OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Atacuri de vara

Vara trecuta, cam tot pe vremea asta, in iulie, pe nepusa masa, a aparut in Romania literara, sub semnatura lui Alex. Stefanescu, un atac la adresa mea. Spun „pe nepusa masa“ pentru ca relatiile mele cu echipa revistei au fost intotdeauna cordiale, iar A.S. ma trata de multi ani, ori de cite ori ne intilneam, cu laude entuziaste. Spun „atac“ pentru ca nu era un articol de critic literar, ci o izbucnire rau-voitoare, in care doua mici carti pe care le publicasem cu citeva luni inainte erau numite „brosuri de propaganda“ (!) si taxate ca „tendentioase“, dupa care A.S. transcria, fara macar sa le mai adapteze cit-de-cit, vechile acuzatii ale Uniunii Scriitorilor la adresa ASPRO. Probabil ca nici nu citise „brosurile“ (care sint in limba engleza), dovada faptul ca-mi reprosa ca „evit cu strictete“ o serie de nume de scriitori dintre care unii sint – de fapt – mentionati in interiorul „brosurilor“. Am vrut atunci sa-i raspund, insa, luat cu treburi mai importante, am tot aminat. Aveam si un sentiment de futilitate: ce rost are sa „raspunzi“ unor acuzatii cind ele sint – de fapt – false, in spatele lor stind alte motivatii, nemarturisite? Ce rost are sa spun ca micul meu Guide to Romanian Literature n-are cum sa fie „o carte de propaganda in favoarea generatiei ’80“ (nici nu folosesc termenul, am explicat si in Romania literara de ce!) cind in prima ei jumatate fac o istorie concentrata a romanului romanesc de la inceputuri pina azi, un sfert prezinta tabloul experimentalismului autohton din anii ’60-’70 (nu ’80!), iar restul e un tablou al pietei de carte de dupa caderea comunismului? Ce rost are sa restabilesc datele adevarate ale problemei cind tinta atacului e alta: „generatia ’80“, ASPRO etc. etc.?…

Si, mai ales, ce-l va fi facut pe A.S. sa ma atace asa, dintr-o data, dupa atitea elogii amicale? Inteleg din ce scrie el in ultimii ani ca a optat pentru o imagine a literaturii romane postbelice „inghetate“ in stadiul ei de evolutie de la sfirsitul anilor ’70. E o posibilitate. Dar de ce transforma atare optiune intelectuala si critica intr-o sursa de frustrari si de resentimente? Ce-l va fi intors cu totul si cu totul din drum? Ce legaturi, ce complicitati, ce calatorii prin China si peste alte Oceane? Si iata cum am ajuns sa fiu atacat „la persoana“ tocmai in Romania literara. Nu doar in vara lui 1999, ci si acum, iarasi, saptamina trecuta. Din nou de catre A.S., intr-un articol intitulat Lipsa de fair-play in viata literara (in Nr. 30/2000 al revistei). Si din nou cu false argumente. Cu obisnuitele reprosuri: partizanat, „grupare literara“, ASPRO etc. etc., in formulari si mai depreciative, conform unui scenariu care a evoluat intr-o directie paranoica: in tot ce fac, A.S. vede o coerenta demonica. „Este informat, stie sa-si argumenteze optiunile“, ceea ce inseamna ca folosesc… „un stil avocatesc“! Probabil ca pentru A.S. critica literara inseamna optiuni fara argumente si informatii incerte, urechiste... „Foloseste o retorica a justetei care instaureaza intr-o discutie calmul si increderea“, ceea ce ar constitui… „o forma discreta de teroare ideologica“! Rezulta ca A.S. vede in dezbaterea intelectuala ceva opus cautarii adevarului si dreptatii, ceva care are nevoie de un fond de tensiune si de lipsa de incredere…

Ma acuza ca, „mobilizat intr-un mod impresionant“ pentru a promova o anume „grupare literara“, cu „un fanatism rar intilnit in viata noastra literara“, dau dovada de „spirit organizatoric si eficienta in lupta cu ceilalti“! Ca A.S. vede „viata literara“ ca pe o teribila „lupta“, ca pe o „competitie cinica“ (asa cum spune mai departe) e problema lui. Am mai scris nu demult despre un caz similar, semn ca boala e raspindita. Probabil ca doar asa pot sa ti se para „spiritul organizatoric“ si „eficienta“ in sustinerea optiunilor intelectuale ale cuiva niste defecte… Pentru a-mi promova „exclusivismul visceral“ (sic!), A.S. spune ca recurg „la mijloace moderne, de inspiratie occidentala“! Cam… anti-occidentala formulare! Ce-l deranjeaza pe A.S.? Ca exista ASPRO, care nu este – insa – decit o institutie constituita in conformitate cu libertatea de asociere stipulata in Constitutia Romaniei, nu doar in depravatul Occident! Ca exista Observatorul cultural, care ar duce o „adevarata campanie impotriva revistei Romania literara“, una „de denigrare“! Aici – da! – A.S. cred ca are si putintica dreptate: cum au apreciat si altii, se pare ca revista noastra are un aer occidental! Dar de unde „campanie“ si „denigrare“?! Doar am mentionat de mai multe ori elogios articole din Romania literara… Au fost si semnalari critice, de pilda despre afirmatii ridicol de partizane din texte ale lui… A.S., dar – fireste – nu inseamna ca daca te atingi de A.S. denigrezi Romania literara!

Tot pentru „inspiratia occidentala“ sint aratate din nou cu degetul „brosurile“ mele englezesti, numite acum „pliante“ (fiecare are, in format poche, peste 100 de pagini!). Printre marii scriitori pe care i-as „minimaliza“ sau i-as „trece sub tacere“ acolo e adaugat acum Marin Preda, pe care in realitate il comentez in panorama romanului romanesc drept unul dintre cei mai mari prozatori pe care i-am avut vreodata! In sfirsit, il deranjeaza pe A.S. ca am fost sau sint „consilierul organizatorilor unor tirguri de carti, al redactiilor din strainatate care pregatesc numere tematice consacrate literaturii romane etc. etc.“! Mai inainte ma demascase, in limbaj caragialian, drept „membru in tot felul de comitete si comitii“! Si aici A.S. are dreptate: intr-adevar, stilul „occidental“ de lucru presupune consilieri, comitete si comitii, nu o directiva unica! De asemenea, tot in stil „occidental“, organizatorii de tirguri, redactorii de reviste si edituri din tara si din strainatate etc. etc. obisnuiesc sa invite pe cine doresc ei sa-i consilieze, pe cei pe care-i considera ei „experti“ – iar A.S. ma demascase inca din primele rinduri ale articolului sau ca mi-as fi creat „o faima de expert in literatura“! I-am pacalit pe toti! Iar daca cineva ma invita pe mine si nu – de pilda – pe A.S., stilul „occidental“ e de vina! Greseala mea trebuie sa fie aceea ca nu refuz sa-i sprijin pe cei care ma solicita si ca nu le recomand ca in locul meu sa apeleze – de pilda – la A.S.!…

Dar nu toate acestea m-au facut sa nu mai amin de asta-data un raspuns. Asa agresiv si jignitor cum este, A.S. e liber sa aprecieze cum gaseste de cuviinta (vai, nu de buna cuviinta!) felul in care la rindul meu inteleg sa fiu critic literar, eseist, scriitor: e parerea lui. Alta altadata, asta acum. Parerea lui si moralitatea lui. N-am sa-i explic aici si acum ca am o viziune cu totul diferita despre arta scrisului decit a lui, n-am sa-l intreb din cite comitete si comitii literare si politice face parte etc. etc. Ma vad obligat sa reactionez pentru ca, dupa ce ma gratuleaza cu portretul fioros pe care l-am rezumat, imi aduce o acuzatie si mai grava, si mai rau-voitoare: aceea ca as fi dat dovada, intr-o imprejurare recenta, de imoralitate. De asta-data nu pot sa nu replic imediat, sa nu demontez o asemenea minciuna revoltatoare. Cu amaraciune si cu un sentiment aproape de irealitate: a aparut – vai! – in Romania literara asa ceva despre mine?! Cu acuzatii cum ca as fi sabotat chiar Romania literara!?! Dumnezeule Mare, cum se poate asa ceva?!…


Scurta istorie personala: la Romania literara

Intrucit atacul lui A.S. incearca sa ma plaseze intr-o pozitie de adversitate fata de Romania literara, mi se pare necesar sa schitez aici micul istoric al colaborarii mele la revista in a carei redactie lucreaza acum si A.S.
Am inceput – cred – in 1980, la scurta vreme dupa ce debutasem in critica. De-a lungul deceniului 9, mi-au aparut in Romania literara citeva sute de articole, cronici, recenzii, semnalari. Acolo am publicat fragmente din eseurile despre Bacovia, Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Ivasiuc, cronici si „profiluri de autor“, articole de opinie si eseuri diverse. Timp de circa doi ani, intre 1986 si 1988, acolo am sustinut rubrica saptaminala de recenzii intitulata Vitrina, in care am trecut prin filtru cam 3-400 de carti. La Revista revistelor, am scris acolo zeci si zeci de prezentari de alte publicatii. In echipa de critici care ducea greul bataliilor literaturii romane din epoca fusesem adoptat si eu, mezinul de atunci. Pe la mijlocul deceniului, cind am fost timp de 4 ani somer, dupa ce-mi terminasem stagiul obligatoriu in invatamint (la o scoala la Sud de Bucuresti, unde i-am invitat odata, la o intilnire cu elevii mei, pe Nicolae Manolescu si pe… A.S.!), am discutat cu Nicolae Manolescu, Dana Dumitriu si Mircea Iorgulescu posibilitatea de a intra in redactie. Era greu, pentru orice angajare in presa era obligatorie o aprobare a Sectiei de presa a Comitetului Central al Partidului Comunist Roman. Intentia i-a fost transmisa lui George Ivascu, directorul Romaniei literare, pe-atunci foarte „ocult“, fixat acasa, de unde dirija operatiunile (nu venea niciodata la redactie). N-a fost posibil. Am ramas intre „colaboratorii externi“ foarte apropiati ai revistei. Dupa 22 decembrie 1989, in primul numar postcomunist al Romaniei literare ne-am regasit cu totii, redactia, colaboratorii si sustinatorii ei. Citeva luni mai tirziu, atunci cind Nicolae Manolescu a devenit directorul Romaniei literare, m-a invitat sa-l secundez. Al doilea post de conducere era neocupat. (Sper ca nu fac o indiscretie prea mare. Dezvalui amanuntul doar pentru ca A.S. ma descrie ca pe un mare adversar al revistei.) Lansasem la inceputul lui ianuarie 1990 Contrapunctul, scrisesem articolul-program, sustineam una dintre rubricile principale ale noului nostru saptaminal si mi s-a parut ca nu e moral sa-l abandonez, asa ca am refuzat onoranta oferta. Am continuat sa public cind si cind in Romania literara, uneori invitat de redactie, alteori oferind eu articole din proprie initiativa.

O data am scris pentru prima pagina, de citeva ori am raspuns la anchete si am propus texte de opinie politica si culturala, despre literatura, despre teatru. Cred ca au fost doar doi ani in care n-am semnat nimic, nici acolo, nici in alte publicatii din tara (intre toamna lui 1992 si primavara lui 1994, cind am predat in Olanda). E adevarat ca am simtit din partea unora dintre membrii actualei redactii o oarecare raceala de citiva ani incoace, dupa infiintarea ASPRO si dupa ce conducerea Uniunii Scriitorilor s-a decis sa ne atace periodic, folosindu-ne drept „ungurii“ lor, „tapi ispasitori“ care sa asigure coeziunea majoritatii si sustinerea liderilor (conform cu modelul analizat de René Girard). Pina la un punct, mi s-a parut de inteles: Romania literara continua sa apara sub egida Uniunii Scriitorilor si cu sprijinul ei. Cu ceilalti din redactie am ramas in bune sau foarte bune relatii, cu multe semne de simpatie reciproca. De Ioana Parvulescu, veche prietena si fosta colega de Cenaclu „Junimea“, nu ma poate indeparta nimeni. Pretuirea pe care o am fata de Adriana Bittel, fiinta de o mare si in acelasi timp discreta sensibilitate, foarte subtila prozatoare, n-avea cum sa scada. Cu Marina Constantinescu, care mi-a fost studenta in primul meu an de asistent la Universitate si in ultimul al ei de studii, cu Cristian Teodorescu, vechi coleg „junimist“, si cu Pavel Susara, titularul rubricii de arta al Romaniei literare, m-am vazut ani de zile saptaminal, in perioada in care am condus ramura din Romania a Europei Libere: sustineau rubrici in Panoramicul cultural, emisiune pe care o realizam chiar eu. Andreea Deciu mi-a fost si ea studenta si ne simpatizam mult, desi ne vedem rar. La fel – Simona Galatchi. De cite ori ma intilnesc cu Mircea Pascu, ne salutam cu zimbete calde.

Am scris cu multa durere o nota la disparitia doamnei Fianu, cu care am stat intotdeauna de vorba prieteneste (am peripatetizat de citeva ori impreuna pe strazile Bucurestiului, intorcindu-ne fiecare spre casa lui). Si am continuat sa colaborez indeaproape in toti acesti ani cu Nicolae Manolescu, prietenul nostru mai mare de la Cenaclul de Luni, cu care dupa 1990 am devenit si coleg de catedra la Universitate: mi-a fost coordonator al tezei de doctorat, ne-am aflat alaturi in mai multe rinduri in viata culturala si in cea politica, iar de curind, la Facultate, a contribuit la „impingerea“ mea intr-o functie pe care n-o doream. Cind eram la Europa Libera, anumite cercuri politice ma taxau mereu drept „omul lui Manolescu“, ceea ce ne-a creat destule probleme, caci standardele americanesti ale postului cereau obiectivitate, nu partizanat (simpatiile nu ni le putem anula, dar echilibrati am fost – iar colegii mei de acolo continua sa fie). Recunosc ca, pe linga obiectivitate, in lungul text pe care l-am scris despre el cind a implinit 60 de ani, in noiembrie 1999 (Cel mai important critic roman postbelic, in Familia), s-a amestecat si afectiunea pe care i-o port. Am fost de fata – apoi – la sarbatorirea lui la Fundatia Culturala Romana, cum fusesem, cu citeva luni inainte, si la aniversarea celor trei decenii de aparitie a Romaniei literare, la Odeon, printre putinii scriitori mai tineri aflati in sala plina a teatrului…
Teribila adversitate – asadar – intre mine si Romania literara, nu-i asa?!
Ei bine, iata ca, din senin, A.S. ma proclama acum adversar al Romaniei literare! Cum? Drapind recenta lui adversitate fata de mine in argumentatie obiectiva. Pentru a o construi, minte mistificind o situatie anume: demasca faptul ca as fi impiedicat primirea de catre revista a unei finantari din fondul euroart. Asa sa fie, oare?