OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

„Vreau să vă vorbesc despre viaţă!“ E prima replică pe care Christopher Durang i-o atribuie personajului feminin din Rîs nervos. Piesa, scrisă la sfîrşitul anilor ’80, are un trecut scenic american de succes. Perfect explicabil: e bine scrisă, vorbeşte netrucat despre viaţă, aşa cum arată ea la limită: singurătate, lipsă de comunicare, de înţelegere şi de afectivitate, clişeizare, isterie, coşmaruri, violenţă. Apropo, aveţi grijă cît timp zăboviţi la standul conservelor de ton din supermaket! Luaţi sfatul cît se poate de serios, s-ar putea să vă treziţi agresat de o cumpărătoare agasată existenţial. Asta păţeşte eroul masculin din Rîs nervos, iar întîmplarea, pe cît de absurdă, pe atît de posibilă, declanşează o reacţie comportamentală în lanţ. Textul lui Durang are o structură ce mizează pe actor, pe capacităţile lui versatile. Teatralitatea nu emană atît din scriitură – ca tip, sînt două monoloage, care relatează o avalanşă de întîmplări stranii, cu substrat comic, cu personaje ce se întîlnesc dramaturgic abia la final –, cît din transpunerea scenică. Lucrarea e generoasă pentru echipa de realizatori – regizor, actori – aflată în faţa unor partituri ofertante pentru o dezlănţuire interpretativă. „Aţi fost atenţi pînă aici?“ e o altă replică, de control, a conexiunii cu publicul, folosită de Durang. Complicitatea explicită, căutată, cu publicul e vitală. Piesa are aerul unei expuneri confesive, audienţa devine fără voia ei un cerc de amici ai celor din scenă, un cerc de suport, căruia nu i cere să se exprime, ci „doar“ să asculte, să privească şi să înţeleagă.

 

Regizorul şi-a conceput spectacolul aducînd publicul aproape de interpreţi. Se joacă cu spectactorii pe gradene, la cîţiva metri de personaje şi de poveştile lor nebuneşti. Firesc. Piesa mizează pe intimitatea cu publicul, pe urmărirea, de la cîţiva metri, a evoluţiei actorilor şi a ficţiunii dramaturgice. Szabo K. István i-a proiectat pe cei din Rîs nervos într-o formulă minimalistă de interpretare, concentrîndu-le mijloacele de expresie la mimica facială şi spunerea textului. Aproape cinematografic, stilul de joc îi ataşează pe Isabela Neamţu şi Cezar Antal de circa un metru pătrat de spaţiu de joc, reducînd mişcarea şi corporalitatea aproape la zero. Abia în ultima parte, actorii se pun în mişcare, la propriu. Cei doi îşi rostesc monoloagele cvasiimobili, în imediata vecinătate a unui pahar (pe jumătate gol, pe jumătate plin, depinde de perspectivă) în care, din înaltul scenei, cad stropi de apă. Metafora e binevenită estetic, nu numai în legătură cu optimismul/pesimismul plin/gol, ci şi cu torturanta picătură chinezească şi cu paharul care s-a umplut, cu apa ca element primordial, purificator.

 

Superconcentrarea spectacolului pe actor e o şansă, dar e şi un risc. Cezar Antal a găsit în sine resursele creative solicitate. Personajul său e nuanţat, are farmec, te cucereşte de la prima replică. Exersat în stagiunile recente în spectacole realizate, printre alţii, de Radu Afrim şi Alexandru Dabija, Antal e, în acest moment, unul dintre cei mai buni actori din trupa de la Neamţ şi printre cei mai interesanţi din ţară. O bună măsură scenică, ştiinţa aşezării accentelor, simţul crescendoului, un stil de joc care contează pe firesc, pe natural, capacitatea de a transmite stări, emoţii, de a se conecta empatic cu publicul sînt calităţile prestaţiei lui. Partenera de distribuţie, Isabela Neamţu, e ceva mai rece, e monocromă. Personajul pe care-l realizează are contururi mai incerte, devine în scurt timp previzibil, urmînd un traiect lipsit de surprize. Revenită din Capitală acasă, în oraşul de baştină, cu o serioasă experienţă dobîndită la „independenţi“ şi în teatre din Capitală, dar şi în film şi în televiziune, actriţa se află acum la cel dintîi rol la Piatra Neamţ. Procesul de acomodare cu noul „loc de muncă“ e o posibilă explicaţie a lipsei de culoare interpretativă. Ar fi fost la îndemînă, de pildă, un zîmbet ori un rîs crispat cu care să pigmenteze monologul iniţial.