OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Nu mai tin minte exact cind l-am cunoscut pe Cristian Nemescu, s-ar putea sa fi fost la Festivalul de la Salonic, unde era in program cu Poveste la scara C. Pe Mihai si Cristina il inclusesem intr-o prezentare de film romanesc la Lisabona. Poveste... imi placuse si mai mult. A fost, daca nu ma-nsel, si la Clermont-Ferrand cu acest titlu, dar e foarte ciudat ca nu am amintirea lui Nemescu la acest festival (cel mai important pentru scurt-metraj). Mi-l amintesc, in schimb, la Salonic.

Am stat de vorba despre filmul sau, i-am spus ce mi-a placut (multe lucruri, mai ales tonul povestii) si ce nu. A ascultat atent: cred ca Nemescu era unul dintre cei mai sensibili ascultatori – o calitate cu atit mai pretioasa cu cit este din ce in ce mai rara la tinerii regizori. Era de acord cu obiectiile mele. Mai mult: mi-a spus ca el insusi nu era multumit exact de acele lucruri pe care le criticasem si eu. Apoi am fost impreuna la un restaurant (celebrul „nr. 8“, zis si „la Le Pen“, o taverna pitoreasca din Piata Aristotel, cu patio si pisici). Iar apoi – cred ca in alt an, totusi – am fost de fata, tot la Salonic, cind si-a prezentat proiectul California Dreaming pentru un fond de dezvoltare balcanic. in mai anul acesta l-am avut invitat la Fotograme, in emisiune cu Porumboiu, inainte de Cannes. Ne-am revazut acolo, pe Croazeta, si apoi la Anonimul. Ultima data, din pacate...
Cristi Nemescu era un om (incredibil sa vorbesti astfel, la trecut, despre un tinar de numai 27 de ani!) timid si retras. in spatele carapacei sale se banuia, totusi, o vointa de a face, de a-si duce proiectele la bun sfirsit, cu o tenacitate care trecea peste orice. Era convins ca are ceva de spus in cinematograful romanesc – si avea dreptate: chiar avea. Era altfel: cultivat, manierat si bine crescut. Zimbea rar, dar zimbetul sau era cuceritor. Am aflat ca il duruse ce am scris despre finalul de la Marilena de la P7, mediumetrajul sau prezentat la Cannes.

- Un tinar cineast altfel
Sper ca a inteles ca reactia mea era pe masura pretuirii pe care i-o purtam; pur si simplu, ma duruse si pe mine ca facuse un film reusit caruia nu-i gasise finalul... L-am intrebat, la Sfintu Gheorghe – in cadrul ultimei dezbateri intre regizori si critici –, daca a fost chiar asa de suparat de cronica mea, precum auzisem; mi-a raspuns: „Doar zece minute“. Vocea lui a ajuns la noi cu intirziere, din cauza ecoului de la microfon. Acum imi dau seama ca, la un om sortit sa traiasca doar 27 de ani, chiar si zece minute de suparare sint prea mult.
Din pacate, nu pot sa dau rewind. Si nu putem da – toti – rewind, pina in clipa aceea fatala din noaptea de joi spre vineri, la intersectia Splaiului cu Eroilor, pentru a scoate din cadru bolidul criminal. Viata lui a fost taiata brusc si brutal, intr-un „montaj“ care mi se pare absurd si nedrept. Acesta – doar acesta – este, de fapt, finalul nereusit, la care nici unul nu ne gindeam. Si la care ne gindim, acum, cu suparare, furie si neputinta: se pare ca Dumnezeu din ceruri, daca exista, este un regizor foarte prost.