Editura Art a inaugurat recent o nouă
colecţie, de poezie – o iniţiativă lăudabilă în vremuri
de criză, cînd poezia pare mai vitregită decît oricînd.
Colecţia se numeşte „Malul albastru“ şi primele două titluri
lansate sînt româneşti: Adora de Iulian Tănase şiDimensiunea „Umbrella“ de Sebastian Reichmann şi Dan Stanciu. În
pregătire sînt anunţate volume „apetisante“ de Stéphane
Mallarmé, Bertold Brecht, Henri Michaux, René Char, dar
şi M. Blecher.
Cele două volume de poeme – de o
calitate grafică excelentă, cu coperte realizate de Dan Stanciu, în
stilul său inconfundabil – cu care debutează colecţia au un
lucru în comun: profesează cu metodă un suprarealism dincolo
de mode şi timp, asumîndu-şi cu bună-ştiinţă o anumită
marginalitate la care îi împinge pe autori o asemenea
practică literară. E de spus că nici Dan Stanciu, nici Iulian
Tănase – mai puţin Sebastian Reichmann – nu se află la prima
încercare de acest gen. Ei au în spate destule volume de
poeme în care practică suprarealismul cu program, inclusiv
volume realizate în colaborare, precum Înainte/după –
52 de apariţii trans-vizuale generate de hazard (Iulian Tănase, Dan
Stanciu, Gheorghe Rasovszky, Sasha Vlad, Editura ICARE, 2003) sau
Trusa instalatorului de umbre (Dan Stanciu, Iulian Tănase, Editura
Locul Tare, 2006). Dan Stanciu îşi prelungeşte obsesiile
suprarealiste, atinse de o coloratură retro specifică, chiar şi în
lucrările sale de grafician, la Dilema şi nu numai (a se vedea, de
pildă, copertele volumelor în discuţie). În cazul
volumului Dimensiunea „Umbrella“, Dan Stanciu îl are ca
„partener“ de cadavre exquis pe Sebastian Reichmann, un poet cu
„ştate“ vechi şi el (autor, printre altele, al volumului
Mocheta lui Klimt, Editura Cartea Românească, 2008), dedat,
iată, şi el la un suprarealism pe cont propriu.
În ce-l priveşte pe Iulian
Tănase, după Îngerotica (Editura Seara, 1999), Poeme pentru
orice eventualitate (Editura Crater, 2000) şi Iubitafizica (Editura
Vinea, 2002) – ultimul, un volum de poeme excelente, erotice,
ironico-tandre–, a trecut cu arme şi bagaje la acest suprarealism
reloaded, ca exerciţiu colectiv, în colaborare cu Sasha Vlad,
Dan Stanciu şi Gheorghe Rasovszky. Din seria volumelor
„suprarealiste“ individuale fac parte – şi titlurile sînt
deja grăitoare – Sora exactă (Editura ICARE, 2003), Ochiul
Exploziv (Editura Locul Tare, 2006) şi Abisa (Editura Locul Tare,
2007).
Înainte de a face o scurtă
prezentare a celor două volume inaugurale ale colecţiei „Malul
albastru“ (un nume perfect consonant cu atmosfera celor două
cărţi!), se impun cîteva observaţii legate de prelungirea
pînă astăzi a unui filon suprarealist, care a cunoscut, la
noi, deja două valuri remarcabile: momentul contemporan cu avangarda
şi momentul marcat de Gellu Naum. Poeţi precum Iulian Tănase şi
Dan Stanciu nu se mai situează însă într-o continuitate
istorică a fenomenului, ci dimpotrivă într-o insularitate
deliberat asumată: o zonă, un „loc tare“ – cum spune numele
editurii – rupt de context, cu punţile suspendate, în care
cei doi recuperează – fără radicalism, în pură gratuitate
lingvistică – simboluri, mecanisme, maşinării disparate, un
întreg panopticum din imaginarul suprarealist,
recondiţionîndu-le şi expunîndu-le ca atare. Rezultatul
este un suprarealism insular, suspendat, fără aderenţă la
sensibilitatea contemporană, al cărui risc suprem este autismul.
În Adora, Iulian Tănase continuă
în bună parte să uzeze de acelaşi repertoriu şi de aceeaşi
combinatorică redevabile suprarealismului, precum o făcea şi în
volumul anterior, Abisa. Ambele volume poartă un titlu care trimite
destul de transparent la o figură feminină „abisală“ sau
adorată: de altfel, poemele traversează zone ale inconştientului
şi visului, ale somnului şi viscerelor, zone ale regresiunii şi
retractilităţii, toate – în volumul de faţă – animate
de propensiunea erotică spre ea, spre figura feminină. Un exemplu:
„Era un somn situat între foc şi pămînt/ intram
înăuntru ca într-un tunel/ tapetat cu piele de şarpe şi
frunze carnivore sau ierbivore/ intram acolo şi ne începeam
dansul nostru cu ochii închişi/ pluteam în interiorul
acelui şarpe cu burta plină de frunze/ genele mele creşteau şi se
mutau pe pleoapele tale/ genele tale creşteau şi făceau drumul
invers“ (Poemul şarpelui cu burta plină de frunze). Sau: „Cînd
peştele adînc îşi ia zborul spre un trecut/ mai adînc
decît paharele care dimineaţa/ ne sorb disperarea fierbinte de
pe frunte/ amintirile noastre lichide ne inundă gura/ în care
înoată peştele adînc/ şi noi ne bem cafeaua pe umerii
lui mai adînci/ din ce în ce mai adînci“ (Poemul
peştelui adînc).
Un întreg bestiar – „tigrul
nocturn“, pisica, „felina feroce“, „animalul cu blana
tăioasă“, „păianjenul din copilărie“, „melcul Wilhelm“,
şarpele şi peştele de mai sus etc. – populează poemele lui
Iulian Tănase, fiecare în parte purtînd o simbolistică
anume, onirică, abisală, arhaică şi evocînd o întîmplare
care instituie această semnificaţie. Volumul se numeşte în
fond Adora (poemele celorlalte întîmplări), lucru care
arată un interes pentru epic („Ca un animal cu blana tăioasă/
povestea ne căuta prin lume“), pentru punerea în scenă.
Există şi o recuzită a obiectelor, precum ceainicele (Poemul celor
trei ceainice), ceasurile, umbrelele (Poemul umbrelelor vegetale)
etc.
În poemele din Adora – ca şi
în volumele anterioare – e manevrat un amplu repertoriu
suprarealist, însă de regulă în litera lui: lipseşte
spiritul, suflul puternic. Combinatorica elementelor e adesea
previzibilă, frizînd facilul (ca în Poemul norului
norvegian sau în pastişa după Urmuz, Poemul cifrului şi-al
cifrei). Există însă în carte cîteva semne că
Iulian Tănase nu e confiscat de suprarealism, ci se poate reîntoarce
la poezia erotică sau că e tentat de privirea ironică,
autoreferenţială, precum în amplul Poemul incendiului orb –
căi ce s-ar putea dovedi profitabile pentru diversificarea formulei
sale poetice.
În Dimensiunea „Umbrella“,
Dan Stanciu şi Sebastian Reichmann se supun – cum ziceam –
gratuităţii unui joc lingvistic, reluat peste timp ca pură
curiozitate, deşi cei doi încearcă să găsească o
semnificaţie care să transceadă experimentul combinatoric la două
mîini, asistat de hazard: „tu continui să joci jocul celui
care nu înţelege, nu ştie, nu vede nimic altceva decît
cele cîteva biete cuvinte lăsate la vedere, deşi vezi totul.
Este o viziune de dincolo de cuvinte, dar la îndemîna
cuvintelor“ (Sebastian Reichmann). „Se naşte astfel – scrie
Dan Stanciu – un glas deasupra, care îi poartă pe amicii
noştri spre aflare“ („Avertisment“). Rupt de radicalismul
avangardei, desprins de un context literar-istoric, experimentul lor
este însă un fapt izolat care nu poate fi decît semnul
unei virtuozităţi poetice, asezonate de imprevizibilul
combinatoric. Din colaborarea lor rezultă astfel savori de limbaj,
cum se întîmplă în Sirena, dînd mărunt din
buze: „Sirena, dînd mărunt din buze, spuse două fraze
obscure care ne-au dezechilibrat.
Cele două globuri de îngheţată
(zmeură + lămîie) de pe pipetul ei sclipeau hipnotic,
chemîndu-ne spre suprafaţa lor, unde aveam să fim deposedaţi
de ceea ce ştiam şi noi de acasă: că e bine să ai grijă pe ce
porţelanuri calci. Nu de alta, dar poţi da peste o privighetoare
care se scaldă în agheasmă, iar apariţia ta (cu ditamai
nufărul în gheare) ar putea-o deranja. Sau poţi da peste un
fel de animal acvatic, prea puţin dispus să te primească în
interiorul său semănînd cu un hotel de lux decadent, în
care ne-am trezit fără ca supraveghetorul dormitorului comun (unde
dormeau de-a valma anonimi şi staruri) să remarce că ne treziserăm
şi că ne-am luat frumuşel tălpăşiţa. Eram sătui de
frustrările bătrînilor eroi, nu mai aveam chef de aceleaşi
poveşti cretine repetate la nesfîrşit. În orice caz, nu
mai suportam privirile pline de reproş ale adolescenţilor de bronz
care se ascundeau prin dulapuri pentru a scăpa de crengile alea ce
se tot loveau de geamuri, de parcă afară cineva încerca să
ne cîntărească, fără să aibă habar că deveniserăm mai
uşori decît aerul“. Poemul acesta în proză, la două
mîini, e plin de suavităţi hieratice, de disonanţe
acidulate, de accente violente – un concert stilistic agreabil, dar
lipsit de vreo transcendenţă. Surpriza vine din imaginea nouă, mai
complexă, dată de combinaţia lingvistică asistată de hazard,
însă – în lumea noastră postmodernă, suspicioasă
inclusiv/mai ales în ce priveşte limbajul – „dimensiunea
aia veche care se zbate dedesubt (noi i-am spus «Umbrella»,
fiindcă are laturi negre)” se lasă greu presimţită în
această vînătoare de limbaj, orgolioasă ea însăşi,
în ciuda faptului că cei doi poeţi au renunţat la
partiturile proprii, la „cariera strălucită de interpret“ (am
citat textul de pe coperta a patra).
Iulian TĂnase
Adora – poemele celorlalte întîmplări
Grupul Editorial Art, Colecţia „Malul
albastru“, 2009, 80 p.
Sebastian Reichmann, Dan Stanciu
Dimensiunea „Umbrella“
Grupul Editorial Art, Colecţia „Malul
albastru“, 2009, 80 p.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
RSS Feed
Newsletters