OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Evident, Patimile lui Christos este o „baie de singe“ in care inca de la inceput Iisus este inlantuit, batut crunt in mod repetat, aruncat de pe pod cu intentia de a-i fi zdrobit corpul1. Astfel ca, o data cu Kill Bill, The Passion of the Christ (unii ar spune ca titlul „real“ al filmului este Kill Jesus) ne arata ca violenta pare sa devina ultima obsesie de celuloid. Mai intii a fost cel „de-al patrulea film al lui Quentin Tarantino“ si ceea ce au acuzat criticii ca fiind violenta ca „masa cel mai bine servita rece“. Citatul parodic al regizorului din proverbele klingoniene este „deturnat“ de critica tocmai pentru a indica problema majora a filmului, si anume expunerea de violenta fara ca ea sa aiba sens in scenariu ori sa te afecteze emotional. Astfel, orice putea fi spus despre Reservoir Dogs, dar nu si faptul ca scena torturii era cu adevarat de nesuportat, in acelasi fel in care diferitele crime amuzante aveau sens in istorie2. In acelasi timp, prin contrast, violenta din Kill Bill este nesemnificativa pentru ca ea devine baudrillardian obscena, adica ea este atit de vizibila incit o urmaresti ca pe o demonstratie „delicioasa“ de tehnica regizorala.

Cu alte cuvinte, cel mai ingrijorator lucru despre Kill Bill este ca sentimentul de pulp devine indicativ pentru calitatea filmului, o data ce nu ne poate spune nimic despre viata si totul despre ce filme iubeste Quentin Tarantino. Aceasi obsesie a pulp-ului caracterizeaza si ultimul roman al lui Salman Rushdie, Furie, unde America profesorului Solanka este un teritoriu al simulacrelor in care, de exemplu, „filmul de succes al stagiunii zugravea decadenta Romei imperiale din timpul cezarului Joaquin Phoenix“3 (adica The Gladiator). Ei bine, Patimile lui Christos este filmul care vrea tocmai sa razbune sentimentul coplesitor al coabitarii cu simulacrele. Gindit ca un anti-Gladiator, Patimile ne indica vizual, o data cu isteria violentei aplicata lui Iisus, ce inseamna violenta pe care trebuie sa o crezi reala si care, inspaimintindu-te, iti ofera sansa trairii cu adevarat a Evangheliilor.

Scandalul filmului are ca sursa provocarea lui Gibson aruncata (post)modernitatii noastre. Astfel, daca Tarantino traieste in lumea intertextului de serie B, Gibson incearca sa produca originarul unui Christ medieval, „uitat“ in versiunile hippie (Jesus Christ Superstar) ori apocrife (The Last Temptation of Christ). In consecinta, urmarirea „apropiata“ a textului noutestamentar, folosirea aramaicii si a latinei, disparitia actorilor in spatele personajelor (cine a jucat-o pe Maria Magdalena?), formule de tip „Fiul Omului“ sint elementele necesare pentru a-l reda pe Iisus-ul adevaratei credinte, si nu pe cel „palimpsest“ al versiunilor anterioare. Socului acestei incercari de a produce „autenticul Iisus“ i s-a raspuns cu o serie de critici. Prima, in formula lui Andrei Plesu, este ca Iisus-ul lui Gibson este „un om cumsecade care a cazut pe miinile unor sadici“4 sau „un burete pentru pedeapsa“5. Altfel spus, transcendenta este prost reprezentata atunci cind ea e sugerata prin oferirea evidentei suferintei fizice. Este ca si cum, aflat in dialog cu un public scolastic, Gibson vrea sa-i ofere „dovada“ divinitatii cu un produs „carnal“, imposibil de negat.
O a doua serie de critici ataca „originarul“ istoriei lui Gibson.

Astfel, portretul lui Pilat ca guvernator „in criza morala“ contrazice flagrant portretul istoric al tortionarului, autor al unor numeroase executii fara judecata. Condamnarea la moarte pronuntata de Caiafa contrazice legea evreiasca a timpului pentru care nu puteai fi condamnat doar pentru faptul ca te identificai public ca Mesia. Exista argumente serioase care arata ca, in primul secol, curtile evreiesti de justitie puteau sa puna in aplicare condamnari la moarte fara acordul romanilor. Cea mai grava critica este acuza de antisemitism, si ea a fost formulata astfel: „marea problema nu este a atitudinilor sau intentiilor constiente, cit a lipsei pasilor necesari pentru a elimina imaginile vizuale care inspira iudeofobia“6. Totusi, in apararea lui Gibson se poate spune ca scena multimii inraite care il condamna pe Iisus este mai putin antisemita, cit pre-augustiniana, a unui Dumnezeu care ofera oportunitati egale pentru damnare7. Disparitia credintei in iad este unul din lucrurile pe care conservatorii religiosi il regreta cel mai mult, iar filmul ofera satisfactie crestinilor care cred ca flacarile iadului sint cele care reaprind credinta unui secol muribund.

Filmul lui Gibson a fost sustinut puternic la Vatican de un grup catolic conservator, Legiunea lui Christos, a carui misiune este de a recrestina „catolicismul“. Ordinul, sprijinit discret de papa, sustine invataturile pre-Vatican II ale lui Pius IX, cel care in Sylabbus-ul erorilor condamna democratia, libertatea presei, pluralismul religios8. Gibson insusi a atacat Vaticanul pentru reformele post-Vatican II, dintre care si abandonarea acuzei de deicid fata de evrei. In acelasi timp, filmul ofera argumente puternice establishment-ului conservator, care poate sa atace inversunat reformele „liberale“ ale Bisericii Catolice. Pentru acestia, Gibson este un Salman Rushdie, caci „nu e nici o diferenta in faptul ca fortele cenzurii sint aici laice, iar in cazul lui Rushdie au fost religioase“9. Mai mult, in Kulturkampf-ul declansat de legalizarea casatoriei intre homosexuali, filmul este un bun revelator al pozitiilor diferite in mass-media americane.
Totusi, daca Kill Bill este un film care nu ne spune nimic despre viata, The Passion of the Christ pare ca vrea sa ne spuna totul despre ea. Iar tortura, bataia, schingiuirea, crucificarea sint elementele demonstratiei cu care sintem persuadati ca pulp-ul modern poate fi aruncat la cos. Iisus-ul pietist recreat in violenta obscena, de tip surround, a scenariului nu poate fi, pina la urma, decit o masa cel mai bine servita fierbinte.

–––––––

1. O baie de singe profitabila, o data ce „cu ajutorul miinilor vindecatoare ale lui Gibson, vinzarile de bilete in SUA au crescut cu 15% in primele trei luni ale anului 2004“ (The Passion saves US Cinema, in The Guardian, 1 aprilie 2004).
2. Vezi Daniel Mendelsohn, It’s Only a Movie, in New York Review of Books, 18 decembrie 2003.
3. Salman Rushdie, Furie, traducere de Vlad Russo, Editura Humanitas, 2001, p. 12.
4. Patimile cu acordul parintilor, in Dilema Nr. 12, 2-8 aprilie 2004.
5. „He is just a sponge for punishment“ – Gary Wills, God in the Hands of Angry Sinners, in New York Review of Books, Vol. 51, Nr. 6, 8 aprilie 2004.
6. Argumentul ii apartine profesorului de Studii Ebraice de la Universitatea Oxford Geza Vermes, Celluloid Brutality, in The Guardian, 27 februarie 2004.
7. Vezi Gary Wills, loc. cit.
8. Ibidem.
9. David Horowitz, citat in The Observer, Christ in the Crossfire, 28 septembrie 2003.