cazul trilogiei lui Mircea Horia Simionescu. Timpul lucreaza – insa – in favoarea lor. Comentariile critice care se acumuleaza, reeditarile, asimilarea noilor repere conceptuale ale postmodernitatii vor face ca principalele carti ale „tirgovistenilor“, Femeia in rosu a trio-ului Nedelciu-Adriana Babeti-Mircea Mihaies sau Compunerea cu paralele inegale a lui Gheorghe Craciun sa fie tot mai clar percepute drept ceea ce sint: capodopere ale romanului romanesc.


Alti autori avantajati, alti perdanti

Tot prin prisma psihologiilor trebuie evaluate si alte aparitii, respectiv absente din ancheta. La destui repondenti se vede dorinta de a echilibra referintele „obligatorii“, gen Rebreanu, Sadoveanu, Camil Petrescu, Marin Preda, cu optiuni mai personale, care sa poata contura personalitatea celor obligati de regula jocului sa se exprime prin selectiile severe de cite 10 titluri. Situatia a favorizat o serie intreaga de carti mai „speciale“, atipice, uneori de-a dreptul „exotice“, mentionate cite o data, maximum de doua ori, si a dezavantajat autori foarte valorosi dar care nu s-au impus ferm cu un titlu anume. Desi acestia din urma se bucura de un respect larg si de aprecieri critice asemenea, n-a mai fost pentru ei loc in ancheta – de la Paul Georgescu, Octavian Paler, Mihai Sin, Radu Mares, Vasile Andru la Viorel Marineasa, Sorin Preda, Cristian Teodorescu, Florin Slapac si atitia altii. Nemaivorbind despre titlurile nedreptatite ale rasfatatilor anchetei: de la – sa zicem – Hanu Ancutei si Divanul persian (intre nesfirsitele carti memorabile ale lui Sadoveanu), trecind prin Intrusul, Marele singuratec sau Delirul si ajungind la numeroasele romane ale unor Mircea Horia Simionescu sau Costache Olareanu se intinde o istorie a romanului romanesc invizibila in ancheta noastra.
Cu gindul deopotriva la cele 151 de titluri intrate in „top“, ca si la toate aceste omisiuni, poate ca cea mai potrivita incheiere pentru aceste notatii „dupa ancheta“ ar fi recunoasterea faptului ca, impotriva aprecierilor curente, literatura romana are in secolul XX un bilant bogat in materie de roman. Pe aceasta cale, s-ar intinde o istorie a romanului romanesc innerea in discutie a ideii conform careia literatura romana ar fi mai ales una „de poeti“. Poate ca nu e chiar asa, poate ca nu e numai asa…