OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Nu e o carte uşoară. Nu poţi să o citeşti în metrou, în tren, în vacanţă. Dacă o citeşti noaptea, acum, în septembrie, oricît ar fi de calde nopţile şi oricît ar fi de plăcut în apartament, tot îţi vine să mai pui o haină pe tine. Se poate să-ţi fie frig, foame, teamă, să tremuri. Îţi faci o cafea, ai deja mormanul de ţigări lîngă tine, şi citeşti mai departe. E o lectură care te istoveşte.

 

Dorin TUDORAN, Eu, fiul lor: dosar de Securitate, Ediţie îngrijită şi prefaţă de Radu Ioanid, Postfaţă de Nicolae Manolescu, Editura Polirom, Iaşi, 2010, 592 p.

 

E povestea unui om care trăieşte de 25 de ani în Statele Unite şi nu poate uita. Poate că a iertat, dar nu poate uita ce i s-a întîmplat în comunism. Acum un an şi mai bine a fost la CNSAS şi şi-a cerut dosarele. A primit 18 volume, dar ele nu sînt complete. Totuşi, şi din aceste 18 volume, Dorin Tudoran şi-a dat seama că, în vremea cînd era în România, nu-şi mai aparţinea. Era urmărit, controlat, anchetat, se încerca discreditarea sa, Securitatea căuta să creeze disensiuni între el şi puţinii prieteni cu care se mai conversa. La capătul lecturii, putem spune că Securitatea l-a transformat pe Dorin Tudoran în disident, în protestatar al regimului Ceauşescu. El dorea să fie un om normal, să-şi scrie cărţile şi să reacţioneze în faţa imposturii, dar, la sfîrşitul anilor ’70, nu se vedea drept un opozant al sistemului sau al lui Nicolae Ceauşescu. Conflictele sale cu Securitatea au pornit din interiorul breslei, după ce Dorin Tudoran a descoperit plagiatele lui Eugen Barbu (în Incognito, şeful Săptămînii copiază din Paustovski, Ehrenburg şi Malraux) şi Ion Gheorghe (care îl plagiază pe Lao Tse). Au mai fost şi diverse conflicte de muncă la Luceafărul, unde era angajat, revistă pe care Partidul şi Securitatea dorea să o controleze prin oamenii ei, Nicolae Dragoş, de exemplu. Numai că Dorin Tudoran a călcat pe un muşuroi de furnici, Eugen Barbu era bine susţinut de Securitate, iar revista Săptămîna exprima poziţia Securităţii, care avea „libertatea“ să-i pună pe „coji de nucă“ pe toţi scriitorii care exprimau un firav firicel de disidenţă sau încercau să nu se înregimenteze în curentul protocronist. A mai fost şi un refuz al lui Dorin Tudoran de a asculta directivele trasate de Eugen Florescu, şeful secţiei „Presă“ de la Comitetul Central. Din momentul în care a mişcat în front, a început conflictul deschis cu Securitatea. Care a însemnat, din partea Securităţii, acţiuni ample de izolare, de ameninţare, de urmărire (filaj în toată regula cu ascultarea telefoanelor, cu violarea corespodenţei, cu plasarea de microfoane şi cu fotografierea întîlnirilor) şi de discreditare. Securitatea a lucrat pe numeroase paliere şi direcţii împotriva lui Dorin Tudoran, de la maiori, colonei, pînă la generalul Iulian Vlad. Securitatea a sădit sămînţa neîncrederii şi a suspiciunii în relaţiile personale pe care Dorin Tudoran le mai avea cu cîţiva scriitori, a încercat să-i racoleze soţia, a răspîndit zvonul în Occident că „face jocul organelor de securitate române“ şi că este „element contestatar creat artificial de aceste organe“. Totul – pentru compromitere. Dorin Tudoran trebuia împiedicat să devină erou, el era doar TUDORACHE, scris mereu cu verzale.

Solitar sau solidar?

În campania anti-Tudoran orchestrată de Securitate n-a existat nici o ripostă a scriitorilor, nu s-a putut vorbi, în acele vremuri, de solidaritate. Sigur, mici semne de prietenie, mici fente în faţa regimului, mici acte de curaj din partea prietenilor au existat. Numai că nu s-a atins niciodată un vîrf, în care protestul lui Dorin Tudoran să ducă la o masă critică, să provoace o împotrivire prin solidaritatea scriitorilor, prin care să fie contestat sistemul. De fapt, Dorin Tudoran îi va scrie lui Ştefan Augustin Doinaş în 1981: „Dar ce mi-aş fi spus, oare, dacă n-aş fi încercat? Şi cît dispreţ, cîtă ură chiar, ne înconjoară pe noi, cei care am încercat să facem binele ce se poate face. Nu mă gîndesc la dispreţul sau ura celor pe care i-am înfruntat, ci, vai!, la dispreţul şi ura celor pentru care am făcut-o. Căci prea puţini dintre colegii noştri vor, cu adevărat, să se apere, să fie apăraţi, să se schimbe ceva spre binele obştei. Uneori, în nopţi lungi şi... inutile, îmi trec prin faţa ochilor chipuri de prieteni, de colegi onorabili. Şi văd, simt de-abia acum că «inerţia» lor e o boală la fel de gravă ca multe altele împotriva cărora am încercat a lupta. Şi atunci?“. Atunci: Dorin Tudoran merge mai departe. Cazul său ajunge în presa internaţională, este prezentat la Europa Liberă, începe să simtă solidaritatea exilului românesc, dinspre Paul Goma, dinspre Virgil Tănase, dinspre Monica Lovinescu. În ţară, are tot mai puţini prieteni, dar aceştia îi rămîn alături (cu precizarea că întîlnirile şi discuţiile prieteneşti nu înseamnă o revoltă, ci doar o mică alinare într-un context defavorabil): Nicolae Manolescu, Dan Deşliu, Geo Bogza, Eugen Jebeleanu. Alţi colegi de breaslă sînt turbaţi. Un informator, cu nume de cod „Moraru“ (nedeconspirat), dă „sfaturi“ Securităţii, într-un document olograf din 1983: „... este un scelerat orgolios capabil şi de acte necugetate. Considerînd că treburile ţării noastre le poate rezolva o altă ţară este un act de trădare şi nu mai are ce căuta să doarmă sau să mănînce în România. Mai există părerea că a dorit să facă zarvă în jurul lui, vanitos (...) Ce s-a ales din Ţepeneag, ce s-a ales din Goma? Acesta este şi drumul lui Dorin Tudoran, cu siguranţă. Dincolo va ţine cîteva emisiuni după care va tăia frunze la cîini sau la un garaj paznic de noapte ca Ilie Constantin. Regretabil că nu se iau măsuri. Asta-i intrigă pe cei corecţi legaţi de ţară!“. Ah, din nou acest fals patriotism de paradă, această zeflemea grosieră, această „solidaritate“ cu Securitatea. Şi, peste tot, umbra Partidului, a Securităţii, care încearcă să-l ia cu „binişorul“, cu D. R. Popescu, preşedintele de atunci al USR – timorat şi supus –, cu tot mai mulţi generali interesîndu-se de activitatea sa, cu Iulian Vlad tot mai nemulţumit de eficienţa măsurilor de combatere a protestelor lui Tudoran, cu tot mai multe consemnări la Europa Liberă despre scriitorul de la Bucureşti, despre care Monica Lovinescu se întreba dacă este „solitar sau solidar“ şi răspundea fără ocolişuri: „solitar“.

Scriitorii şi prietenii

Ajungînd în acest punct, al relaţiilor interpersonale, ar fi de făcut cîteva observaţii legate de relaţia Dorin Tudoran-Mihai Botez, aşa cum rezultă doar din această carte, Eu, fiul lor. La un moment dat, într-un „Plan de măsuri“ întocmit de Securitate, din martie 1983, se precizează: „MIHAI BOTEZ – va fi anchetat informativ de către noi asupra legăturilor cu TUDORACHE şi rolul pe care l-a avut în scoaterea materialelor lui în exterior“. Mai departe se scrie despre Mihai Botez că este cunoscut ca „element protestatar“. Mai există şi cîteva note care ar fi date de Mihai Botez. Ele nu sînt olografe, ci doar dactilografiate. Există şi reproducerea unor discuţii între ofiţeri ai Securităţii şi Mihai Botez. Unele afirmaţii puse în gura lui Mihai Botez sună foarte straniu: „domnule, eu nu încalc legea, nu sînt copil de ţîtă“. În acelaşi timp, Dorin Tudoran spune în prezentarea cărţii: „Cîtă crezare se poate da notelor lui Marian Ureche, întocmite după întîlnirile sale cu Mihai Botez, nu am cum să ştiu. Continuu, încerc să mă îndoiesc chiar şi acolo unde documentul spune: «Discuţia a fost înregistrată». Ştiu însă că alte note, dintre cele atribuite lui Mihai Botez, constituie un şoc pentru mine. Există un ton, un limbaj, o exactitate a datelor relatate, un patent al amestecului, în fapt benign, de realitate şi irealitate ce pot fi cu greu atribuite altcuiva“. Radu Ioanid a fost şi mai tranşant, scriind în prefaţă că „Mihai Botez pare să fi fost o «sursă» a DSS care nu a semnat un angajament cu Direcţia I sau cu UM 0800 SMB şi care a dat informaţii DSS «în clar»“.