Îmi pierdusem speranţa că
autoarea Legăturilor bolnăvicioase va mai publica prea curînd
o nouă carte şi, recunosc, mă temeam ca nu cumva Cecilia
Ştefănescu să îngroaşe rîndurile autorilor cu un
singur op, şi acela subţirel. Anunţat încă de prin 2004,
romanul Intrarea Soarelui a apărut abia acum cîteva luni,
spulberînd (sau încercînd să spulbere)
scepticismul cîrcotaşilor cărora li s-ar fi putut părea
exagerată vîlva creată în jurul autoarei.
Cecilia Ştefănescu, Intrarea Soarelui, Editura Polirom, Colecţia „Ego.
Proză“, Iaşi, 2008, 368 p.
Materialului epic i se dă o formă
lăbărţată
Prin Intrarea Soarelui, Cecilia
Ştefănescu păşeşte dinspre naraţiunea confesivă
(pseudoconfesivă, ar zice autoarea) cu inserturi poematice spre o
proză mai „construită“, chiar dacă nu mai solidă. Dar
desprinderea de o anume juvenilitate a scrisului nu se produce încă.
Cecilia Ştefănescu scrie cu foarte mult aplomb – şi asta e
indubitabil o calitate graţie căreia textul se însufleţeşte,
se dinamizează –, însă cu un aplomb insuficient
contrabalansat de rigoare. Ai impresia că scriitoarea ar vrea să
spună totul dintr-o răsuflare şi că, excedată de torentul de
imagini, de fraze, de idei ce i se rostogolesc impetuos în
minte, nu izbuteşte să pună ordine în ceea ce are de
aşternut pe hîrtie. Aşa încît, precar organizat,
materialului epic i se dă o formă lăbărţată; confuze, ideile
prind a se bate cap în cap; pe porţiuni de text mai mult sau
mai puţin întinse, cuvintele o iau razna, aşezîndu-se
în contexte nepotrivite. Neglijenţă totuşi surprinzătoare,
dacă ne gîndim că autoarea a lucrat la această carte ani
întregi, timp în care – e de presupus – a migălit, a
scris şi a rescris, a periat, a elaborat. Nu neg că scriitoarea a
făcut un efort de elaborare, afirm doar că acest efort nu e deloc
vizibil.
Vizibilă e totuşi străduinţa
autoarei de a depăşi etapa Legăturilor bolnăvicioase.
Autobiografismul, pe care Cecilia Ştefănescu nu şi-l asumă făţiş,
e abandonat (doar) parţial în favoarea unei proze cu ambiţii
de obiectivitate şi de construcţie. Senzaţionalismul e îndiguit
de voinţa de a explora cotidianul nespectaculos în sine, iar
nălucirile unui eros deviant se efasează în faţa intenţiei
de a relata un love story „clasic“ despre care, crede autoarea,
„literatura contemporană nu mai are poftă să vorbească pentru
că pare sastisită“. Intrarea Soarelui ar vrea să rescrie, fără
excese livreşti, Tristan şi Isolda şi să păstreze intact
patetismul mitului. Patetică este, pe unele porţiuni, povestea din
Intrarea Soarelui, însă nu în sensul bun al cuvîntului.
Eroii acestei „poveşti“ sînt şi nu sînt
„excepţionali“, dar ar trebui să fie, din moment ce nu despre o
iubire oarecare e vorba în Tristan şi Isolda... Sal şi Emi
ies din comun numai „datorită“ (în contextul acesta poate
că era mai potrivit „din cauza“...) inabilităţii auctoriale.
Povestea, banală pînă la urmă,
devine interesantă graţie unor artificii de construcţie. În
ciuda întortocherii discursului narativ, subiectul e uşor de
rezumat: doi copii obişnuiţi, Sal şi Emi, tovarăşi de joacă
prepuberi (au doar 10 ani), se îndrăgostesc fatal,
„definitiv“, dar se despart, tot fatal, odată cu mutarea
băiatului într-un alt cartier; se reîntîlnesc abia
după 20 de ani şi, prinşi în vîltoarea unei relaţii
„vinovate“, clandestine, aleg să-şi sacrifice familiile pe care
şi le întemeiaseră între timp. Ceea ce izbeşte imediat
în această „poveste“ e slaba motivare epică, pentru care
autoarea găseşte ca alibi faptul că nu şi-ar fi propus să scrie
un roman „realist“, verosimil, ci o naraţiune „fantasmatică“.
Afirmaţia, de găsit în mai multe dintre interviurile acordate
de Cecilia Ştefănescu, contrazice flagrant pretenţia scriitoarei
(exprimată tot în interviuri) de a fi realizat un roman despre
ceea ce înseamnă dragoste în lumea contemporană. Poţi
scrie un asemenea roman fără să te preocupi de resorturile
psihologice care motivează gesturile personajelor? Sau fără un
minim interes pentru fundalul/„decorul“ social în care
evoluează eroii?
Cititorului i-ar putea abate atenţia
de la atari nedumeriri relativa sofisticare a naraţiunii desfăşurate
neliniar pe două planuri alternante, conţinînd un bine pus la
punct sistem de analepse şi de prolepse. Sal şi Emi sînt
urmăriţi cînd la vîrsta copilăriei, cînd la
maturitate, între cele două planuri legătura se realizează
prin intermediul unor secvenţe fantasmatice, halucinatorii –
uneori bine realizate: concentrate, incitante, cu un bun dozaj al
tensiunii. Din timp în timp, cei doi (mai ales Sal, întrucît
„avea un dar, pe care mulţi îl luau drept închipuire,
să vadă lucruri invizibile pentru ceilalţi“) se întîlnesc
cu siluetele lor din viitor, de la 30 de ani. Copil fiind, Sal face
cunoştinţă, în spitalul unde e internat la un moment dat, cu
o femeie care seamănă foarte bine cu iubita sa Emi de peste 20 de
ani. Se creează o întreagă reţea de viziuni şi premoniţii,
în pasta realităţii imediate insinuîndu-se
inexplicabilul, halucinaţia, fantasticul. Cea mai puternică
secvenţă „fantastică“ din Intrarea Soarelui: Sal, bîjbîind
prin subsolul unui bloc, găseşte cadavrul unei frumoase femei, de
la care ia, împreună cu inelarul, un inel cu piatră neagră
fascinant; se arată mai tîrziu că, în tot acest timp,
băiatul a zăcut în inconştienţă în casa prietenului
său Harry şi că strania femeie moartă e o nălucire; totuşi,
inelul cu piatră neagră e real...
Neverosimilul e la el acasă pe fiecare pagină
Dacă porţiunile de tramă
fantasmatică ori fantastică îi ies destul de bine Ceciliei
Ştefănescu, nu acelaşi lucru se poate spune despre componenta
realistă, de departe cea mai importantă, a romanului. În ce
epocă se petrec întîmplările relatate rămîne un
mister pînă la sfîrşit. Dacă n-am fi contemporani cu
autoarea, nu am avea cum să deducem că aventurile copiilor Sal,
Emi, Harry, Max şi Toma au loc pe la sfîrşitul anilor ’80.
Indiciile privitoare la fundal sînt puţine şi
nesemnificative; privirea mioapă a naratorului nu străbate pînă
departe. Povestea pluteşte într-un nesfîrşit,
deconcertant vid.
Neverosimilul e la el acasă pe fiecare
pagină. Gesturile, reacţiile, atitudinile personajelor sînt,
am mai spus-o, slab motivate. De pildă, un personaj în
legătură cu care nu avem vreun indiciu că ar suferi de o boală
nervoasă se isterizează la un moment dat din senin, se trezeşte
alergînd desculţ pe şosea, strigînd şi ameninţînd.
Iar Sal şi Emi, deşi, atunci cînd se revăd după 20 de ani,
constată cu luciditate (fiecare în sinea sa) că au devenit
nişte oameni şterşi, oarecare, sînt cuprinşi subit de o
pasiune de nestăvilit. Psihologiile personajelor sînt evident
false. Mai ales cele ale copiilor – orice ar spune unii comentatori
care s-au entuziasmat în faţa unei presupuse capacităţi a
autoarei de a surprinde cu fineţe psihologia copilului. La 10 ani,
Sal şi Emi îşi pun deja problema „purităţii iubirii“,
primul dintre ei mărturisind chiar, pe jumătate vinovat, pe
jumătate fascinat: „– Dacă ai şti de cîte ori m-am
gîndit la tine, de cîte ori te-am văzut întinsă
pe cearşafurile albe şi scrobite, dormind după ce te studiasem şi
îmi făcusem toate poftele şi navigasem, ca un submarin... Ce
rost ar avea să te mint?“.
Exprimarea lui Sal, şi în
pasajul citat, şi în multe alte secvenţe, e nu numai
preţioasă, ci şi la limita kitsch-ului, contaminîndu-se de
patetismul, de afectarea, de stridenţele vocii auctoriale. Ar mai fi
de adăugat doar exemple. Au făcut-o, de altfel, în două
articole savuroase, Adriana Stan şi Mihai Iovănel.
Verdictul se impune de la sine.
ERATĂ
Acum două săptămîni, în
ediţia tipărită a revistei, cronica mea la volumul Celelalte
poveşti de dragoste de Lucian Dan Teodorovici a apărut fără
final. Pentru deplina înţelegere a textului, repet concluzia:
„Impresia mea este că Lucian Dan Teodorovici devine din ce în
ce mai tacticos, din ce în ce mai atent la detalii, din ce în
ce mai interesat de resorturile complicate ale psihologiilor, din ce
în ce mai... prozator. E de aşteptat de la acest autor, pentru
viitor, şi o substanţială creştere a anvergurii proiectului
prozastic început. Pînă una-alta, avem în
Celelalte poveşti de dragoste o carte scrisă onest, profesionist,
de citit cu tot interesul“. (B. B-C)
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters