O lume fara adulti

Autor: Gabriela ADAMEŞTEANU | Categoria: Literatură | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Jan Koneffke
O iubire la Tibru
Traducere de Nora Iuga, Editura Humanitas,
Colectia „Raftul Denisei“, Bucuresti, 2007, 290 p.

„Ah, m-am saturat de acest trecut blestemat care ne trage intr-o prapastie, fara sa ne fi facut vinovati cu nimic, eu si cu tine, fata de el. Lucrurile astea s-au intimplat inainte de nasterea noastra sau nu?… Poti sa-mi spui ce as avea eu in calitate de istoric in comun cu trecutul? Ala nu e nimic altceva decit material haotic, o materie amorfa pe care o indesam in constiinta noastra, pina cind incepe sa sune intr-o oarecare masura plauzibil si logic.

Si ce-i plauzibil in istorie? Ce e logic in cursul unei vieti?“ – peroreaza, in ultimele pagini ale romanului, Konrad Menzing in fata naratorului, Sebastian Wieland. Fosti colegi la scoala germana din Roma, acum ei sint colegi de meserie, tineri arheologi care se intilnesc la conferinte profesionale. in plus, mai sint legati si prin prezenta unui personaj tenebros, care a traversat vietile lor de familie, devastind-o pe cea a naratorului: Ringelnatz-Alfred, alias Freddy Kasulke.
Silueta misterioasa a lui Ringelnatz-Alfred, alias Freddy Kasulke, traverseaza primele si ultimele pagini ale romanului lui Jan Koneffke, contribuind astfel la impresia unei constructii romanesti circulare. Ajuns la finalul cartii, cititorul se reintoarce avid la inceputul lui si reia lectura. Pe de o parte, pentru ca nu ar vrea sa se desparta de atmosfera magica a unei Rome pitoresti, tesuta din detalii realiste, vazute parca de ochiul unui localnic din anii ’70 (o mare reusita a romancierului), pe de alta, pentru ca enigma se lumineaza, in buna parte, in final, desi detalii importante au fost presarate, cu o abilitate mascata, in mod firesc, chiar de la inceputul cartii.

Cititorul care se cufunda din nou in O iubire la Tibru este surprins sa descopere cit de neobisnuit de proaspata este la re-lectura aceasta carte densa, cu multe straturi, cu o ambiguitate poetica, datorata nu atit unor pasaje lirice, pentru ca stilul este rapid, precis, ci mai mult unei tristeti existentiale, destinului injust, guvernat de erori de perspectiva, orbiri, confuzii ale personajelor principale: Ludwig si Elinor Wieland, parintii naratorului.
Fuga permanenta de sine a lui Ludwig Wieland, refugiul in pasiunea pentru ruinele Romei, felul cum evita sa priveasca in fata dezastrul casniciei sale se datoreaza (deduci in final) vinovatiei de o viata. Aviatorul german, indragostit de muzica si poezie, a ucis din greseala, in timpul razboiului, doi indragostiti adolescenti si a ingropat in el aceasta crima. Un aer de fatum ia si dragostea disperata si oarba a sotiei lui, Elinor, pentru cinicul, impostorul Freddy Kasulke, alias Ringelnatz-Alfred, un Jago modern, initial aviator, coleg al sotului ei, jurnalist justitiar intr-o a doua ipostaza.

Elinor Wieland nu isi iarta sotul care accepta sa poarte cu el vinovatii istorice, inventate de ocazionali vinatori de vrajitoare, intr-o perioada inca inflamata de amintirea razboiului, a trecutului german, si il paraseste pentru un barbat cinic. Aceasta eroare ii va fi fatala, ii va aduce moartea, iar moartea ei nu va face decit sa sporeasca vinovatia sotului ei. Peste ani, naratorul, fiul celor doua victime ale lui, nu il ucide in catacombele de la Roma pe adevaratul vinovat, Ringelnatz-Alfred, caruia ii daduse intilnire (desi voia, intr-adevar s-o faca?).
Ringelnatz-Alfred, care declara in final „cine ramine in viata, are dreptate!“, a devenit insa, intre timp, o epava urit mirositoare, un om bolnav, atins de reprezentari obsesionale, care evita sa se mai spele pentru ca se crede facut din sapun: autorul i-a daruit o boala simbolica. „Nu pot sa spun ce ma tulbura mai mult, mirosul urit pe care-l emana sau siguranta lui avind ceva de santaj sau seductie“, povesteste naratorul.

Dupa ce te-ai hotarit sa inchizi cartea, personajele iti apar mai departe in minte, vulnerabilitatea victimelor si demonismul impostorului, mai ales ca naratorul nu ti-a spus totul, pentru ca nu stie nici el. Iubita din copilarie a lui Sebastian, Lili, ajunsa intre timp figuranta si script-girl la Cinecittá, se intreaba daca nu cumva chiar Kasulke i-a omorit pe cei doi indragostiti si i-a lasat prietenului sau Wieland povara unei vinovatii fara vina. Nici Konrad Menzing, care stie cel mai mult despre aceasta poveste si care amina cit poate sa i-o spuna lui Sebastian Wieland, nu stie destul pentru a avea certitudini: „Da, numai ca sa te menajez n-am fost sincer cu tine. Si ce inseamna in contextul asta sa fii sincer? Nici nu stiu daca toata povestea e adevarata. Tatal meu adoptiv s-ar putea sa o fi inventat sau sa fi rastalmacit totul in favoarea lui, ca sa-i creasca atuurile in fata mamei tale. Asta se potrivea de minune cu intregul traseu al vietii lui inventate. El cu constiinta nepatata, iar tatal tau care a comis o crima.

Si, cu aceasta poveste in minte, e clar ca mama ta nu mai putea sa se intoarca la tatal tau.“
Nu, nimic nu a fost logic in cursul acestor vieti. Aceasta pare a fi povestea lui Elinor si a lui Ludwig Wieland, care debarca, in toamna lui 1968, plini de speranta, impreuna cu cei doi copii, vigilentul Sebastian si nostima Lisa, in gara Termini din Roma. Desi casatoriti si parinti, cei doi Wieland, vazuti de ochiul lui Sebastian, baiatul lor de 12 ani, se comporta ca doi adolescenti care se pierd, treptat, unul de altul, sub soarele pasional al Italiei. Spre nefericirea lor reciproca, nu se vor mai regasi niciodata, pina la moartea misterioasa – sinucidere sau accident? – a fiecaruia. Sebastian simte fragilitatea mamei, o aiurita generoasa, care se transforma cu vremea intr-o doamna Bovary, simte si abulia tatalui, lipsa lui de reactie, de aparare in fata pericolelor.
Baiatul pare singurul care isi asuma responsabilitatea, inca din prima pagina a cartii, dar si-o pierde si el pe parcurs, cind ajunge la pubertate si isi incepe ucenicia erotica impreuna cu precocea Lili.

Ludwig, indragostit de ruinele Romei, pina la a-si neglija frumoasa sotie si a se preta la escrocherii cu samsarul, valutistul Paolo Sassolino, si Elinor, „zina lui“, care isi paraseste copiii si viata de familie din nevoia de idealism si pasiune sint, pina la sfirsitul trist al vietii fiecaruia, doi teenagers, pe care grija anxioasa a copilului-narator nu-i salveaza. Si nici nu ii razbuna atunci cind, in sfirsit, intelege daca nu totul, macar o parte din ceea ce a trait. Dar abia atunci, poate, devine si el matur, daca aceasta virsta exista, intr-adevar, si nu este doar o inchipuire umana. „Am sa traiesc, nimic altceva. Da, cred ca viata mea abia acum incepe“, ii spune Sebastian lui Lili dupa intilnirea lamuritoare (in nelamurirea ei) cu Freddy Kasulke, alias Ringelnatz-Alfred.
O actiune alerta, o notatie realista densa (cuvintul magie vine, uluitor, chiar din aceste notatii care iti transmit mirosurile, atingerile, culorile acelei Rome „neturistice“, ale unei Italii in care s-a nascut neorealismul), o meditatie asupra existentei pe care nu o gasesti exprimata direct, dar care te invaluie de la inceput si te lasa pe ginduri la sfirsit. O traducere inspirata, ca toate cele semnate de Nora Iuga.

Si, nu in ultimul rind, personajele, cuplul Wieland si toti martorii dramei, siluete desenate precis, cu un pitoresc local, biografii semnificative proiectate pe fundalul unei Italii inca foarte aproape de vinovatiile razboiului, cu nostalgici fascisti si teroristi de extrema stinga, o Italie saraca, instabila, amorala si pregnant adevarata prin notatia economica, in care il poti simti pe poetul Jan Koneffke. Caci Jan Koneffke a debutat ca poet, la inceputul anilor ’80. Dupa mai multe volume de versuri, a fost distins cu Premiul Leonce und Lena pentru lirica si Premiul „Friedrich Hölderlin“. Au urmat cartile de proza, O iubire pe Tibru fiind cea mai recenta, din 1994, cu o primire excelenta din partea criticii literare germane, asa cum dovedesc si citatele de pe coperta a patra a cartii, din cronicile publicate in Frankfurter Allgemeine Zeitung, Neue Zürcher Zeitung, Südkurier. intr-un interesant interviu luat de Ioana Parvulescu in Romania literara din 11 mai 2007, Jan Koneffke isi prezinta astfel cartea: „Romanul vorbeste despre origine si felul cum este ea retraita intr-un alt mediu, strain. Si, deoarece in carte este vorba despre o familie germana, sosita la Roma in 1968, este vorba si despre trecutul german, dar ce m-a interesat pe mine la aceasta problematica a fost efectul in oglinda. Fiindca istoria germana din roman se rasfringe in istoria italiana si invers.

Fapt pentru care ea ii redevine straina cititorului german, la fel cum se intimpla si personajelor din carte. Parintii naratorului se instraineaza de sine, si totodata unul de altul… (Este vorba) despre mai multe iubiri: despre iubirea dintre parinti, mai intii; apoi despre iubirea studentului Luca si a nobilului scapatat Frangipane pentru mama naratorului; despre iubirea baiatului Sebastian pentru parintii lui si pentru Lili; dar mai este vorba si despre iubirea obsesiva a tatalui pentru Roma si pentru obiectele funerare antice“.
Romanul este dedicat sotiei sale, Cristina (care era bursiera la Academia di Romania din Roma), pe care, spune autorul „am cunoscut-o la citiva ani dupa sosirea mea in Cetatea eterna, in 1995, la Tibru.“