Teatrologul Michaela Tonitza Iordache s-a stins din viaţă la
sfîrşitul săptămînii trecute, iar cenuşa ei va fi depusă, peste 40 de zile,
alături de trupul lui Ştefan Iordache, în cimitirul din Gruiu.
În 2008, atunci cînd cel care i-a fost soţ timp de 38 de
ani, Ştefan Iordache, a fost condus pe ultimul drum, Michaela Tonitza a scris
pe coroana de adio un „Aşteaptă-mă!“. Suferindă de ani de zile, ea nu a
rezistat durerii de a-l pierde pe cel pe care l-a iubit o viaţă, deşi în ultima
perioadă era implicată în proiectul unui film al lui Şerban Marinescu, dedicat
lui Iordache.
Mai mult, însă, decît partenera de decenii a unui mare
actor, Michaela Tonitza a fost o intelectuală de şcoală înaltă, o perfectă
cunoscătoare a teatrului şi o profesoară-model, marcînd, profesional, promoţii
după promoţii de studenţi.
Născută pe 9 noiembrie 1942, Michaela Tonitza Iordache,
nepoată a pictorului Nicolae Tonitza, a predat la Institutul de Teatru şi Film
(actuala Universitate de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale“ –
UNATC) din Bucureşti începînd din 1967, iar între 1986 şi 1999 a fost
directoarea Teatrului Ţăndărică din Bucureşti, activînd şi ca vicepreşedinte al
Filialei române a Uniunii Internaţionale a Marionetiştilor – UNIMA. A fost primul
bursier Herder din România, la recomandarea lui Tudor Arghezi.
De-a lungul timpului, Michaela Tonitza Iordache a semnat
versiunile scenice pentru Maestrul şi Margareta, după Mihail Bulgakov (regia
Cătălina Buzoianu, la Teatrul Mic), Patul lui Procust, după Camil Petrescu
(regia Cătălina Buzoianu, Teatrul „L.S. Bulandra“), Lolita, după Vladimir
Nabokov (regia Cătălina Buzoianu, Teatrul Mic), Oblomov, după I.A. Goncearov
(regia Alexandru Tocilescu, Teatrul „L.S. Bulandra“)… A publicat zeci de
articole şi două cărţi, Despre joc (Editura Junimea, Iaşi, 1980) şi Eliza
Petrăchescu (Editura Meridiane, Bucureşti, 1981), şi a realizat, împreună cu
George Banu, crestomaţia Arta teatrului (cea mai recentă ediţie, la Editura
Nemira, Bucureşti, 2004), o lucrare fundamentală pentru studenţii pe care i-a
format, ca şefă, timp de aproape un deceniu, a Catedrei de Teatrologie de la
UNATC.
Textele introductive şi tematice semnate de Michaela Tonitza
în Arta teatrului – un „manual“ fundamental pentru teoreticienii domeniului –
sînt emblematice pentru cultura ei, pentru felul în care ştia să manevreze cu
eleganţă elemente de teorie şi de istorie a teatrului într-o scriitură elevată,
fără a fi pretenţioasă. Ca profesoară, era cea dinaintea căreia unui student îi
venea să intre în pămînt dacă nu ştia să răspundă la o întrebare. Ştia să-i
motiveze pe cei cu care lucra, prin dedicaţie şi puterea exemplului, îşi
susţinea studenţii şi vedea dincolo de aparenţe, recunoştea inteligenţa şi
încerca să-i ajute pe cei ce-şi căutau, încă, drumul. A condus lucrări de
doctorat pînă cînd nu a mai putut, fizic, să o facă, cerîndu-le doctoranzilor
informaţie documentată, argumente, rigoare ştiinţifică, autenticitate. Şcoala
românească de teatrologie a fost marcată de personalitatea Michaelei Tonitza
Iordache – în ciuda faptului că ea însăşi nu a practicat critica de teatru –,
care, astfel, a pierdut un exemplu de erudiţie, probitate şi dedicaţie.