OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Beneficiind de faptul ca la 22 noiembrie 2001 Institutul de Istoria artei, din Bucuresti, a tinut sa comemoreze 120 de ani de la nasterea intemeietorului sau, profesorul academician George Oprescu, am prezentat in cadrul sedintei festive consacrate evenimentului un document senzational din memoriile inedite pe care spre sfirsitul lui 1968 mi le-a incredintat spre lectura.
Profesorul a decedat la 15 august 1969. La 27 noiembrie ar fi implinit 87 de ani. Memoriile si le-a dictat in 1968 si dorinta lui expresa a fost ca ele sa apara, dorinta ce nu i-a fost respectata de nici o editura, dat fiind caracterul lor foarte intim. Motivatia respingerii n-a fost de ordin politic, ci in virtutea unei false morale, corespunzatoare vremurilor, la noi. Profesorului nu i s-a dat insa niciodata vreo explicatie asupra refuzului, iar memoriile mi le-a inminat spre lectura tocmai in speranta, pe care nu i-am putut-o satisface, de a capata un raspuns din parte-mi. Am fost in dificila situatie de a trebui sa-i menajez sensibilitatea si tihna relativa a putinelor luni pe care le mai avea de trait. Mi-am propus insa ca intr-o buna zi, de voi trai si va fi posibil, sa-i indeplinesc vointa de a-si editat memoriile, de un interes cu totul exceptional.

In dorinta de a-i lasa profesorului cuvintul, nu ma extind aici asupra contextului in care se inscrie gestul sau – bogat in semnificatii – de a-mi oferi spre lectura dactilograma memoriilor, adnotata de corecturile sale manuscrise. O voi face, poate, cu alt prilej. Ma rezum deci la ceea ce graieste documentul.
Se stie ca George Oprescu a fost, incepind din 1923, secretarul Comisiei de cooperare intelectuala de pe linga Liga Natiunilor, activitate care l-a pus in contact cu cele mai glorioase genii ale secolului XX. Orice s-ar spune despre scaderile lui ca om si oricit de critic i-ar fi receptata contributia profesionala scrisa si organizatorica (controverse in privinta aceasta au existat si continua sa existe si astazi, desi nu intotdeauna exprimate public), George Oprescu a jucat un rol prestigios in cultura tarii si nu numai, asa cum reiese de altfel si din Jurnalul unui scriitor ca Thomas Mann, care l-a pretuit cu deosebire, departe de a fi fost in aceasta privinta singura personalitate celebra a epocii. In sprijinul afirmatiei mele vine de altfel si documentul pe care il public. Iata ce scrie Oprescu:

„Intr-una din salile mari ale secretariatului am asistat si participat la prima sedinta ca secretar al Comisiunii. Am venit, bineinteles, mai devreme, sub impresia raspunderii care ma astepta si cu aprehensiuni asupra posibilitatii mele de a face fata [...]. Membrii Comisiunii au intrat in sala unul dupa altul. Le cunosteam numele, fiindca il citisem in documente, si la unii din ei si infatisarea, caci in document se gasea si o fotografie. S-au asezat fiecare la locurile lor si imediat a sosit presedintele. Locul meu era la stinga lui. Eram emotionat si, cum se zice, mi se stringea inima. Sint un om curajos in astfel de imprejurari. Numai de doua ori in viata m-am simtit cu adevarat stapinit de emotie: cind am inceput prima mea conferinta la Universitatea din Lyon, emotie care a disparut chiar in momentul in care am inceput sa vorbesc, si acum, cind ma gaseam ca membru activ al unei societati din care faceau parte atitia ilustri intelectuali. Ne-am asezat jos si presedintele Bergson, aplecindu-se spre urechea mea, mi-a spus: «Contez pe dumneata ca sa ma informezi in timpul discutiilor, daca este ceva important pentru presedinte, si sa-mi sugerezi ce interventie trebuie sa fac».
La auzul acestor cuvinte, tot ce constituia teama mea cu privire la aceasta prima intilnire cu Comisia de cooperare intelectuala a disparut ca prin farmec. Presedintele Comisiei, marele filozof Bergson, ma considera capabil sa-i pot da informatii care sa-i fie de folos. Era nu numai o onoare pentru mine, era o consacrare publica a faptului ca meritam postul pe care-l ocupam, care ma ridica din punct de vedere intelectual la un rang la care mi-era aproape teama sa aspir. Acesta a si fost poate motivul pentru care toate lucrarile Comisiei au mers spre satisfactia tuturor membrilor ei, cu care in scurta vreme am devenit, nu indraznesc sa spun prieten, dar un familiar.
Cititorii acestor memorii isi aduc aminte ca intr-unul din primele lor capitole am exprimat nu numai nemultumirea de a fi un copil natural, dar si teama ca aceasta situatie sa nu-mi ingreuieze viata de mai tirziu, daca unul sau altul din oamenii din ce in ce mai importanti, cu care cariera mea ma obliga sa iau contact, ar gasi in acest fapt un motiv ca relatiile lor cu mine sa fie stinjenite. De aceea, cum am spus atunci, nu rareori, in momentul in care faceam o noua cunostinta interesanta si simpatica, imi puneam intrebarea: ce ar zice daca ar cunoaste precis situatia mea sociala? Cuvintele lui Bergson au fost ca un botez intelectual pe care mi l-a acordat. Eram sigur ca de aici incolo, in orice situatie intelectuala m-as gasi, eu voi fi acolo la locul meu si de rangul l-a care s-ar astepta de la mine, si nimeni, chiar daca ar cunoaste situatia mea, nu s-ar mai gindi la originea mea sociala.
Unii din cei care ma cunosc intim, fara sa realizeze precis starea mea sufleteasca, mi-au spus ca in cariera mea intelectuala – cam la virsta la care am intrat ca secretar al Comisiei de cooperare intelectuala – au observat un fel de transformare esentiala, un fel de renastere, din care am iesit mai liber, mai capabil, mai indraznet, mai optimist. Au avut dreptate. Si as vrea sa mai pun in lumina altceva, iesit din contactul meu cu membrii Comisiei. Nu sint de natura mindru, niciodata n-am fost atit de satisfacut de mine incit sa cred ca am dreptul sa ma consider un om mult deosebit de ceilalti cu care am venit in contact. Modestia, in orice situatie m-am gasit, a fost, cred, una din insusirile mele capitale.“

* * *
Data fiind percutanta episodului biografic evocat de George Oprescu mai sus, m-am straduit sa n-o diluez situindu-l intr-un context dezvoltat, asa cum memoriile sale ultime o permit. Mi se pare in acelasi timp necesar sa amintesc cititorului de azi cercul celebritatilor supreme in mijlocul caruia, de-a lungul multor ani si in ipostaze felurite, Profesorul si-a desfasurat activitatea. A stabilit contacte personale carora putinor oameni le-a fost harazit sa le stabileasca, putind sa profite de reunirea adesea simultana a atitor genii umanist culturale si stiintifice, de variata anvergura pe scara ierarhiei, care si-au pus amprenta pe secolul XX. Citez dintre ele – deosebit de cele deja pomenite – pe Albert Einstein, Marie Curie, fizicianul Hendrik Lorentz (olandez, laureat al Premiului Nobel si profesor al lui Einstein), Henri Focillon, Gilbert Murray, marele elenist englez, Bela Bartok, Paul Valéry, Louis Hautecoeur, istoric al artei si membru al Institutului Frantei, Salvador de Madariaga, Karel Kapec, nume in general foarte sonore in epoca, din care unele nu mai spun mare lucru generatiilor tinere de azi, dar care s-au bucurat odinioara – in virtutea unor merite incontestabile – de o mare notorietate.

In istoria moderna si contemporana a culturii romanesti, George Oprescu a ilustrat un caz de o rara unicitate, care se cuvine a nu fi minimalizat si nici inaltat pe culmi hagiografice. Latura fascinanta a acestui personaj este tocmai contradictia, ale carei scapari contrastante, multiplu semnificative, dar si captivante totodata in rau ca si in bine, ii asigura, libera de orice prejudecata, posteritatea.