Soclurile deasupra cărora tronează
prestigiile greilor culturii române au fost serios clătinate
de apariţia cărţii lui Adrian Marino, Viaţa unui om singur
(Editura Polirom, 2010). Memoriile cărturarului oferă o stranie
vizibilitate a unui ambalaj mimetic cu consecinţe vaste şi permit
aşezarea într-o logică suprapersonală a mecanismelor
subterane ale vieţii culturale româneşti asupra cărora
merită să reflectăm.
Caracteristica fundamentală a teoriei
mimesis-ului este căutarea realului acolo unde el se poate disimula.
Mai ales la nivelul acuzaţiilor. Şi, odată cu problema
acuzaţiilor, ne aflăm în orizontul problematic deschis de
Adrian Marino şi amplificat de analişti. Marino, ca personaj
„straniu“, rămîne victima violenţei care adună în
jurul său mulţi adepţi. Îngrijorător de mulţi. Partitura
lor se cîntă in fortissimo, pentru a fi auzită pînă pe
lumea cealaltă. Ideea că o astfel de realitate este reprodusă prin
hazard e de neconceput. Ea exprimă vocea voalată a unui mecanism
cultural care îşi pune marca tragică asupra unei existenţe
individuale şi ne atrage în inima unei vaste spirale mimetice.
Iată, deci, că memoriile lui A. Marino nu „închid ochii“
aidoma autorului lor şi ne obligă să privim în faţă un
imens angrenaj cultural al victimizării! Viaţa unui om singur, o
producţie editorială cu un impact enorm, rămîne
paradigmatică pentru toţi cei interesaţi de filonul antropolgic alistoriilor de viaţă, dar şi pentru cei care doresc să-şi
înţeleagă mai bine propria cultură.
Demersurile autobiografice, după cum
bine se ştie, corespund crizelor majore ale vieţii, iar aceste
crize nu sînt, niciodată, numai o problemă personală. În
ciuda mizelor epistemologice ale unor astfel de proiecte –
chestiune amplu dezbătută în literatura antropologică (Le
récit biographique: Fondements anthropologiques et débats
épistémologiques, Les histoires de vie. De l’invention
de soi au projet de la formation ar fi doar cîteva exemple
recente) –, care indică faptul că orice revendicare individuală
dintr-un demers autobiografic este în raport cu o anumită
societate şi oferă, prin urmare, o anumită cunoaştere asupra unui
timp istoric şi asupra unui spaţiu social, tabloul reactiv faţă
de Marino, cu cîteva excepţii (P. Cernat, C. Rogozanu, C.
Stănescu) ignoră fiorul tragic al unei biografii exemplare,
reducînd scrierea la un simplu document psihologic, mai precis
la documentul psihologic al unei manifestări patologice. Iată cum
spirala mimetică – pe care tocmai am invocat-o – îi atrage
pe actorii terenului cultural românesc în vîrtejul
ei, îi ambalează şi îi fixează în ipostaza de
protagonişti ai violenţei: victima rămîne vinovată,
instanţa sacrificială se originează încă o dată.
Lecţia dedramatizării
Adrian Marino este un subiect care se
vrea autonom şi independent într-o cultură dominată de
mentalitatea de clică şi care, în ciuda acestei realităţi –
imposibil de contestat –, îşi revendică libertatea de a fi
el însuşi, îşi afirmă deschis alegerile şi îşi
asumă conduita şi acţiunile în raport cu grupurile de
presiune culturală.
În acest sens, putem spune că Viaţa unui
om singur este veritabilul act de revoltă împotriva unui mediu
dominat de „mitul autorităţii spirituale unice, definitive şi
imperative“ (p. 338) şi apăsat greu de „idoli tiranici şi
megalomani“ (p. 46). Printre deplorabilele consecinţe ale unei
astfel de realităţi se numără, pe de o parte, apariţia
resentimentului, căruia îi cade victimă A. Marino ca exclus
(memoriile reprezentînd un edificiu religios al acestui
resentiment), pe de altă parte, rivalitatea violentă din viaţa
culturală care explică, în aceeaşi măsură, idolatria şi
excluziunea, şi conturează în faţa cititorului un tablou
mimetic de o tristă evidenţă.
Tăcerea grea coborîtă
deasupra lui A. Marino („sînt un exclus şi un etern
indezirabil, deloc simpatic, inabordabil, stafie vindicativă, de
anihilat cu toate mijloacele“, p. 274) şi megalomania crescîndă
a celor formaţi cultural pentru a da sentinţe definitive, pentru a
emite adevăruri unice şi inatacabile, pentru a decide în
chestiuni esenţiale conturează o lume culturală schizoidă care-şi
pune amprenta maladivă asupra tuturor actorilor săi, deşi în
sensuri foarte diferite: o relaţie juisantă, fără întreruperi
şi sincope, cu un public a cărui conştiinţă pretinzi că o
exprimi, conduce la un imperialism cultural nociv, la convingerea
absolut nejustificată că eşti intangibil şi, prin urmare,
necriticabil, pe cînd o relaţie absolut nefericită care
împiedică, cu o constanţă demnă de o cauză mai bună şi
prin orice fel de mijloace, manifestarea şi recunoaşterea valorii
personale te poate transforma într-un mort printre vii. Şi,
trebuie să recunoaştem, acesta a fost cazul lui A. Marino.
A trăit
într-o cultură – a noastră – care l-a transformat în
fantomă înainte de vreme. Memoriile sale sînt însă
deosebit de vii şi ne obligă să privim evidenţa în faţă,
deşi, s-o recunoaştem deschis, evidenţa nu are niciodată o presă
bună, din cauza respectului orb cu care lumea noastră îşi
anturează modelele şi cu care modelele însele se anturează.
Dar cu o voce de dincolo de perdeaua vieţii, A. Marino ne dă o
lecţie importantă: lecţia dedramatizării. Şi dacă această
lecţie este incomodă pentru unii, puţin contează, dar dacă ea
dezvăluie un mecanism prin care se fabrică idoli şi se deconspiră
maniera perversă în care funcţionează găştile de promovare
în cultura noastră, cîştigul este enorm: „Îmi
deveniseră nesuferite... procedeele mafiilor şi grupurilor literare
ostile, închise, care elimină, blochează, ostracizează şi
fac imposibilă colaborarea la unele reviste. Nu aparţii unui grup?
Eşti pierdut. De plidă, în cazul meu, mafia Liiceanu a
interzis, pur şi simplu, pînă şi prezenţa citării numelui
meu în revista 22. Influenţa ocultă a acestor mafii este
considerabilă“ (p. 340).
Modelul-obstacol: cauza schizofreniei
culturale
Pentru oricine vrea să-şi formeze o
imagine justă despre cultura noastră disociativă, dominată de
grupuri de presiune culturală (cum este cel purtînd marca
Păltiniş, evocat în pp. 338-340, 358, 393-394), Viaţa unui
om singur intră în lista de lecturi obligatorii: „... eram
profund detestat. Deoarece contestam, direct sau indirect, întreaga
atitudine a acestui grup: dreptul de a fixa definitiv opinia, de a
stabili unica ierarhie acceptabilă a valorilor, de a se considera
instanţă culturală supremă. Adevărat grup de presiune culturală.
Şi ura iraţională s-a dezlănţuit cînd, invitat la o
şedintă a GDS..., Liiceanu m-a dat pur şi simplu afară (14
noiembrie 1995)... Toţi tăceau, intimidaţi de marele prestigiu al
adversarului meu inegalabil...“ (p. 339). Acest fragment scoate la
lumină o reacţie ambivalentă, dar perfect raţională, împotriva
modelului ca obstacol, pe de o parte, şi împotriva
obstacolului ca model, pe de altă parte, care ne permite să
înţelegem atît coşmardesca megalomanie a deţinătorilor
puterii la nivelul culturii, cît şi criza de identitate a
neafiliaţilor. În vreme ce A. Marino se simte deposedat de
propriul eu şi incapabil să umple vidul creat în jurul său
(„boicot declarat sau tacit şi bine organizat... Conspiraţia
tăcerii, bîrfeala, blocarea colaborărilor“, p. 340),
opozanţii se leagănă „în iluzia că reprezintă singura
elită a culturii române“ (p. 341). Iar la injustul triumf al
acestora pare să conspire şi modul în care se organizează
spaţiile personale: „Z. Ornea a ţinut să mă elogieze
călduros... Dar, în mod aproape conspirativ, tras prudent
deoparte. Să nu-l vadă nimeni că stă de vorbă cu mine. Să nu se
compromită. Acestea au fost şi sînt moravurile culturale la
noi“ (p. 340).
Pe măsură ce modelele culturii devin
obstacole, realitatea schizoidă atinge cotele sale maxime, deoarece
instanţa culturală care stabileşte ierarhiile îşi
amenajează atotputernicia în opoziţie cu rivalul a cărui
excludere permanentă este singura susceptibilă să-i întărească
dominaţia: „pe ăsta îl primim în cultură, pe ăsta
(adică pe... mine) nu-l primim“, scrie autorul memoriilor. De
rival este nevoie: dacă el s-ar retrage din joc, organizarea
culturală în logica modelelor n-ar mai avea nici o raţiune să
existe. Imposibilitatea lui A. Marino de a atinge exigenţele
proiectului său autoformativ – devenit astfel o mistică – şi
raportul cu modelele-obstacol sînt unul şi acelaşi lucru:
„cînd îndrăzneşti să aduci o obiecţie, cît de
mică, unei astfel de autorităţi supreme eşti denunţat, produci
indignare, adesea eşti ridiculizat, descalificat. Pentru mulţicolonizaţi culturali gestul echivalează cu o adevărată profanare,
blasfemie, impietate“ (p. 302).
Nevoia de a se depăşi în
permanenţă şi de a excela, atît de profund umană, are de
înfruntat rivalitatea agresivă a obstacolelor. Strategiile de
care se face uz în cele două cazuri sînt, fireşte,
diametral opuse: A. Marino s-a lansat în cauze în care nu
a avut aliaţi (act cu consecinţe distrugătoare în plan
personal), rivalii, susţinuţi de adoratori, s-au lansat numai în
cauze potenţial victorioase. Conduita cavalerească a lui Marino
corespunde, fără îndoială, exigenţelor unui crez mistic
care s-a dovedit devastator, deoarece Marino acorda o importanţă la
fel de mare victoriei ca şi cei care se bucură sistematic de ea.
În
realitate, Viaţa unui om singur este oglinda unui efort colosal şi
sistematic considerat eşuat, din cauza unor adversari imbatabili şi
determinaţi să se opună realizării unui proiect de devenire
umană, cu o energie pe măsura provocării care i-a dat viaţă.
Iată cum o dorinţă contracarată, cea mai mare, cu siguranţă, îi
conferă obstacolului un caracter definitiv, ceea ce face ca
frustrarea să le supravieţuiască actorilor culturali şi să se
întindă ca o molimă în spaţiul social, întărind
temperamentul schizotimic al acestuia (reacţiile din presa culturală
evidenţiază, cu o claritate uimitoare, acest lucru).
Proiectul unui sine care pare să
conspire la propria cădere încă de la eşecul relaţiei
(maestru-discipol) cu Călinescu – conflict ritualizat în
capitolul 6 al cărţii: „nu mi se ierta, în esenţă,
atitudinea de totală insubordonare, de anti-elev..., faţă de
marele maestru“ (p. 53) – şi care se erijează într-o
autentică şi sistematică procedură dovedit autodistructivă (mai
ales într-o cultură amenajată pentru a transmite cu succes,
pe mai departe, fascinaţia modelelor) nu poate fi, însă,
abandonat de autorul său şi migrează, inevitabil, spre tragic: „Am
fost lovit şi rănit mult prea nedrept şi grav ca să pot uita. Nu
uit. Şi, mai ales, nu vreau să uit. Nu trebuie să uit“ (p. 55).
Am ilustrat, prin acest citat, o fază critică a procesului mimetic,
organizată în jurul nevoii de a demasca un comportament injust
şi de a-l expune opiniei cititorului, motivat – probabil – de
speranţa degajării unei forţe capabile să scoată cultura noastră
din inerţie. Cartea este metafizica unui resentiment îndreptat
împotriva acelora care au obiceiul cultural de a zădărnici
eforturi şi de a împiedica reuşite. Pot exista, oare, viruşi
mai agresivi pentru suflet şi mai disociativi pentru cultură decît
excluziunea, acompaniată afectiv de sentimentul injusteţii?
Vocea necunoscută a unei lumi
schizoide se aude teribil şi grandios în Viaţa unui om singur
– un om care a plătit preţul cel mai mare din cauză că nu s-a
distanţat de adevăruri incomode, dar care s-a apropiat în mod
periculos, pe această cale grea, de adevărul culturii sale.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters