OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Timothée de Fombelle

Tobie Lolness – Viaţa la înălţime (vol. I)

Traducere din franceză de Ileana Cantuniari

Editura Humanitas Junior, Bucureşti,

2008, 270 p.

Humanitas Junior publică Viaţa la înălţime, primul volum al seriei „Tobie Lolness“, un roman pentru adolescenţi, scris de autorul francez Timothée de Fombelle şi ilustrat de François Place (unul dintre cei mai buni ilustratori de literatură pentru copii, în ceea ce priveşte talentul artistic).

Acest roman are toate calităţile pentru a deveni o carte de referinţă a literaturii pentru adolescenţi. Ca şi J.K. Rowling sau Tolkien, Timothée de Fombelle a construit un univers complex şi incomparabil în care evoluează Tobie, un băiat de 13 ani, sensibil şi isteţ, măsurînd abia 1,5 milimetri. El face parte din poporul copacului, un stejar în care fiecare are un loc al lui: unii în Vîrfuri, alţii în Crengile-Joase. Acest băieţel este urmărit şi hăituit. Viaţa lui e pusă la mare preţ, doar pentru că tatăl lui, Sim Lolness, un mare savant, refuză să dea la iveală una dintre invenţiile lui, care, după el, ar putea ameninţa viaţa copacului, dacă ar cădea pe mîinile cui nu trebuie. Iar în copac sînt cîţiva oameni prea puţin scrupuloşi, dispuşi să propage nefericirea şi să creeze un climat de teroare.

Pasionant, acest roman seamănă cu un manifest pentru apărarea mediului înconjurător, ia în deriziune dictatura – o carte reconfortantă, care vorbeşte despre iubire. Timothée de Fombelle a inventat o întreagă lume ce trăieşte într-un copac, imaginînd în cele mai mici detalii viaţa locuitorilor lui. Ceea ce a rezultat este tandru şi… sănătos.

Citind acest roman bine construit, eficient, m-am gîndit la literatura pentru adolescenţi, apoi la locul pe care-l ocupă ea în România, mai ales acum, în perioada de desfăşurare a tîrgului de carte Bookfest.

Marion Faure a pus în discuţie literatura pentru adolescenţi într-un articol apărut în ianuarie 2008 în Le Monde, în care atrage atenţia asupra caracterului sumbru al cărţilor destinate adolescenţilor. Textul ei a suscitat o reacţie puternică în domeniul editorial, care s-a simţit vizat (Editurile Actes Sud Junior, Thierry Magnier). Cei din domeniul editorial s-au ridicat împotriva procesului făcut acestei literaturi: cea din urmă îşi poate permite să ia o distanţă faţă de suferinţă şi, mai ales, cărţile acestea sînt creaţia autorilor lor, ele nu trebuie să fie reduse la publicul lor adolescent. Reluînd argumentele obişnuite, autorii unor asemenea replici ne-au amintit cîteva dintre virtuţile literaturii, care permite ca cititorul să fie „subiect“ (contrar mediilor audio-vizuale, care ne reduc la starea de spectator).

Dezbaterea a făcut vîlvă la Salonul de carte pentru copii de la Montreuil. Editura Thierry Magnier este în centrul unei dispute ofensive, căci îşi vede colecţiile şi unele dintre titluri atacate de asemenea articole şi de comisia de supraveghere de la Ministerul Culturii.

Cu toate acestea, în ultima vreme, asistăm la o adevărată tentativă de linşaj în toată regula. La prima vedere, am putea crede că e vorba de nişte eventuale încheieri de conturi profesionale. Privind mai de-aproape, ne dăm seama că este vorba de altceva.

Mai întîi, faptele. Două dintre cărţile colecţiei „D’une seule voix“, de la Actes Sud Junior, au primit verdictul: interzise copiilor sub 15 ani. O premieră care face polemică.

Editura Actes Sud, mai precis colecţia „D’une seule voix“, a fost sancţionată de Ministerul Justiţiei, care a cerut editurii să pună o menţiune precizînd vîrsta minimă de 15 ani pe coperta a două cărţi publicate în colecţia respectivă: Quand les trains passent de Malin Lindroth şi Kaïna-Marseille de Catherine Zambon.

Nu este prima dată, totuşi, cînd se înregistrează asemenea reacţii. Cele două titluri sînt cărţi pe care le-am apreciat mult şi pe care le-aş recomanda, dacă aş fi librar. Este adevărat că sînt texte puternice, pe care le-aş recomanda adolescenţilor pe care îi cunosc bine, spunîndu-le că sînt cărţi care nu-i vor lăsa indiferenţi. Recunosc că nu-mi imaginez un librar întrebîndu-i ce vîrstă au pe adolescenţii care intră în librăria sa, pentru că nu credeam că un librar ar putea fi şi el confruntat cu obligaţia de a vinde anumitor categorii de vîrstă, precum vînzătorii de tutun sau de alcool.

După autoarea articolului, autorii şi editurile ar fi responsabile pentru o producţie „dăunătoare“ pentru adolescenţii noştri. Articolul denunţă „supraabundenţa tristeţii şi a senzaţiilor negative, unde groaza şi clişeele despre adolescenţi îşi dispută locul“. Din acest punct de vedere, da, ne putem îngrijora. Îmi imaginez cum ar fi dacă cititorul cotidianului Le Monde ar fi tatăl unui adolescent cît se poate de fericit. Citind articolul, evident că şi-ar pierde cumpătul şi i-ar interzice copilului toată această literatură „dăunătoare“. L-ar afurisi pe librarul care i-a recomandat-o, ca şi pe bibliotecari sau pe profesorul de franceză al copilului, cu toţii la fel… promovînd o literatură periculoasă.

Ah, dar am uitat ceva, literatura… Literatura e chiar singura noţiune care lipseşte din acest articol. Autoarea nu şi-a pus întrebarea care ar trebui să fie în centrul acestei dezbateri, şi anume: sînt bune aceste cărţi? Sînt bine scrise? Unde este literatura în toată această polemică? Pentru că, să fim serioşi, adolescenţii nu sînt deloc tîmpiţi. Înţeleg foarte bine că ceea ce citesc este ficţiune. Cu atît mai mult cu cît au citit destul pînă la vîrsta aceasta. Iar dacă ar vrea nişte cărţi uşoare, amuzante, ar putea găsi fără probleme.

Publicarea unei cărţi pentru adolescenţi – cum este Tobi Lolness (volumul al II-lea este în curs de apariţie) – în România, ţară unde literatura pentru copii este încă la început, este încurajatoare. Nu riscă să înspăimînte pe părinţi, critici, profesori, ziarişti…, este simbolul unei literaturi sănătoase, netede şi inofensive. Ea face posibilă evadarea în imaginar la care fiecare adolescent aspiră. Şi totuşi, e nevoie de mai mult. E nevoie de o literatură multiplă, variată, eteroclită, în miş-care... Ar trebui editate albume, benzi desenate, documentare, poezii, romane, reviste… scrise de autori români, francezi, englezi, germani, polonezi… Ar trebui să existe rafturi pline de cărţi pentru copii, săli dedi-cate literaturii pentru adolescenţi în biblioteci, saloane de carte, naţionale şi internaţionale, pentru copii… Ar trebui să existe profesionişti ai literaturii pentru copii, cursuri pentru profesori, bibliotecari, librari şi chiar pentru părinţi… Ar trebui să scriem, să ilustrăm, să publicăm mai mult… pentru copiii noştri, pentru generaţia nouă. O merită.

O polemică precum cea din Franţa ar fi în România un semn că literatura pentru adolescenţi există; mi-aş dori o astfel de dispută, fie şi pentru atîta lucru. Este grav, doctore?