OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

O problema de receptare

Dupa topirea volumului sau de debut (Rebarbor, 1971) din dispozitia Comitetului comunist de Stat pentru Cultura si Arta, formula prin care Alexandru Monciu-Sudinski reintra (si este reprimit) in circuitul editorial e cea a reportajului. „Prozatorul pare a intelege ca a gresit“, anunta, pe un ton de psihanaliza politica, Marian Popa, „si se angajeaza pentru reabilitare in realizarea unor interviuri s…t“ (Istoria literaturii romane de azi pe miine. 23 august 1944-22 decembrie 1989, II, Fundatia Luceafarul, Bucuresti, 2001, p. 1036). Asadar, am crede ca avem in fata un autor „dat pe brazda“, gata sa se „reabiliteze“ in fata Partidului printr-o ampla si fidela „munca pe teren“. In realitate, lucrurile se dovedesc ceva mai complicate, atit in materie de alegere literara, cit si de obedienta politica. Ce-i drept, Caractere (1973) si Biografii comune (1974) reprezinta doua volume de interviuri cu muncitori si tarani cuprinsi cind de marea efervescenta a ideologiei politice, cind de sfinta lene profesionala. Dar sint aceste interviuri reale sau trucate, culese pe teren sau inventate la masa de lucru a scriitorului, „cuminti“ sau subversive?

Istoria literara nu ofera un raspuns satisfacator. Dupa Laurentiu Ulici (Viata la rind, in Romania literara, Nr. 3/17 ianuarie 1974, p. 11), Monciu-Sudinski ar fi mers la Galati in 1971 ca reporter, ar fi stat de vorba cu muncitorii, „a stenografiat ori a imprimat pe banda magnetofonului convorbirile, le-a transcris apoi, pastrind se pare cu fidelitate oralitatea dialogurilor“; mai mult, criticul afirma raspicat ca marele merit al autorului in relatia cu „oamenii de rind“ ar fi fost acela „de a fi stiut sa obtina increderea acestora“. Cu alte cuvinte, intr-o perspectiva de interpretare care i-a fost aplicata anterior si lui Creanga, Monciu-Sudinski se vede echivalat cu un transcriptor al oralitatii populare, inzestrat cu abilitatile directe ale comunicarii de masa. Douazeci de ani mai tirziu, acelasi Ulici renunta la ideea „realitatii“ interviurilor din Caractere si Biografii comune (sau, in orice caz, se fereste sa dea o apreciere transanta), considerindu-le niste „dialoguri asa-zicind in priza directa“ (Literatura romana contemporana, Editura Eminescu, Bucuresti, 1995, p. 364), ce ar intra sub incidenta expresivitatii involuntare. Conceptul, introdus de Eugen Negrici (pe urmele lui E. Lovinescu si ale sociologului francez R. Escarpit – primul, cu a sa teorie a mutatiei valorilor estetice; al doilea, cu teoria tradarii creatoare a operei literare), ar putea fi aplicat cu mult profit „reportajelor“ lui Monciu-Sudinski, care, pe masura trecerii timpului, iradiaza sensuri de lectura si potentialitati de constructie narativa din ce in ce mai indepartate de cele atribuite la aparitia lor in anii ’70.

Ambigua in problema „realitatii“ sau „literaritatii“ interviurilor lui Monciu-Sudinski se dovedeste si pozitia lui Mircea Iorgulescu (Scriitori tineri contemporani, Editura Eminescu, Bucuresti, 1978, p. 217-219). Criticul evita sa se pronunte si muta analiza in zona „interlocutorilor“ (muncitori, tarani, pensionari, copii), carora autorul li s-ar adresa „ca si cum s-ar afla in fata unor celebritati“, aplicind „tehnica de stenograf“. Desi, in acelasi timp, Iorgulescu sugereaza caracterul „literaturizat“ al reportajelor, impresia generala despre Monciu-Sudinski ramine aceea a unui scriitor fidel formulei de transcriptie realista a vietii traite si discutate.
Ideea aparuse si la Eugen Simion (Reportajul ca document social, in Luceafarul, Nr. 40/5 octombrie 1974, p. 6), un critic convins de calitatea „reala“ a volumului Caractere, pe care il priveste ca pe o „culegere de stenograme din viata muncitorilor siderurgisti de la Galati“. Spre deosebire de Iorgulescu, insa, Eugen Simion identifica o alta strategie/metoda de constructie epica: „deliteraturizarea reportajului“, care, paradoxal, i-ar ingadui autorului o perspectiva mai estetica asupra calupurilor de realitate traita si consemnata. De altfel, criticul se extaziaza in fata cantitatii impresionante de experienta si valoare estetica degajate de volum: „Exista in aceste texte mai multa viata si mai multa frumusete morala decit in multe carti de fictiune care relateaza pe sute de pagini lucruri asemanatoare, cu mai multa arta si cu mai putina profunzime“.

La polul opus, vocile critice care propun o considerare „literara“, non-transcriptiva, a interviurilor lui Monciu-Sudinski discuta despre „literatura documentara moderna“ (partial Marian Popa, Dictionar de literatura romana contemporana, editia a doua, Editura Albatros, Bucuresti, 1977, p. 359; autorul oricum isi reformuleaza teoria in 2001, vorbind de „interventii artistice“ ale autorului „in declaratiile locuitorilor“, op. cit., p. 1038) sau despre „oameni-personaje“ evoluind in „dosare de existenta“ contrafacute sau, in orice caz, stilizate: limbajul proletar din Caractere, de exemplu, nu ar fi real, cules pe teren, ci „imitat perfect“ (Irina Petras – Monciu-Sudinski Alexandru, in Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, coordonatori, Dictionarul scriitorilor romani, M-Q, Editura Albatros, Bucuresti, 2001, p. 278).
Disputa la distanta dintre sustinatorii ideii „realismului real“ si cei ai „realismului fictiv“ in literatura lui Monciu-Sudinski ramine, pina in prezent, nerezolvata. Aceeasi problema a balansului intre realitate si inventie se pune astazi si in cazul interviurilor „real-adevarate“ ale gazetarului Eugen Istodor, publicate in revista Dilema dupa 1990; nici critica literara, nici cititorul neavizat nu pot face cu usurinta distinctia intre „autenticitate“ si „trucaj“ textual.


Mai multe scenarii de lectura

In realitate, naratiunile lui Monciu-Sudinski din Caractere si Biografii comune permit o lectura multi-etajata, cu patru variante (succesive sau simultane) de „joc“ textual:

1. Interviuri reale – transcriere fidela. Autorul nu intervine. Incadrare in categoria reportajului. Respecta (mimeaza ca respecta?) exigentele ideologiei politice si culturale oficiale („Tezele“ din iulie 1971; normele noului umanism socialist). Nu pot fi cenzurate. Primesc, pe buna dreptate, recunoasterea oficiala: Premiul CC al UTC pentru reportaj (1973). Permit reintrarea autorului in viata literara, dupa suprimarea volumului sau de debut. Stategie cistigatoare pe moment.

2. Interviuri reale – transcriere trucata (literaturizare/stilizare). Autorul intervine minimal, operind modificari in „banda de magnetofon“ care i-a servit ca sursa, distorsioneaza „realul“ si „autenticul“ in proportia pe care o considera necesara din punct de vedere literar/fictional. Incadrare in categoria „reportajului literar“ (altfel, un non-sens terminologic, care i-a fost aplicat si lui Geo Bogza). Respecta si, in acelasi timp, incalca/submineaza partial exigentele ideologiei politice si culturale oficiale. Nu pot fi cenzurate. Pacalesc vigilenta autoritatilor culturale si primesc recunoasterea oficiala: Premiul UTC. Permit reintrarea autorului in viata literara si ofera semnale pozitive („estetice“) criticii de intimpinare neinregimentate politic. Strategie cistigatoare pe termen scurt.

3. Interviuri fictive (fara suport „real“) – nici o transcriere (fictiune/inventie pura). Autorul inventeaza in totalitate o lume „reala“, fara surse, fara „model“ (in sens biografic strict). Incadrare in categoria prozei scurte. Textele ilustreaza prozastic exigentele ideologiei oficiale si, tot prozastic, le incalca prin subminare. Nu pot fi cenzurate. Pacalesc dublu (politic si literar) vigilenta autoritatilor culturale (primesc Premiul UTC si, in al doilea rind, il primesc pentru un gen pe care nu il ilustreaza: reportajul) si pe cea a criticii literare neinregimentate politic: cronicarii se afla in plina confuzie, incapabili sa incadreze textele autorului. (De altfel, pe linga faptul ca i-ar fi facut un deserviciu lui Monciu-Sudinski, cine ar fi avut curajul sa afirme, in 1973-1974, ca textele acestuia sint pura fictiune, iar nu reportaj, in contextul in care autoritatile culturale ii decernasera un premiu major… pentru reportaj?!) Strategie cistigatoare pe termen mediu.

4. Interviuri fictive – transcriere „reala“ („realificare“/mimarea fidelitatii pornind de la inventie). Autorul inventeaza o lume plauzibila, dar inexistenta biografic ca atare, apoi o „stilizeaza real“, grefind „viata bruta“ in fictiune, mimind „autenticitatea“, „sinceritatea“, „veridicitatea“, „adevaratul“, ca si cum s-ar fi aflat la fata locului, „in priza directa“ cu realitatea. Simptomele si caracteristicile realitatii cotidiene rezulta din „realificarea“ fictiunii, cu alte cuvinte, dintr-o injectie de „real“ mimat (secund) intr-un „real“ deja inventat, ceea ce da nastere, pe de o parte, unei meta-realitati, iar, pe de alta, unei meta-meta-realitati (ambele, in raport cu cea originara, prima, exterioara). Incadrare in categoria literaturii postmoderne (fara voia autorului). Respecta in foarte mica masura si incalca major exigentele ideologice comuniste. Nu pot fi cenzurate, dar au capacitatea de a stirni suspiciuni la nivel oficial. Pacalesc partial vigilenta autoritatilor culturale (care se fac ca nu observa subminarea ironica a realitatii comuniste prin „inventie realista“ si ii decerneaza scriitorului un premiu pentru „transcriptie realista“). Ofera criticii literare neinregimentate politic profilul unui autor independent, pregatit sa scrie literatura subversiva prin documentarea imbecilitatii comuniste (asa cum membrii „Scolii de la Tirgoviste“ documentau saturatia rutinei socialiste) si hotarit sa nu renunte, nici macar in urma cenzurii, la solutia narativa absurdista din volumul de debut (violent critica la adresa cotidianului socialist). Strategie cistigatoare pe termen lung.

Toate cele patru niveluri sint reciclabile si reciproc-reciclabile, pot fi parcurse independent sau concomitent, liniar sau circular; ele se incadreaza intr-un posibil scenariu auctorial in care simultaneitatea si succesivitatea de lectura se intilnesc, pentru a-i oferi lui Monciu-Sudinski variante cistigatoare in orice situatie.
Luind in considerare datele si optiunile existente, e limpede ca interviurile lui Monciu-Sudinski din Caractere si Biografii comune se apropie mai mult de inventie si bricolaj fictional (ce-i drept, cu o mecanica mimetica generatoare de mari confuzii), decit de realitatea reportajului pe teren, „in priza directa“. Chiar daca autorul lasa impresia sa fi fost la Galati (de exemplu), marturie stind „reportajele“ publicate in 1972 in reviste ca Luceafarul (in cadrul rubricii Scriitori tineri in reportaj), nimic nu ofera garantia „autenticitatii“ textului in raport cu „originalul“ oral; mai mult decit atit, intre „reportajul“ publicat in presa si omologul sau din volum exista diferente (factologice, stilistice si retorice) semnificative.

De exemplu, fragmentul Discurs despre optimism din volumul Biografii comune (1974) are la baza interviul-reportaj publicat de Monciu-Sudinski in revista Luceafarul (Nr. 47/8 noiembrie 1972, p. 4), dar acolo titlul – parca atribuit in redactie, pentru a suna mai „pe linie“ – era Talent, inventie, daruire, iar protagonistul purta alt nume (Serbanescu, in loc de Jercanescu) si isi relata/i se relatau pataniile (printre care o electrocutare de pomina) sobru, ponderat si, mai ales, fara umorul si ironia din Biografii comune. Interventia autorului (un veritabil „amestec in treburile interne“ ale vietii socialiste) se dovedeste decisiva: intre „consemnare“ (reala) si bricolaj (textual), granitele sint sterse aproape in intregime. De altfel, in Telex (una din povestirile incluse in Rebarbor) exista, intr-o replica narativa despre beneficiile adecvarii la cotidian, o posibila cheie de lectura a volumelor ulterioare ale lui Monciu-Sudinski: „Hei gindeste reporterul ah ce inregistrare am sa fac betia muncii pe viu entuziasm stindard si oamenii acestia ah veseli si minunati.“ (op. cit., Editura Ileana, Bucuresti, 1997, p. 57-58)
Citita ca o profesiune de credinta, aceasta fraza absurda, deposedata in egala masura de punctuatie si de orice iluzie comunista, anunta exact inversul realitatii pe care ar presupune-o un reportaj socialist: la Monciu-Sudinski, betia muncii „pe viu“ e inlocuita de betia la locul de munca, iar oamenii „veseli si minunati“ abia asteapta sa se recreeze acasa la bloc sau in concediu sindical la Sovata. Ironia, tristetea si falsul entuziasm isi dau mina in acest pasaj anticipativ; in acelasi timp, ele legitimeaza o lectura care, astazi, pare perfect adecvata textelor lui Monciu-Sudinski: cea subversiva.


Cum sa ajungi un „caracter“

Cine are curiozitatea sa deschida Caracterele lui Monciu-Sudinski (1973) se trezeste in fata a opt „interviuri“ siderurgice la Galati, fiecare deschis de niste rezumate reportericesti (citate memorabile din logoreea celui „intervievat“) pe post de CV-uri comuniste: „– Nu avem nevoie de floricele. Avem nevoie de oameni, de fonta, de adevar! - Toate se rezolva cind vine si se impune cuvintul partidului!“ (op. cit., Editura Ileana, Bucuresti, 1997, p. 5). Amestecul de tezism si ironie anunta, inca din start, calitatea dubla (documentara si critica la adresa sistemului comunist) a textelor lui Monciu-Sudinski.

Citite astazi, cele opt „reportaje“ (povestiri?) mai degraba mimeaza decit reproduc convorbirile pe care „reporterul“ le-ar fi avut pe vremea lui Ceausescu la Galati cu diversi muncitori „reali“ de la combinatul siderurgic. Si daca acestia ar fi existat cu adevarat, rezultatul „inregistrarii pe banda de magnetofon“ este atit de comic, de stupid si de ridicol, incit pare in intregime inventat de o minte sclipitoare de prozator! „Interlocutorii“ au nume neverosimile, hilare sau imbecile, de idioti de serie sau retardati congenital, care suna ca o gluma proasta (Cocorenco, Dodovici, Fluieras, Lamba, Teleoaca, Mitache, Jacota, culminind cu Mizdea, caruia i se spune, respectuos, „tovarasul Mizdea“) si isi povestesc viata domestica si de uzina in fata unui „reporter“ rece, blazat, aproape indispus de indeletnicirea temporara pe care trebuie sa o practice. Titlul volumului e, fara indoiala, ironic. Asa cum reiese din textele-marturie, „caracterele“ sint muncitori betivi, hoti, batausi, delatori, tembeli, lipsiti de scrupule sau pur si simplu plati, infiorator de plati; neavind nici o calitate, ei nu se plictisesc niciodata, deoarece le lipseste obiectul plictiselii (constiinta propriei lor inutilitati si motivatia libertatii indivi-duale): „Eu, cu firea pe care o posed, am in primul rind darul de a nu ma plictisi“ (p. 46 – Jitniceru, Un caracter). Dupa cum ar spune un celebru activist ceausist, arestat si judecat dupa 1989: „Corect, respectiv corect!“

Protejati de Statul paternalist, care incurajeaza lenea si tolereaza furtul, muncitorii lui Monciu-Sudinski se simt confortabil in Noua Lume socialista. Victor Zaharia (furnalist) e multumit ca i s-au platit din bani publici toate cheltuielile de transport („Noi din buzunarul nostru n-am pagubit absolut cu nimic. s…t S-a decontat totul, si din partea mea sa stiti ca a fost foarte multa corectitate.“ – p. 8), iar Daniel Teleoaca (meserias strungar) jubileaza ca face liceul la 50 de ani, indemnat de morala stalinista a lui „nea Naie“, profesorul de geografie: „«Teleoaca, sa nu ne inseli increderea, ca tu esti speranta noastra!»“ – p. 96, Daniel Teleoaca).

Fluxurile de informatie care strabat aceste doua interviuri trimit, pe de o parte, la tabloul Statului colectivist, care, aparent, le asigura cetatenilor gratuitatea serviciilor publice/sociale (transport, invatamint, sistemul medical etc.), dar, in realitate, se fura singur, saracindu-si populatia, iar, pe de alta, la imaginea unui invatamint proletar, ideologizat, de calitate indoielnica, bintuit de „nene Nai“ incompetenti, semidocti si politruci. Infratiti intr-o cumetrie a prostiei perpetue si auto-suficiente (garnisita cu sonoritati barbare si agramate care i-ar fi facut pe eroii teatrului caragialian sa ia lectii de dictie si lexic de la omologii lor galateni), muncitorii lui Monciu-Sudinski intrec toate limitele admisibile ale prostiei umane si ofera posteritatii, fara voia lor, fisa clinica a „Omului Nou“ comunist: mai veridica decit orice document politic si mai uluitoare decit cea mai imaginara dintre fictiuni.

Fiecare povestire/reportaj cuprinde, risipite printre rinduri si declaratii, efectele marelui dezastru social, politic si economic al sistemului comunist. Industria este la pamint, munca se dovedeste inutila si defectuoasa, iar oamenii descriu catastrofa cotidiana cind cu mindrie proletara, cind cu o seninatate timpa: „In furnalul 1 erau niste greutati enorme. Se oprea furnalul de doua-trei ori pe schimb.“, observa relaxat Victor Zaharia (p. 16), pe cind Adrian Mancovschi anunta linistit ca sectia lui „a stat in stagnare“ doua zile din cauza ca „a avut lipsa de ciment“ (p. 109). Absurdul atinge cote nebanuite in cazul lui Mitache Dumitru, „strungar la laminorul de tabla groasa“. Acesta admite cu nonsalanta ca „nu se achita de sarcini“ din cauza „firii cam melancolice“, care il impiedica sa se puna bine cu sudorii de care depinde finisarea propriei munci: „Pai sa vedeti: intr-o zi stagnam in productie ca n-aveam cutite. s…t Cutitele, ce-i drept, ni le facem noi, dar pe suport trebuie sa ni le arameasca sudorul. Fiind insa un singur sudor, eu intimpin greutati, ca nu prea stiu cum sa-l iau. Care stie cum sa-l ia are si cutite aramite“ (p. 56). Altfel spus, intr-o uzina de Stat (care, in plus, pare sa fie specializata in productia de „stagnare“), muncitorii trebuie sa-si mituiasca zilnic colegii de sectie, pentru a-si putea duce la bun sfirsit travaliul.

Industria comunista descrisa de „interviurile“ lui Monciu-Sudinski aduce a paradis infractional: cu favoritisme, hotie si chiul; cu uvrieri subcalificati sau angajati anapoda; cu sectii nefolositoare nimanui sau ocupate sub nivelul de personal necesar; cu o productivitate nula si cu economii aberante la aprovizionarea cu materie prima. Oamenii ajung pe trei carari la uzina, in special „tovarasul Lamba Constantin“, care „venea de multe ori in stare grava la serviciu. Beat.“ (p. 38), dar nu scapa de ochiul ager al turnatorilor, in frunte cu tov. Jitniceru. In calitatea sa mixta de mecanic la culbutor si membru PCR, acesta se ocupa mai rar cu munca si mai des cu delatiunea: cum vede in uzina ceva care nu-i place, intocmeste referate prin care cere superiorilor remedierea situatiei si sanctionarea celor vizati (p. 39). Cind lucrurile devin prea „neprincipiale“, delatorul renunta la referat pentru forma mai directa (si mai eficienta) a „sesizarii organizatiei de Partid“, in scopuri profilactice si punitive: „sa se ia masuri in problema asta“ (p. 38).

De altfel, cititorul este informat ca acelasi gen de masuri, aplicate in spiritul moralei socialiste, a dus in 1967 la desfacerea contractului de munca al lui Adrian Mancovschi. Angajat „intr-o bataie practicata cu niste cetateni“, tinarul uvrier a trebuit sa suporte consecintele propriului „act huliganic, bineinteles ca nevinovat si in legitima aparare“ (p. 113). Umorul involuntar si non-sensul (foarte asemanatoare celor caragialiene, materializate prin formula oximoronului) sint la ele acasa in exprimarea proletara a muncitorilor „intervievati“; prin limba stricata sau absurda pe care o folosesc, acestia par sa figureze ca purtatori de cuvint ai unui sistem (social si politic) el insusi stricat, defect si ilogic.

Defectiunile economice devin criminale atunci cind ecologia nationala sau sanatatea individuala sint puse in pericol de „marile realizari“ ale comunismului industrial. Cu toate acestea, oamenii nu le „sesizeaza“ nocivitatea si, in locul unui efort de constiinta sau al protestului individual (justificat de apararea propriilor drepturi profesionale si a propriei sanatati), prefera sa trateze problemele cu o seninatate vesela si iresponsabila. De exemplu, maistrul otelar Popa Victor vorbeste despre toxicitatea incredibila a meseriei sale ca despre o aventura nostima: „Face o galagie asa de mare arcul ala voltaic, ca sa stii ca te nauceste, te asurzeste la cap. Dupa aia mai te-ameninta si anumite pericole sexuale; tot de la arcul voltaic pleaca; ca se zice ca da radiatii“ (p. 65). Ca oricare alt angajat al industriei ceausiste, siderurgistul lui Monciu-Sudinski lucreaza in conditii insalubre si daunatoare, fara ca Statul comunist (altfel ipocrit in a-si declara sprijinul „uman“ si „gratuit“ fata de nevoile cetateanului) sa dea doi bani pe aceasta stare de fapt. Periclitarea sistematica a propriei sanatati nu il impiedica, insa, sa-si piarda simtul umorului: suspect de impotenta (provocata de portia cotidiana de radiatii de la serviciu), omul nostru pare mai degraba amuzat, decit ingrijorat de ceea ce i se intimpla!

Uneori, slabe reziduuri de constiinta iradiaza din mintea microscopica a celui „intervievat“, si atunci dialogul se transforma intr-un „spectacol de idei“ care bulverseaza si emotioneaza chiar constiintele cele mai aride. De pilda, ecologia comunista il zdruncina din temelii pe Daniel Teleoaca, meseriasul strungar caruia ii dau lacrimile cind cineva calca pe „spatiile verzi“; invocind ca martori, intr-un ipotetic proces mental impotriva vandalilor, Partidul si „tovarasii“ (adica pe responsabilii devastarilor provocate de chiar colosii industriali pe care Teleoaca ii reprezinta si ii lauda!), muncitorul izbucneste in fata reporterului intr-un potop de bocete si imprecatii: „Si sint oameni rai, care calca pe spatiile verzi! Si sparg si rup tot ce intilnesc in cale! De ce? va intreb. De ce? Ca pe noi ne doare asta, tovarasi. Ne intristeaza, ne mihneste, ne doare!“ (p. 100).

In mod bizar, puseul de simt cetatenesc si horticol al uvrierului are ca efect exact inversul dorit de acesta: dispretul cititorului fata de aparatorii moralei botanice si simpatia fata de anarhisti, intr-o societate a uniformizarii in care orice abatere de la legea comunista aducea o pata de culoare in viata cotidiana. In plus, ca o culme a ironiei, pledoaria pentru salvgardarea spatiilor verzi vine din partea unui muncitor care tocmai elogiase cultura cenusie a betonului, entuziasmat de block-haus -urile socialiste construite prin demolari si defrisari salbatice: „Cartiere, cartiere, blocuri, complexe si iar complexe! Sau strada Brailei, domnule! Ce strada!… Nu stiu, dar pe mine strada asta ma sperie, ma doboara: asa ceva, nici in carti, nici in filme, nici in vis n-am vazut“ (p. 99).


O diagrama sociala a comunismului

La nivel ideologic, Caracterele lui Monciu-Sudinski ingaduie o dubla lectura: pentru cenzura epocii Ceausescu, ele ofera o prezentare documentara acceptabila a realizarilor socialiste in tiparele realismului industrial (tipare care vor deveni realist-rurale in Biografii comune); pentru posteritate, o cronica literara a defectiunii comuniste, sub masca biografismului industrial. In ambele situatii, absurdul literar apare dintr-un efect tragi-comic de lectura a realitatii comuniste oricum absurde in sine.

In mod abil, ideologia PCR e folosita impotriva ei insesi. Pe de o parte, autorul se distanteaza de orice implicare politica, mizind pe simpla coincidenta de voce cu reporterul neutru (in forma „inregistrarii directe“, ca intervievator la persoana I: „EU“); pe de alta, sabloanele lexicale sau calupurile de tezisme ideologice sint atribuite „interlocutorilor“ (in fond, e dreptul lor sa fie idioti sau politruci; „autorul“ doar „consemneaza“). In fine, in lipsa de idei, acestia recurg la ideologia comunista sau chiar la citate din „tov. Nicolae Ceausescu“ in contexte dezavantajoase/defavorabile sistemului. Dintr-o asemenea perspectiva (involuntar, la nivelul „personajelor“, deliberat, la nivel „auctorial“), descrierea sistemului politic si economic socialist se transforma in propria sa critica: „Eu am facut odata un memoriu la minister. In legatura cu niste probleme. Si de-atuncea am mers o data cu un plic la comitetul de partid. s…t Mergind eu cu plicul acela si batind la usa, dupa ce-am intrat, am fost poftit afara ca sa bat mai tare. Deci un membru de partid spune la alt membru de partid: «Iesi afara si bate la usa!» Deci, ce atitudine sa am fata de un om care, pus sa faca niste treburi bune – asa cum spune mereu tovarasul Nicolae Ceausescu – , cind te duci la el, zice: «Iesi afara si bate in usa!»?“ (p. 22).

Pasajul (perfect duplicitar la nivelul strategiilor de „mesaj“) este inatacabil, atit din perspectiva cenzurii comuniste, cit si din cea a libertatii „literare“ de exprimare. Pe de o parte, invocarea discursului „Parintelui Tuturor“ pare sa dea de inteles ca Nicolae Ceausescu figureaza ca argument/reper moral si politic absolut intr-o societate care, uneori, nu se ridica ea la exigentele conduitei comuniste pe care Conducatorul a trasat-o „exemplar“ (si, in acest caz, cenzura nu putea interveni, deoarece suprimarea pasajului ar fi echivalat cu contestarea infailibilitatii liderului de Partid si, in ultima instanta, cu un act de insubordonare politica); pe de alta parte, contextul in care e citat Ceausescu poate fi interpretat ca unul ironic si subminativ la adresa sefului PCR, vazut ca un patron mafiotic si condescendent al birocratiei, incompetentei si mitocaniei generalizate ce caracterizeaza sistemul comunist pe care il conduce (si, in acest caz, cenzura avea motive sa intervina, dar nu o putea face, deoarece textul nu isi indica in mod direct latura subversiva). Mai exact, capacitatea de iradiere subversiva a textului (in directia unei lecturi duble sau dublu-semnificante) consta in faptul ca intoleranta, stupiditatea si ineficienta lumii comuniste sint argumentate prin chiar principiile si instrumentele ei oficiale: cele ale „democratiei socialiste“.

De fapt, Monciu-Sudinski procedeaza la o critica implicita a sistemului comunist, oglindita in suprafata textului (iar nu in adincimile lui): raspunsurile muncitorilor (in Caractere) sau ale taranilor (in Biografii comune) au valoare de marturie (asa-numita valeur de témoignage) in privinta unui sistem pe care il fotografiaza/amprenteaza vocal/ verbal – un sistem care ii privilegiaza pe incapabili, aroganti si ticalosi, dar care dainuie in memoria afectiva a posteritatii tocmai prin polifonia (cacofonia?) glasurilor ce il descriu „brut“. Critica sistemului se dovedeste cu atit mai dura si mai convingatoare, cu cit pretentia este aceea de autenticitate/ verosimilitate/fidelitate reportericeasca: interlocutorii par indivizi reali, luati ca atare de la locul lor de munca.

La nivelul expresivitatii estetice, „interviurile“ lui Monciu-Sudinski desfac „autenticitatea“ in fisii (deliberate sau involuntare; intotdeauna captivante) de fictiune absurda. Ele sondeaza viata comunista a anilor ’60-’70 (atit de reala, incit pare ireala sau, mai corect spus, hyper-reala), apoi o coloreaza in nuantele schizofreniei sau ale nevrozei, apelind la psihologia sumara a individului inregimentat intr-un sistem irational si inutil. Produs al socialismului, salariat mindru al falimentului acestuia, „omul muncii“ merge opt ore pe zi in tura la serviciu (unde someaza cu gratie), dupa care se intoarce acasa, ia masa in familie (sau la cantina) si executa silitor „programul de somn“ stabilit metodologic de Partid, ca si concediul „regulamentar“ de odihna: „Pai acuma as vrea sa plec si eu in concediu;“, anunta voios Jitniceru Constantin, „sa ma duc la o casa de odihna, unde sper sa ma distrez extrem de bine. s…t Vreau sa plec cu tot familionul la Sovata si sa ma distrez si sa ma odihnesc pina ma satur“ (p. 80).

Ideea „distractiei“ la Sovata, in mijlocul sindicalistilor veniti cu „familioanele“ sa-si repare lordoza sau reumatismele la bai, nu are ca egal de imbecilitate decit propria ei cantitate degajata de absurd!
Ironia si grotescul situatiei provin aici (ca si in intreaga lume comunista autohtona, fie ea reala sau literara) din existenta unui decalaj deopotriva sever si hilar intre normalitate (asa cum o intelegem astazi, in sensul de democratie) si pretentia de normalitate (amenajari, asteptari, planuri de perspectiva pseudo-democratice) a locatarilor lumii comuniste. Indivizilor care locuiesc in lumea inchisa a comunismului ceausist (descrisa de Monciu-Sudinski) li se pare probabil normal sa faca liceul la 50 de ani (Daniel Teleoaca), sa fie policalificati in nimic (acelasi Teleoaca, meserias strungar care, in timpul liber, e trimis de Partid sa mearga „in control obstesc pe la magazine“, pentru a verifica „starea alimentelor, curatenia, deservirea“ – p. 88) sau sa aiba puseuri de entuziasm in fata emisiunii TV neo-staliniste de infierare sociala si demascare profesionala Reflector (Victor Zaharia – p. 28); noua, astazi, nu.

De altfel, Monciu-Sudinski a lasat, prin Caractere, o diagrama sociala si un fisier de identitate (a)culturala fascinante ale omului comunist. In societatea ceausista, prin „rotatia cadrelor“ si „policalificare“, individul e mutat de colo-colo, nu se mai specializeaza, e pus sa faca de toate si, in consecinta, nu mai realizeaza nimic bine. De la strungarul Teleoaca Daniel, care ba invata la seral lectii de geografie improvizata cu „nea Naie“, ba se joaca dupa serviciu de-a securistul si inspectorul OPC prin cantine si aprozare, si pina la „felcerita“ comunala Vinau Elena, care ziua scrie retete medicale, iar seara lirica patriotica „viguroasa, dar si originala“ despre „August inaltul“ (p. 136) – aluzie la sarbatoarea comunista a zilei nationale de 23 august –, toti „interlocutorii“ tin sa se laude cu preocuparile lor „de a comunica in felul acesta cu oamenii; cult si civilizat“ (p. 138).


Artisti si filozofi ai poporului

Inventata de comunisti sub forma democratiei socialiste, corectitudinea politica functioneaza aici pe post de alibi propagandistic al esecului si incompetentei personale. Individului i se insufla ideea, incurajata de Programul PCR si pusa in practica de miscari culturale politizate spectacular in directia nationalismului ceausist (cum ar fi Cintarea Romaniei sau Cenaclul „Flacara“ in anii ’80), ca, in socialism, oricine poate „face“ arta (desigur, militanta si activista) si are dreptul de a-si valorifica aceasta sansa, distribuita – chipurile, ca si talentul – universal si democratic. Retributia oferita de Partidul-Stat „artistilor poporului“ se calculeaza in functie de cantitatea si intensitatea adulatiei politice si e, desigur, direct proportionala cu lipsa lor de talent.

Strungarul Mitache Dumitru citeste Winnetou si Cenusa si orhidee la München (arieratul umplindu-si timpul liber cu literatura de consum!); in schimb, are probleme cu literatura mainstream, pe care, cel putin in cazul lui Arghezi, nu o prea intelege: „Mai ales o poezie, ceva cu o albina… A trebuit sa mi-o povesteasca cineva de vreo doua-trei ori ca sa o inteleg“ (p. 58). Tov. Jitniceru (maistru de profesie si delator prin vocatie) le citeste superiorilor referatele in care isi toarna colegii si are cultura culbutorului, a carui existenta ii este revelata „reporterului“ in forma marilor intrebari existentiale (gen „Ce este viata?“ sau „Cine sintem noi?“) mutate la scara industriala: „Ce este culbutorul?“ (p. 34). Raspunsul vine prompt, cacofonic si entuziast: „Culbutorul, aceasta constructie mecanica care seamana cu un inel urias, este, daca e s-o spunem drept, una din marile inventii ale istoriei!“ (ibid.). (Astazi, aceasta „mare inventie a istoriei“ zace la fier vechi, laolalta cu intreaga industrie metalurgica romaneasca; ca toata mitologia tehnologica a comunismului, ea isi dovedeste perfecta inutilitate istorica si culturala.) Maistrul Popa Victor nu citeste (probabil, din motive combinate de oligofrenie si analfabetism), dar are o parere gata formata despre literatura si scriitori; intrebat de „reporter“ despre „pagubele“ pe care le-ar produce un scriitor atunci cind „face greseli“ (posibila trimitere auto-referentiala si aluzie ironica la topirea primei carti a lui Monciu-Sudinski?), individul raspunde cu dezinvoltura filozofului (proletar) si siguranta unei vaste experiente sociologice: „Nu strica, nu foloseste“ (p. 67).

In fine, in ceea ce priveste expresivitatea estetica a Caracterelor, ar mai fi de remarcat solidaritatea psihologica si culturala pe care „reporterul“ o simuleaza in raport cu „interlocutorii“ sai, pentru a le „inregistra“ mai bine stupiditatea si incompetenta. Preluarea stereotipiilor gindirii si exprimarii proletare sau deschiderea unor discutii metafizice de cartier sint doar doua din procedeele favorite de mimetism social ale „intervievatorului“. Pe Ion Albu (muncitor necalificat) il intreaba, sablonard, „Ce etate aveti?“ (p. 129) si il provoaca la o discutie despre divinitate careia individul, comunist de ocazie si ateu din comoditate, ii raspunde agramat si dezabuzat („EU: Dumneavoastra credeti in Dumnezeu?/ EL: Eu?! Cum sa cred eu intr-una ca asta?/ EU: Dar atunci in ce credeti?/ EL: Eu personal, cred in mine.“ – p. 131), iar lui Daniel Teleoaca (meserias strungar) ii smulge marturisiri complete despre viata intima si morala proletara: „Ca si casatoria are un secret al ei, care nu trebuie tradat altuia, fie el oricine ar fi, inginer, sau orice altceva. Si daca am prins-o cu inginerul dupa ce mi-a declarat mie sinceritate si pastrarea secretului familial si frumusetea frumusetilor de pe lume, n-am mai putut sa o vad in ochi. Nu mi-a mai trebuit de atunci…“ (p. 97). Amestecul de poveste de 1001 de nopti (cu „frumusetea frumusetilor“ femeiesti) si angajament de Securitate (cu „pastrarea secretului familial“, mai ceva ca secretul de Stat) e savuros, atit la nivelul conceptiei (de mecanizare erotica, in varianta Urmuz), cit si al stilisticii (de altar si uzina, in varianta Scinteia).
Ca grad de interes al confesiunii, cititorul poate alege intre cinismul plat al uvrierului comunist, care nici nu crede in Dumnezeu, dar nici nu isi afirma deschis adeziunea spirituala fata de Partidul din care face parte (si pe care, se intelege, nu da prea multi bani) si deceptia primitiva a sotului inselat, care profita senin de ocazia „interviului“ pentru a-si etala, in cei mai dogmatici parametri socialisti, conceptia despre casatorie, adulter si divort. De altfel, aceasta Cintare a Cintarilor (PCR) dezolata si dezaxata, in varianta atee, vorbeste limpede despre dezastrul familiei comuniste privit prin ochii naivi si cu mintea redusa a brutei duioase.

Panseurile afectuoase despre culbutoare, mariaj sau dreptate sociala se pastreaza astfel, peste ani, ca indicatori culturali pretiosi (un soi de „martori“ sau „turnatori“ textuali, deghizati in muncitori simpli si „onesti“) ai deraierii universului comunist autohton din absurd in grotesc: „Fara incredere in dreptatea legii omul ramine huligan si brutal in sufletul sau“, spune Ion Albu (p. 134). Asemenea „ginduri sincere“ s-ar putea adauga cu succes intr-o Carte de Aur a butadelor comunismului international, alaturi de cele (daca nu reale, atunci atribuite popular si anecdotic) ale lui Gangio Gangev („Tot omu-i ca timplarul. Traieste ce traieste, si la urma moare.“), Mao Tze Dun („Decit mult si fara rost, mai bine putin si prost.“) sau Nicolae Ceausescu („Cind o face plopul pere si rachita micsunele…“).