OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

 

Alice Munro, Runaway, Vintage Books, 2006, 336 p.

 

Decizia juriului e interesantă sub două aspecte: în primul rînd, reflectă o tendinţă de revalorizare a prozei scurte, căzute în dizgraţie de ani buni. Ilustrativ e faptul că, deşi e o autoare consacrată, multipremiată (a luat prestigiosul Giller Prize de două ori, în 1998 şi în 2004), ajunsă la o vîrstă venerabilă (78 de ani), Alice Munro nu a fost tradusă nici la noi, probabil tot din considerente comerciale, acum că proza scurtă, la mare căutare în anii ’90, a căzut în planul al doilea, şi în modă a revenit romanul. În al doilea rînd, e important că o astfel de autoare, ale cărei cărţi sînt bestselleruri în Canada, dar despre care prea puţin se discută în America (după cum remarcă Jonathan Franzen, un fan declarat al lui Alice Munro, într-un excelent articol din New York Times), e recompensată cu un premiu de o asemenea anvergură. Dar, ca întotdeauna, dincolo de imaginea pe care un scriitor ştie sau nu să şi-o creeze, de diversele politici care pot face un autor de o naţionalitate sau alta să cîştige un premiu important la o vîrstă relativ tînără sau niciodată, valoarea nu rămîne în umbră, chiar dacă ajunge mai greu şi în celelalte părţi ale lumii.

 

Dar care este totuşi motivul pentru care proza scurtă condamnă îndeobşte autorii la o mai mică mediatizare decît cea de care se bucură romancierii? Jonathan Franzen crede că proza scurtă suferă şi mai tare decît romanul de incapacitatea de a spune lucruri noi, aceasta în cazul în care autorul îşi doreşte cu tot dinadinsul s-o facă. În cazul literaturii lui Alice Munro, ca şi în cel al povestirilor lui William Trevor, psihologia fină, stilul măiestrit, manevrarea dibace a tehnicilor compoziţionale exclud judecăţile de tipul celei de mai sus. Nou sau nu, un subiect tratat cu maximum de talent şi cu pricepere naratologică şi-a atins menirea. Prozele lui Alice Munro sînt mici compoziţii perfect orchestrate, în care fiecare propoziţie deschide posibilitatea interpretării. Criticii susţin că de la Cehov încoace nu s-a mai găsit un autor ale cărui povestiri să mai redea cu atîta credibilitate şi autenticitate ritmica interioară a vieţii.

 

Runaway e un volum de opt povestiri, toate desfăşurîndu-se în diferite orăşele din Ontario (locul unde s-a născut Alice Munro); personajele lui Munro ar putea deveni, ca „oamenii din Dublin“ ai lui Joyce, „oamenii din Ontario“ – sub aparenţa unor orăşele desăvîrşite, ale căror locuitori duc vieţi perfect igienice, fericite şi pline de sens, tumultul vieţii se simte mai puternic decît oriunde. Fiinţe introvertite, obişnuite să-şi camufleze emoţiile sub morga omului împlinit, a cărui viaţă curge netulburat, personajele lui Munro sînt, de fapt, femei profund nemulţumite de mica lor viaţă, de destinul constrîngător care este cel al mamei şi al soţiei.

 

Trei dintre povestirile adunate în volum, Chance, Soon şi Silence, urmăresc destinul lui Juliet, o tînără studioasă pe care o regăsim în trei momente esenţiale din viaţa ei – cînd încă se arată interesată de propria carieră academică, fiind pasionată de literatura clasică (în Chance), captivă în ipostaza maternităţii, negînd existenţa lui Dumnezeu şi profund dezorientată (în Soon) şi gazdă a unei emisiuni de succes din orăşelul în care locuieşte, dar pe punctul de a pierde busola şi a suferi o cădere majoră (în Silence). În Trespasses personajul central are 10 ani şi suferă din pricina unei relaţii problematice cu nişte părinţi preocupaţi exclusiv de propria persoană. Nimic ieşit din comun sau cu totul original în povestirile lui Alice Munro, dar observaţia de o acuitate insuportabilă, amănuntele ce reconstituie autentice scene de viaţă frizînd uneori cruzimea abat atenţia cititorului de la aspectul inovaţiei şi îl confiscă de la un capăt la celălalt al textului: în ultima proză amintită, Lauren, aflată în maşină cu părinţii ei, descoperă, după o seară de iarnă cu peripeţii, că de pielea încheieturilor îi atîrnă ciulini care o zgîrie; impasibilă, mama îi cere să aştepte pînă acasă, iar Lauren percepe, în durerea sîcîitoare şi neîntreruptă, întreaga mizerie a situaţiei sale în lume, de copil ignorat de părinţii săi.