OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Liviu Antonesei
Aparitia, disparitia si eternitatea Eonei
Editura Paralela 45, Pitesti, 2007, 216 p.

Au trecut mai bine de treizeci de ani de la debutul absolut al lui Liviu Antonesei petrecut in revista studenteasca Dialog, cum au trecut fix douazeci de ani de cind scriitorul iesean a trimis spre tipar Semnele timpului, volumul de eseuri subintitulat opinii si dialoguri, nu doar pentru ca „a emite opinii inseamna a fi receptiv la opiniile altora, a intra in dialog cu altul“ (motivatia autorului din Prefata), ci si pentru ca textele ce compun aceasta carte au fost mai intii publicate in revistele Opinia studenteasca si Dialog.

Liviu Antonesei. Aproape un profil
De atunci si pina in prezent, lui Liviu Antonesei i-au aparut zece volume, patru de poezie, Pharmakon (1989), Cautarea cautarii (1990), Aparitia Eonei si celelalte poeme de dragoste culese din Arborele Gnozei (1999), Disparitia si eternitatea Eonei (2006), cinci de eseuri, Jurnal din anii ciumei: 1987-1989. incercari de sociologie spontana (1996), O prostie a lui Platon. Intelectualii si politica (1997), Nautilus. Structuri, momente si modele in cultura interbelica (1998), Despre dragoste. Anatomia unui sentiment (2000), Literatura, ce poveste! Un diptic si cateva linkuri in reteaua literaturii (2004), unul de interviuri, 1990. Vremea in schimbare (1997) si altul de proza scurta, Check Point Charlie. 7 povestiri fara a mai socoti si prefata (2003). La acestea se adauga mai multe lucrari de specialitate (scriitorul e profesor la faculta-tea de Psihologie-Sociologie a Universitatii „Al. I. Cuza“ din Iasi) si un numar imens de articole raspindite prin toata presa literara si neliterara din Romania. Dar acest profil ar fi fara indoiala incomplet daca nu am aminti ca intelectualul iesean a fost prins dupa 1990 in mrejele politichiei, boala grea de care a suferit la modul masochist si de la inaltimea functiei de presedinte al Consiliului Judetean – Iasi (intre 1996 si 1998).

La o privire de ansamblu am putea spune ca Liviu Antonesei este mai mult eseist decit poet sau prozator. intr-adevar, daca e sa judecam cantitativ, poetul pare sa-si fi gasit cel mai bine expresia la sfarsitul anilor ’80 prin textele din Cautarea cautarii (cel mai consistent volum), in vreme ce prozatorul abia a iesit la iveala acum citiva ani odata cu Check Point Charlie. Pe prozator il asteptam cu interes sa ne surprinda cu noi titluri, iar pe poet nu ne ramine decit sa-l recitim cu surprindere. Pentru mai multa claritate trebuie sa adaugam ca ultimul volum, Disparitia si eternitatea Eonei (2006), reprezinta finalizarea unui proiect inceput tot in anii ’80. Nu excludem posibilitatea ca autorul sa se intoarca la poezie in anii care vor veni, ar fi benefic nu numai pentru el, ci si pentru intreaga lirica a generatiei ’80 aflata, prematur parca, la virsta antologiilor.
in cele ce urmeaza propunem o recitire a operei poetice a lui Liviu Antonesei, prin prisma unor texte semnificative, recitire care va ceda din cind in cind unei anumite „tentatii hermeneutice“, necesara, credem noi, intelegerii acestei formule (sa deconspiram putin) percutante, orgolioase, vocale si polifonice.
Placheta de debut (in poezie), aparuta cu doar citeva luni inainte de Revolutie, a fost anulata prin publicarea, un an mai tarziu, a volumului Cautarea cautarii, in care figureaza si textele (numeroase !!!) respinse de cenzura comunista. Asadar, vom incepe discutia pornind de la aceasta a doua carte de versuri, ce reprezinta forma finala a manuscrisului incredintat Editurii Cartea romaneasca in anul 1988.

Visul si realitatea in proportii egale
Prin Ca si cum, textul de deschidere al cartii, Liviu Antonesei traseaza cu o mina sigura liniile esentiale ale unui mare poem unic pe care scriitorul abia acum il numeste: Aparitia, disparitia si eternitatea Eonei. Asadar, antologia de fata nu este altceva decat unificarea pentru prima oara a tuturor fatetelor unui proiect ambitios, cunoscut cititorilor de pana azi doar partial. Intrarea in scena este echivalenta cu „intrarea in starea de trezire“, o stare in care visul si realitatea se gasesc in proportii egale. De aceea si imaginile din text se trag din regnuri diferite, chiar opuse, dar unificate in plan senzorial. Lumea este perceputa si redata cinematic. Totul e parca un scenariu de film, sint permise mai multe duble pentru ca o anumita scena sa iasa impecabil. Dar ceea ce e mult mai important deriva din faptul ca lumea poate fi derulata inainte si inapoi, asa cum se intimpla in momentul caderii in somn sau inaintea despartirii de realitatea onirica. Elementele din decor sint asezate acolo pentru ca, in functie de ele, sa se regleze luminozitatea perspectivei din care nu trebuie sa lipseasca amanuntele revelatoare. Iata cum ar incepe filmul: „Ca si cum ca ar fi coborit valea aceea lutoasa/ cu poalele rochiei in miini si cu mici perle/ lichide lunecind pe suprafata obrazului“ si „ea aluneca usor si se zgirie la genunchi, dar/ nu cade, in ultima clipa isi restabileste echilibrul/ si o pasare uriasa si neagra isi lasa o clipa/ umbra peste chipul sau si strapunge orizontul/ undeva deasupra turnului de apa; dar de sus,/ de pe mal, eu privesc prin binoclu (sau, poate, este vizorul aparatului de filmat)“.

intre aceste doua fragmente se interpune un comentariu auctorial, o autoscopie ce stopeaza derularea de imagini, dar impune o cu totul alta perspectiva asupra acestora; un fel de critica a unei viziuni despre care inca nu se stie de ce anume e indusa.
Despre acest personaj misterios, „ea“, am aflat pina acum ca se gaseste in plina miscare, ca aluneca si se zgirie la genunchi in timp ce coboara o vale lutoasa, cu poalele rochiei in miini. Dar directia, sensul miscarii ei il descoperim abia atunci cind aparatul de proiectie incepe sa redea invers „si ea este din nou linga mine – isi prinde poalele rochiei in palme/ si incepe sa coboare panta abrupta“. Devine limpede ca „ea“ se indeparteaza, fuge, dispare. Momentul aparitiei se confunda practic cu cel al disparitiei. Totul se rezuma la un scurtcircuit, la temporalitatea amorfa, de esenta onirica, in care fractiunea de secunda poate dura cit un eon. Lumea se deruleaza inainte si inapoi, „ea“ apare si dispare, in virtutea legilor unei imaginatii involuntare, nelogice, poate.

A vorbi numai in cercuri concentrice
Multe dintre textele volumului Cautarea cautarii au o componenta modernista, deconstruita prin multiplele efecte de polifonie pe care autorul reuseste sa le insereze atit la nivelul strategiei arhitectonice, cit si la nivelul fiecarui text in parte. Farmecul acestei poezii este polifonia specifica ei, jocul multiplelor voci in spatiul aceluiasi text. De altfel, autorul isi consolideaza filonul poetic printr-o avalansa de cuvinte invocate impetuos de catre foarte vocalul poet. Pentru Antonesei, muzica e o substanta vitala ca si aerul. „Cautarea cautarii“, actul de „a vorbi numai in cercuri concentrice“ e saltul inutil al materiei care se intoarce, inevitabil, la aceeasi stare. Legile armoniei interioare nu-si gasesc echivalentul in exterior pentru ca intre „eu“ si „lume“ se interpune mereu „o linie verticala care pulseaza“. intre acesti doi poli exista un dialog indirect, tradus prin insertiile livresti ce par a avea functia unor piloni de siguranta.

Logosul ajuta individul sa se reancoreze in lume, il impiedica sa paseasca pe teritoriul trairilor amorfe, imposibil de controlat. Cvartetul format din poemele incercare asupra Cuvintului, Cintecul de noapte al brizei, Cautarea cautarii si Jocul vidului si al infatisarii degaja o forta remarcabila ce provine din vointa furibunda de a numi lucruri, de a le numi cu adevarat, de a le scoate din „regula jocului“ pentru a le salva de nonsens. „Iata:/ Doresc acum jocul fara reguli, chipul fara contur/ Calatoria pe urmele nenumitului, dincolo de esente, de/ Aparente, intr-o cautare fara sfirsit“.
Si atunci cind cuvintele, rostite pur si simplu, nu mai ajuta, ele trebuie urlate: „Eu nu mai suport... Nu mai suport lumea, pe mine nu ma pot suporta/ nu ma suport in intregime, nu ma suport pe fragmente,/ nu mai suport celulele adunate in prelungi regimente“ – am citat din poemul Urlu. Despartirea de lume. Un testament, cel care inchide volumul din 1990.

Despre eternitate. Anatomia unui sentiment
Aparitia Eonei decurge firesc din Cautarea cautarii, in finalul careia Liviu Antonesei lasa impresia ca totul a fost deja spus si trait. Din acest motiv intregul demers necesita o reluare, o derulare inainte si inapoi. Trebuie „sa inceapa reinceperea“.
Cele paisprezece poeme, gindite ca ipostaze ale Zilei de dupa, pot fi interpretate ca un raspuns polifonic la intrebarea in doi timpi ce insotea Despartirea de lume: „daca nici moartea nu va putea fi?/ daca in fata luminii, in loc sa urc, voi vorbi?“. Nimic nu e intimplator in scrisul lui Liviu Antonesei, desi spontaneitatea si detasarea nu lipsesc. Uneori poetul devine derutant de impacat cu legile armoniei pe care alteori vrea cu tot dinadinsul sa le spulbere. Vorbim si in acest caz despre retrairea mentala a ceea ce deja a devenit istorie personala, o retraire infidela siesi. Asa apare „Ea“, cea in sfirsit numita, Eona. Apare dupa ce in realitate disparuse demult. intelegem ca Eona este cea cautata si ca „Ea“ nu poate fi decit cautarea insasi. „Cercurile concentrice“ ale vorbirii protejeaza un cuplu primordial (infernal?) surprins in mai multe ipostaze ale existentei sale, de la geneza la disolutie.

Nu am facut nici o referire pina acum la componenta ludica a scrisului lui Liviu Antonesei. Aceasta isi gaseste forma optima in Poeziile fara perdea din era noastra si in unele dintre textele cuprinse in Disparitia si eternitatea Eonei. Ele au o functie dubla. Prima conduce la potentarea prin contrast a dimensiunii sobre, nevrotice, violent-seducatoare, ce defineste viziunea de ansamblu asupra lumii. Prin cea de-a doua, coborirea in ludic insoteste simbolic disparitia Eonei. Dar nimic nu se pierde definitiv pentru ca acea temporalitate amorfa specifica starii de veghe (atit de bine ilustrata in Ca si cum) readuce intr-un prezent continuu trairile cele mai indepartate. Astfel, devine posibil si sentimentul eternitatii, un sentiment efemer, insa, ca oricare alt sentiment.
Aceasta e in linii mari povestea Eonei. Nu am reamintit intentionat foarte multe dintre trasaturile distinctive ale poeziei lui Liviu Antonesei. Ele au fost afirmate si reafirmate de-a lungul timpului de cei mai importanti comentatori ai literaturii de astazi. Nu cred ca ar fi fost oportun sa le inseram si noi in textul de fata. Nu ne mai ramine decit sa recomandam cititorilor aceasta carte completa, foarte asteptata, sintem convinsi, de toti cei interesati de fenomenul poetic contemporan.