OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

 

Lucrarea vine să umple un gol în spaţiul autohton al receptării, în special cu privire la rolul şi influenţa unui gînditor pe nedrept necunoscut publicului românesc, şi anume Moritz Schlick. Acesta este motivul pentru care ne vom concentra atenţia, în acest text, în special asupra ideilor acestui important gînditor austriac (să amintim că tot Editura Pelican a publicat cîteva dintre scrierile lui Schlick, sub titlul Formă şi conţinut. O introducere în gîndirea filozofică, în anul 2003, sub traducerea lui Mircea Flonta, Constantin Stoenescu şi Angela Tesileanu).

 

În lucrarea Teoria generală a cunoaşterii, Schlick arată că răspunsul pe care Mach îl dă problemei referitoare la elaborarea unei ştiinţe obiective întemeiate pe o experienţă subiectivă este complet nesatisfăcător. După Mach, noi putem cunoaşte doar ceea ce ne este dat nemijlocit în experienţă, în sensul că obţinem cunoaşterea din ceea ce ne este dat nemijlocit, deoarece acest dat nemijlocit nu poate fi pus la îndoială, deşi nu avem acces la lucrul în sine. După Schlick, ceea ce obţinem din ceea ce ne este dat nemijlocit nu reprezintă cunoaştere, deoarece experienţa nemijlocită ne asigură doar conţinutul cunoaşterii, dar ea însăşi nu este cunoaştere.

 

Spre deosebire de Kant, Schlick arată că în fizică şi în matematică nu există judecăţi sintetice a priori. Astfel, geometria, în măsura în care are de-a face cu proprietăţile spaţiului, este o ştiinţă ale cărei judecăţi sînt empirice, iar în măsura în care este o ştiinţă a priori nu este decît un sistem ipotetico-deductiv ce constă din funcţii propoziţionale. Tot la fel, o propoziţie a aritmeticii (cum este celebrul exemplu kantian „7+5=12“) nu comunică vreo cunoaştere despre lumea reală, ci o regulă ce ne permite să transformăm întotdeauna o judecată în care numărul 5 este adunat cu numărul 7 într-una echivalentă unde apare numărul 12. Se observă cum, după Schlick, Kant a trasat greşit linia ce desparte a priori de a posteriori, în sensul că nu există nimic a priori, în afară de tautologii, şi nimic sintetic în cunoaşterea aritmetică în afară de ceea ce este a posteriori. Celebrele forme kantiene, categoriile pure şi intuiţiile pure, sînt, de fapt, încărcate de conţinut, astfel încît sinteticul a priori kantian nu poate fi salvat în nici un fel în condiţiile în care întreaga noastră cunoaştere se sprijină pe experienţă.

 

Schlick îşi întemeiază noua filozofie a experienţei pe cîteva principii ce reprezintă, de fapt, o amplă teorie a semnificaţiei. În primul rînd, semnificaţia unui simbol (nume) trebuie să poată fi explicată independent, iar semnificaţia unei expresii (propoziţii) se explică prin ea însăşi, în condiţiile în care sînt cunoscute vocabularul şi gramatica limbajului respectiv. De aici, critica pe care o face Schlick teoriei empiriste a semnificaţiei. După empirismul clasic, expresiile limbajului sînt simple reprezentări. Dar dacă ar fi aşa, pentru a înţelege o expresie ar fi suficient să indicăm o reprezentare ce se află în relaţie de corespondenţă cu expresia respectivă. Învăţarea limbajului s-ar reduce la însuşirea corespondenţei dintre cuvinte şi lucruri. În plus, cum s-ar putea explica posibilitatea comunicării faptelor noi? Ar trebui să avem tot atît de multe semne cîte fapte sînt sau, mai mult, cîte fapte sînt posibile. Dar observăm că putem vorbi cu sens şi despre fapte care se petrec după ce am învăţat vocabularul şi gramatica unui limbaj, ceea ce înseamnă că învăţarea limbajului presupune mai mult decît însuşirea relaţiei de corespondenţă dintre reprezentări, cuvinte şi fapte.

Al doilea principiu de bază al noii filozofii a experienţei susţine că propoziţiile limbajului nostru exprimă numai structura (sau forma), în nici un caz conţinutul (sau materia). Schlick vrea să spună că forma se comunică în sensul că se comunică relaţiile dintre lucruri şi însuşiri. De exemplu, atunci cînd spun că pe masă se află o frunză verde, comunic ceva despre figura, culoarea, greutatea frunzei şi despre tot ceea ce este observat cu ajutorul organelor de simţ. Dacă voi fi întrebat de forma frunzei, voi spune că este asemănătoare unei inimi, sau despre culoare, voi spune că este de un verde gălbui închis etc.

 

Se observă că enunţurile pe care le facem despre culori descriu proprietăţi şi relaţii interne, nicidecum vreo calitate inefabilă cum ar fi natura, esenţa sau conţinutul unei culori. Acest fapt este uşor de sesizat în cazul în care am comunica propoziţia unei persoane lipsite de vedere. Pentru aceasta, conţinutul propoziţiei nu poate fi de fapt, comunicat, iar propoziţia este lipsită de semnificaţie. Schlick duce mai departe această consecinţă şi susţine că nici un conţinut nu poate fi comunicat prin limbaj (în cazul de faţă nici persoanei lipsite de vedere, dar nici persoanei care vede). Deosebirea dintre cele două situaţii ţine de faptul că au loc interpretări diferite. Înţelegerea semnificaţiei este un act de interpretare, în sensul că structura comunicată primeşte conţinut prin actul înţelegerii individuale. Acest conţinut este furnizat de experienţă şi este diferit – pentru persoana care vede conţinutul este dat de parcurgerea culorii „verde“, în timp ce pentru persoana lipsită de vedere, conţinutul va fi „umplut“ cu un conţinut furnizat (analogic, sau altfel) de alte organe de simţ.

În fine, al treilea principiu al noii filozofii a experienţei susţine că semnificaţia unei propoziţii este metoda ei de verificare, în condiţiile în care pentru Schlick a indica semnificaţia unei propoziţii şi a indica modul în care propoziţia este verificată sînt două aspecte identice. Acest celebru principiu al empirismului logic susţine că atîta vreme cît nu putem indica o metodă pentru a stabili adevărul (sau falsitatea) unei propoziţii nu putem pretinde că acea propoziţie exprimă ceva. Dar ce înseamnă a cunoaşte condiţiile de adevăr? După anumiţi interpreţi, ne putem folosi de distincţia „a şti că“ (a cunoaşte adevăruri) –, „a şti ce“ (a cunoaşte lucruri), astfel încît putem spune că sîntem apţi să cunoaştem condiţiile de adevăr atunci cînd ştim ce anume o poate face să fie adevărată (sau falsă).

 

Se observă că între semnificaţie şi verificare funcţionează ceea ce a fost numit de unii autori „principiul empirist al semnificaţiei“ sau „teoria empiristă a semnificaţiei“. După Schlick, este o eroare a înţelege lucrurile în acest fel, căci avem aici de-a face nu cu o teorie, ci cu o regulă. Această regulă nu face altceva decît să precizeze ceea ce facem atunci cînd încercăm să explicăm semnificaţia unei propoziţii. De fapt, Schlick aduce şi o detaliere a acestei importante proceduri în lucrarea Teoria generală a cunoaşterii, (din 1925). Să presupunem că trebuie să verificăm aserţiunea U. Din U şi Uă deducem U1 (de exemplu, U este o propoziţie generală, iar Uă poate fi o propoziţie despre un aspect factual, o definiţie sau o propoziţie conceptuală). Din U1 putem deduce, cu ajutorul lui Uăă, propoziţia U2, şi aşa mai departe, pînă ajungem la Un, adică la o propoziţie care stipulează că în locul cutare, în momentul cutare, în condiţiile cutare, vom observa şi simţi în cutare fel. Această propoziţie de observaţie (sau de protocol), dacă este identică cu Un, înseamnă că am verificat pe Un şi totodată pe U.

După ce analizează problema formulării logice a principiului verificaţionist al semnificaţiei, ajungînd la concluzia imposibilităţii principiale a surprinderii principiului cu instrumente legice, autorul face o excelentă analiză a raporturilor pe care le-a avut Cercul de la Viena cu Karl Popper. Se arată, astfel, că cele două părţi (Cercul de la Viena şi Popper) au avut o clară influenţă reciprocă, avînd anumite teme comune şi anumite teme divergente. Printre temele comune se află problema fundamentului empiric al cunoaşterii realităţii, iar printre divergenţe: construcţia cunoaşterii pornind de la presupoziţia verificabilităţii totale, condiţia epistemologică a propoziţiilor de experienţă, problema certitudinii enunţurilor ce constituie baza empirică a ştiinţei etc. Concluzia autorului este că membrii Cercului de la Viena şi Popper s-au aflat în dispută pe o bază comună. Popper a criticat unele teze ale Cercului de la Viena, iar această confruntare a condus la asimilarea unora dintre rezultatele sale ca o parte a ideologiei Cercului. Cu toate acestea, afirmaţia lui Popper că el este responsabil de moartea pozitivismului logic, i se pare lui Constantin Stoenescu departe de a fi adevărată, în condiţiile în care Cercul de la Viena a murit de moarte bună, măcinat din interior de boli incurabile.

 

Excelentă incursiune în filozofia Cercului de la Viena, lucrarea Limbaj, experienţă, cunoaştere. Cercetări asupra empirismului logic, de Constantin Stoenescu reprezintă o lucrare de referinţă pentru toţi cei interesaţi de Cercul de la Viena şi de problemele conexe, cum ar fi: empirismul, semnificaţia, limbajul sau experienţa. Este o lucrare obligatorie nu numai pentru studenţi sau specialişti, ci şi pentru marele public, ce o va parcurge cu o mare plăcere intelectuală, avînd în vedere stilul clar în care este scrisă.