Autor: 
Categoria: 
Redactor la revista Elle și colaborator la Dilema Veche,
Adina Rosetti (n. 1979) a debutat în 2010 cu un roman care, într-un interval
foarte scurt, a ajuns la a doua ediție – fapt datorat, poate (?!), unui succes
de librărie ce ar compensa, într-un fel, relativ modesta receptare critică. În
orice caz, Deadline e scris în așa fel încît să capteze un public mai larg:
curgător și agreabil, cu unele mici subtilități de construcție chiar, dar fără
o miză literară importantă.
Pornind de la un caz aproape agresiv mediatizat în urmă
cu cîțiva ani – decesul unei tinere epuizate de munca într-o multinațională –,
romanul Adinei Rosetti se configurează ca o cronică a unei morți anunțate:
începe cu deznodămîntul și reconstituie, pe parcurs, anodina (dar
semnificativa, în felul ei) istorie a Mirunei Tomescu, workaholica transformată
de disciplina dezindividualizantă a biroului într-o ființă fără viață
personală. Cazul e reconstituit din relatarea unor dezbateri de pe forumuri și
bloguri, din amintirile unui tînăr șef obsedat de carieră și de promovare
(Augustin Dună), căruia îi e greu să recunoască, în foru-i lăuntric, că a
contribuit la drama consumată chiar sub ochii lui, și prin tribulațiile unui
june computerist cu veleități de cineast (Adam David Emanuel Ioanițescu; supranumit
Pupucă în familie și skydancer în lumea virtuală...) – înghițit, la rîndu-i, de
malaxorul unei multinaționale –, care vrea să realizeze un film („emblematic
pentru generația noastră“, repetă el tot timpul) despre cea decedată și să
inițieze, în rîndul bloggerilor, nici mai mult nici mai puțin decît o revoluție
împotriva actualului capitalism masificat. Mai iau cuvîntul, din timp în timp,
mama și cele două mătuși de la Brăila ale Mirunei Tomescu, în cîteva bine
„filmate“ secvențe dintr-o „casă cu molii“ provincială, secvențe ce relevă
abilitatea autoarei în surprinderea unor automatisme și/sau tropisme. Nu în
cele din urmă, printre eroii de prim-plan figurează moș Zaim – un artist pop
trăind de o viață ca un homeless (și acesta cu un model real: se pare că Ion
Bârlădeanu), cu obsesia libertății și a surprinzătoarelor sale colaje
subversive din anii comunismului. Acest Zaim, care locuiește în ghena unui bloc
din București – bloc unde trăiește discret, fantomatic aproape, la ultimul
etaj, și Miruna –, e un martor straniu al dramei din Deadline: vede năluca
răposatei așezată „bine-mersi [...] pe turla unei biserici scăldate-n soarele
blînd și călduț de primăvară“. Biografia lui Zaim ar fi putut, ea însăși, forma
obiectul unui roman – personajul acesta face parte, de fapt, dintr-un alt
„film“, pare „lipit“ (ca într-un colaj extravagant) printre siluetele
celorlalți eroi. Din alt film sînt și cîteva secvențe ce evocă, din păcate, din
locuri comune și din clișee, epoca de aur. Alte prezențe: un motan ce pare
bulgakovian, dar nu e, ori dușmanca lui Zaim, o cerșetoare-cotoroanță care-și
ia, la un moment dat, zborul pe o coadă de mătură. Toate aceste voci și
personaje, alternînd ludic, alcătuiesc o istorie-colaj vizibil centrifugă.
„Epilogul“ putea foarte bine lipsi, întemeiat fiind pe o găselniță eufemistic
spus neconvingătoare: e un text scris din perspectiva Mirunei Tomescu, cea
trecută deja în lumea de dincolo.
Extras din imediatul (jurnalistic) cel mai „fierbinte“,
romanul ocolește senzaționalismul, fiind patetic în doze rezonabile și mixînd,
cu același simț al măsurii (și al proporțiilor), verismul noului realism
minimalist cu un lirism difuz, ce-și găsește un debușeu în secvențele
fantasmatice; la un pas de textul „cu teză“, schimbă la timp direcția – scăpînd
de previzibilitate și de clișeu – prin faptul că ambiguizează suficient
situațiile sau că relativizează punctele de vedere. Textul este în general bine
controlat și „bine scris“, în ciuda unor denivelări ori a unei anume banalități
stilistice, și comunică o constantă tensiune de la primul pînă la ultimul
capitol (cu excepția „Epilogului“), chiar dacă această tensiune – trebuie
precizat: nu este vorba nici o clipă de o tensiune a ideii, ci de una pur
emoțională – e departe de a atinge nuanțe acute.
Ca istorie ce devoalează atmosfera cvasi-dezumanizantă a
multinaționalelor, Deadline-ul Adinei Rosetti are un precedent în Poemele
secretarei, romanul Ștefaniei Mihalache. Acolo, într-o construcție care, deși
aparent de mai mică amploare, este mai concentrată, mai densă, mai intens
dramatizată (și implicit mai „filmică“), dar mai cu seamă încărcată cu o
tensiune mai acută, acolo, deci, se vedea parcă un condei de prozator mai
exersat, mai sigur de sine și mai dezinhibat. O secvență dialogată, doar
minimal descriptivă, din Poemele secretarei configurează, aș zice, mai bine –
mai detaliat și mai în adîncime – mediul avut în vizor (cel al
multinaționalelor și al noii funcționărimi orwellian masificate) decît orice
amplu pasaj descriptiv din Deadline. Aceasta pentru că Adina Rosetti nu-și lasă
personajele să se miște autonom, ci preferă să le subordoneze excesiv vocii
unui narator omniscient (sigur, omnisciența e aici jucat-postmodernă) ce leagă
– cumva artificial – între ele firele narative, descriind, relatînd (puține și
scurte episoade se petrec în „priză directă“) ori pregătind monologul cîtorva
dintre eroi. Deadline pare că ar vrea să se înscrie în trendul minimalismului
(prozastico-cinematografic) în vogă la noi în ultimii ani, dar se distanțează
totodată față de acesta printr-o atitudine discursivă specifică: și aici, ca în
orice proză minimalistă, textul intenționează să configureze un (virtual)
„film“ al cotidianului, al imediatului, montat din detalii anodine; cu
deosebirea că în Deadline nu se lasă văzut filmul propriu-zis al evenimentelor,
ci doar se povestește despre el; nu urmărim ceea ce se întîmplă, urmărim
relatarea a ceva ce s-a întîmplat.
Doldora de trimiteri cinematografice,
romanul Adinei Rosetti pune în operă un fel de metaminimalism ironic. Nu lipsesc
de aici trimiterile explicite (poate chiar prea explicite) la minimalismul
cinematografic românesc: „te uitai la filme românești în care nu se întîmpla
nimic, în afara faptului că mai mereu unii stăteau la cîte-o masă de bucătărie
acoperită cu mușama, mîncau ciorbă și se certau, «minimalismul Noului Val»,
explicai din nou, cu același pufnet superior, «nu înțelegi arta» [...]“ Sau:
„Apoi totul s-a întîmplat ca într-unul din filmele alea românești la care-ți
plăcea ție să te uiți și care pe mine mă enervau la culme, tocmai pentru că
vorbeau despre lucruri pe care aș fi vrut să le uit, despre vieți meschine și
absurde, despre provincialism apăsător, despre ratare“.
La capătul celor aproape trei sute de pagini ale sale,Deadline lasă impresia de neterminat, de insuficient; satisfacțiile de lectură
pe care le procură sînt modeste, cum modestă este întreaga-i compoziție – a se
citi: echilibrată, egală cu sine, fără derapaje, fără gafe (altfel zis:
„corectă“), dar și fără elemente (măcar cîteva) care să o scoată (măcar în
cîteva puncte ale destul de lungului parcurs romanesc) în afara mult prea
consecventei linii de mijloc. Deadline este romanul de debut al unei autoare
care, în mod evident, știe să scrie și care ar putea da ceva mult mai
consistent, dacă nu s-ar mai mulțumi să înoate doar în ape „călduțe“... Îi
împărtășesc optimismul prozatorului Răzvan Petrescu (semnatarul recomandării
elogioase de pe coperta a patra a romanului) în legătură cu „noua voce“ pe care
o anunță Deadline, dar nu și entuziasmul fără rezerve: „grație unei tensiuni
create prin forța scriiturii, a unor pagini ce reușesc să impresioneze așa cum
rar se mai întîmplă, indiferent de meridianul literar, volumul are darul de a-i
lăsa cititorului dorința de a-l reciti, iar recenzentului, entuziasmul cu care
va spune că este unul dintre cele mai bune romane de debut din ultimii 20 de
ani. Și nu numai de debut“. De fapt, tocmai „forța scriiturii“ îi lipsește
romanului în cauză: acel necesar ingredient care face ca o carte să fie mai
mult decît corect/bine scrisă. Deadline nu are nimic cu adevărat memorabil,
nimic care să îndemne la relectură. Printre debuturile prozastice ale anului
2010, cartea Adinei Rosetti merită, fără nici un dubiu, semnalată; dar, în ce
mă privește, nu aș menționa-o pe lista „celor mai bune romane de debut din
ultimii 20 de ani“.
Adina ROSETTI
Deadline
Ediția a II-a, Editura Curtea veche, București, 2011, 292 p.
Etichete:
RSS Feed
Newsletters