OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Despre scriitorul Valeriu Anania, pe numele său de mirean, actualul Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, IPS Bartolomeu, discuţia se poartă în exces. Pe de o parte, s-au lansat numeroase acuze (de la cea de legionar la „contribuţia“ sa în închisoarea de la Aiud, unde ar fi fost o „unealtă“ a reeducării, trecînd prin prezenţa sa în Statele Unite, ca „agent DIE“, şi pînă la momentul anului 2006, cînd Mitropolitul este acuzat că ar fi provocat o schismă în interiorul Mitropoliei Ardealului), pe de altă parte, se insistă pe marea sa valoare cărturărească, şi prin noua traducere a Bibliei, oferită tiparului în 2001, cu binecuvîntarea Patriarhului de atunci, Teoctist. Născut pe 18 martie 1921 (IPS Bartolomeu împlineşte anul acesta 88 de ani), autorul Memoriilor a trecut printr-un secol zbuciumat, aflîndu-se aproape de tentaţiile, concesiile şi uneltirile vremurilor. Cartea de Memorii, pe care autorul o dorea publicată postum, are darul de a fi o mărturisire.

 

Să spui ce s-a întîmplat, fără să ocoleşti momentele tulburi ale existenţei – acesta a fost crezul lui Valeriu Anania cînd s-a aşternut pe scris. Multe din acuzele vînturate în ultimii ani la adresa Mitropolitului Anania ar putea fi lămurite dacă există cititori de bună-credinţă. Nimeni nu spune că memoriile oricărui om nu pot fi trunchiate, că versiunea vieţii tale, pe care o prezinţi cititorilor, nu poate să sufere de omisiuni, deformări, distorsiuni... Întrebarea care se pune este de ce ar vrea Valeriu Anania să dea lumii o altă imagine despre sine. De ce, la 88 de ani, cînd amurgul vieţii sale nu e departe, s-ar strădui să livreze lumii o altă imagine despre sine? Poate o înaltă faţă bisericească să-şi reorînduiască întreaga viaţă sub semnul minciunii? La ce i-ar folosi nişte Memorii care să-l reconstruiască din minciună?

 

 

Înainte de a încerca un răspuns, cîteva cuvinte, la modul general, despre aceste Memorii. Ele sînt primele memorii scrise de un înalt ierarh ortodox aflat în funcţie. Anania nu cruţă pe nimeni. După ce explică aderenţa la legionarism, va face lumină şi în celelalte aspecte care i-au fost puse în cîrcă: n-a fost niciodată unealta Securităţii, nici în România, nici în Statele Unite, n-a participat la reeducarea de la Aiud, dar a văzut cum foşti legionari se deziceau de mişcare şi proslăveau comunismul, a fost condamnat pentru „crimă de uneltire contra ordinii sociale“, inventîndu-i-se o activitate legionară, după război. Valeriu Anania, în Memorii, e dur, e frust, e melancolic, e pasionant, e curajos. Chiar să fie totul un trucaj? Chiar să nu avem încredere în acest document devastator despre un om care, de la abdicarea iniţială, înscrierea în Frăţiile de Cruce, s-a ţinut departe de orice ticăloşie, învăţînd să lupte, să reziste, să preţuiască clipele de reculegere şi de duhovnicie?

 

E necruţător şi cu sine. E torturat şi urlă, apoi recunoaşte tot ce-i cer securiştii; semnează o declaraţie că a făcut activitate legionară la Viforîta-Tîrgovişte, deşi nu rostise nici măcar un cuvînt despre legionari (o măicuţă îi inventează o poveste despre cum îi prelucra Anania în şedinţe conspirative). Nu vrea să pară martir. După condamnare şi înainte de ajunge la Aiud, bănuieşte că a fost drogat cu scopolamină, şi sub influenţa drogului ajunge să scrie într-un soi de demenţă: „pe măsură ce scriam, creştea în mine un fel de poftă de a spune, de a mărturisi, de a-mi descărca sufletul şi năduful, de a denunţa, de a nu lăsa să scape nici un amănunt“. De fapt, nu denunţă, mai degrabă delirează. Îşi reproşează că la procesul lui Radu Gyr, adus ca martor al acuzării, îi îngreunează poetului soarta cînd spune că „Radu Gyr este ultimul bastion al mişcării Legionare“. Face foame, e în închisoare şi îi moare mama, fără să fie înştiinţat. Dar, după ieşirea din închisoare, va refuza orice afiliere politică şi va repinge orice cerere a Securităţii, care îl vrea informator. Refuză să dea informaţii din Statele Unite, ţara care-i acordă viza de rezident permament. Le spune securiştilor: „domnilor, în ruptul capului, nu voi accepta să fac acte de spionaj într-o ţară care-mi acordă încredere“. Încredere susţinută prin relaţiile pe care le are cu diplomaţi americani.

 

Scrise în două etape, prima parte a cărţii, la Detroit, în 1974, a doua la Cluj, în 2004, ele arată, fără putinţă de tăgadă, o realitate nici mai pură, nici mai hidoasă decît a altor instituţii din vremea comunismului. Biserica Ortodoxă Română n-a fost un loc al îngerilor, a fost un loc unde găseai şi lepre, lichele, oameni care s-au vîndut comunismului, dar şi oameni admirabili, care te ajutau cînd ţi se înecau corăbiile. Cartea începe, foarte clar, cu un capitol intitulat „Adolescenţă verzuie“. Se istoriseşte modul în care tînărul Valeriu Anania a fost recrutat în „mănunchiul de prieteni“ al Frăţiei de Cruce – „o organizaţie secretă, conspirativă, cu oarecare vechime în interiorul şcolii, în care nu sînt chemaţi şi primiţi decît cei destinaţi să devină legionarii de mîine ai Căpitanului“.

 

 

Interesant că Valeriu Anania nu încearcă să scuze gestul său, aderenţa, să pună adeziunea pe seama vîrstei prea fragede. El spune că „i-a plăcut ideea în sine, conspiraţia mă fascina, am acceptat aventura, am început să citesc broşurile Gărzii de Fier“. Mai povesteşte şi cum a depus legămîntul de „frate de cruce“, dar şi modul în care o prea mare disciplină îl oripila. „Odată cu intrarea în adolescenţă începusem să fumez, fugeam din internat, nu refuzam perspectiva unui chef la o cîrciumă pe Calea Rahovei, gustam aventura erotică, îmi permiteam lecturi abuzive, scriam poezii străjereşti (organizaţie de tineret înfiinţată de Carol al II-lea – n.r), obţineam premii literare şi burse de la duşmanii Gărzii de Fier“. Da, Valeriu Anania mărturiseşte că a participat la şedinţe secrete legionare, la marşuri camuflate, a dorit să îmbrace cămaşa verde, a legionarilor, a lucrat voluntar într-o tabără legionară, şi-a atras fratele să intre în Mişcare. Dar, curînd, deziluzia avea să pună stăpînire pe Anania. Ceea ce i-a blocat ascensiunea în Mişcarea Legionară au fost violenţele şi crimele la care se dedau legionarii. Cu acţiunile violente şi criminale Valeriu Anania n-a fost niciodată de acord, ceea ce l-a îndepărtat de mişcare. N-a făcut gesturi de frondă, nu s-a dezis în mod public, dar s-a retras, alegînd calea preoţiei şi a scrisului. S-a întîmplat să participe la înmormîntarea lui Horia Codreanu, în august 1941, şi să fie arestat la cimitir. „Ancheta în sine a rămas fără importanţă şi fără urmări judiciare. Dar atunci mi s-a făcut fişa: fişă cu nume şi premume, cu datele personale şi, mai ales, cu un calificativ politic precis: legionar. Eram prea tînăr pentru ca ofiţerul să fi insistat asupra trecutului meu politic, tăgăduisem, în apărare, că aş fi avut vreunul, la dosar nu exista nici o probă, dar faptul că fusesem arestat la o înmormîntare-manifestaţie legionară era de ajuns pentru ca nemuritoarea mea fişă să fie catalogată la locul în care, sub trei dictaturi, au fost căutaţi duşmanii statului. Această fişă avea să mă urmărească de-a lungul unei vieţi, implacabilă ca o fatalitate, într-un secol în care individul devine omul-fişă, omul-dosar, omul-cazier, omul-amprentă digitală. De acum, orice ai face va fi interpretat de stăpînire prin prisma fişei tale: prietenii pe care ţi-i faci, femeia pe care o iubeşti, slova pe care o scrii, casa în care intri, drumul pe care pribegeşti, gîndul căruia îi dai rostire, rugăciunea pe care o îngîni, icoana la care te închini: legionarii îţi vor surîde complicitar şi-ţi vor face cu ochiul, conspirativ, antilegionarii îţi vor nota nuanţele şi le vor adăuga unui dosar germinativ care va creşte şi va creşte încontinuu, fără oprire, ca un cancer.“

 

 

În Memoriile sale, Valeriu Anania va arăta cît de mult s-a depărtat de mişcarea legionară, atît pentru caracterul ei violent şi criminal, cît şi pentru că n-avea datele unei autentice mişcări creştine. În închisoarea din Aiud, unde va fi închis între 1958 şi 1964, îşi va motiva neaderenţa la Mişcarea Legionară „prin incompatibilitatea dintre ideologia şi faptele ei, pe de o parte, şi învăţătura creştină, pe de alta“. Numai că păcatul de tinereţe, legionarismul, se va întoarce împotriva sa. Deşi nu activa, deşi nu căuta să refacă legăturile cu vechii legionari, va ajunge să fie condamnat în 1958 tot pentru legionarism. Vechii legionari (pe care nu-i întîlnise de 20 de ani) depuneau mărturie mincinoasă despre activităţile legionare ale lui Anania din vremea comuniştilor. De fapt, Anania trebuia îndepărtat din preajma Patriarhului Justinian pentru că nu acceptase să intre în solda Securităţii şi să dea informaţii despre ce se întîmplă la vîrful puterii bisericeşti, unde păcătoşii şi veleitarii erau în cîrdăşie cu liderii comunişti.

Transcriem o însemnare din 1947: „A trebuit să aud că vechii comunişti, luptătorii, idealiştii, doctrinarii fuseseră repede covîrşiţi de comuniştii răsăriţi peste noapte, care se şi grăbiseră să ocupe posturi-cheie, pe care le apărau prin exces de zel. Mai mult, în partid pătrundeau foştii legionari şi ţărănişti care, spre a-şi acoperi trecutul, se dedau la cele mai violente şi barbare acţiuni“.

 

Să spunem că, încă din timpul războiului, Anania se va călugări, dar va rămîne prins în lumea românească, în toate firele ei încurcate, începînd şi studiul Teologiei, dar şi Facultatea de Medicină. N-a adoptat niciodată recluziunea, a stat şi a petrecut printre oameni, nu s-a ferit să fumeze nici cînd avea ani buni de călugărie în spate, a cerut bere într-un local din India unde se consumau doar sucuri de fructe şi a condus (cînd în frunte, cînd conspirativ, travestindu-se ca în filmele poliţiste) greva studenţilor de la Cluj, din 1946. A avut o vorbă tăioasă, a participat la toate prefacerile de după 1989 din Biserica Ortodoxă (Memoriile mai conţin şi pagini despre ce s-a întîmplat în Biserica Ortodoxă după 1990, Anania scriind despre intrigile, nemulţumirile, apăsările, contestările şi greutăţile unei biserici de a se primeni).

 

 

A ajuns să lucreze la Palatul Patriarhal, în vremea lui Justinian Marina, văzînd cum Securitatea încerca să-şi infiltreze oamenii peste tot în jurul Patriarhului. Valeriu Anania are pagini favorabile şi binevoitoare pentru Patriarhul Justinian, şi pagini extrem de aspre faţă de următorul Patriarh, Iustin, care ajunge în fruntea BOR în 1977, după ce fusese promovat peste noapte, în pofida canoanelor bisericii, mai întîi în fruntea Mitropoliei Ardealului şi apoi ca Mitropolit al Moldovei. Dacă Ministerul Culturii din anii ’50 dorea ca Iustin să ajungă mitropolit, dintr-un simplu profesor, el era hirotonit la comandă, devenea diacon şi apoi preot, era învăţat la foc automat să spună ecteniile şi să slujească, fiind imediat promovat ca arhiereu „fără ca în viaţa lui să fi pus mîna pe o cădelniţă“. Iustin era susţinut de ministrul Culturii de atunci, Petre Constantinescu-Iaşi. Iustin este, în Memorii, expresia căderii Bisericii Ortodoxe în faţa comuniştilor: „Din profesorul modest şi cuviincios răsărise un ierarh arogant şi ambiţios, cu nasul ascuţit şi vorba tăioasă“.

 

Dar sînt cuvinte aspre şi faţă de alte manifestări de ploconire a bisericii în faţa statului, în anii cînd comuniştii preluau puterea totală în România. Astfel, la Academia Teologică din Sibiu, cînd s-a făcut o comemorare solemnă la moartea lui Berdiaev, „serbarea s-a deschis cu o rugăciune, apoi corul teologilor a început să cînte... Internaţionala. Începuse, şi aici, procesul de «adaptare» la noile vremuri“. Nici o mişcare ierarhică, în Biserica Ortodoxă, nu se face fără sprijinul, dorinţa şi acordul partidului. La Patriarhie, Valeriu Anania devine „obiect de supraveghere şi delaţiune“, se fac, şi aici, „note informative“; la un moment dat, Patriarhul îl avertizează să fie atent cu preotul Vasilian, „unul dintre cei mai periculoşi informatori ai Securităţii“. Suspiciunea şi delaţiunea lucrau şi în interiorul bisericii; autorităţile comuniste încercau să-şi recruteze informatori şi se bazau pe oameni de încredere. Chiar dacă a fost, după spusele lui Valeriu Anania, „omul extrem de abil care tratează cu adversarul de pe poziţii aparent comune“, Patriarhul Justinian avea o „proptea“ la cel mai înalt nivel politic – îl găzduise, fiind preot în Rîmnic, pe Gheorghe Gheorghiu-Dej, după evadarea acestuia din lagărul de la Tîrgu-Jiu.

 

 

Foarte interesante sînt şi informaţiile despre Teoctist. Mai întîi, aflăm cum Teoctist, considerat unul dintre oamenii de încredere ai Patriarhului Justinian, putea trece în tabăra lui Iustin, dacă i s-ar fi dat în administrare Episcopia de la Roman. Teoctist era gata să mai facă gesturi de supunere, se putea gudura pe lîngă cel care simţea că devine sau este puternic. „Cea mai mare slăbiciune a lui Teoctist era plăcerea de a fi lăudat, adulat, linguşit.“ Teoctist ar fi putut ajunge să slujească în Statele Unite, numai că au ieşit la iveală nişte articole cu un conţinut antiamerican, pe care Teoctist le publicase în tinereţe („la comandă, pentru a-şi alimenta cariera abia începută“) şi din pricina cărora n-a mai primit viza de intrare în SUA. „Nu am avut niciodată senzaţia sau bănuiala că Teoctist face parte din categoria turnătorilor la Securitate, dar era evident, fără să mă mir, că îşi exercita cu normalitate obedienţa faţă de puterea politică prin cuvîntări, articole sau prin misiuni – interne sau externe – încredinţate de către Departamentul Cultelor, în spatele căruia stătea tot Securitatea“. Să mai amintim cîteva referinţe destul de aspre faţă de Andrei Scrima, Antonie Plămădeală şi chiar faţă de actualul Patriarh Daniel, care ar fi căutat să zădărnicească apariţia în limba română a versiunii integrale a Bibliei, după ce Valeriu Anania lucrase la ediţia Noului Testament. Autorul Memoriior nu se fereşte să spună că „rodul muncii mele de unsprezece ani are în Mitropolitul Daniel un adversar“ care n-a folosit textul Bibliei traduse de Valeriu (Bartolomeu) Anania „nici măcar o dată, preferînd să-şi extragă citatele din ediţiile biblice mai vechi, chiar cînd în mod evident erau greşite“.