OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Draga Caius,

Revenim, asadar, prin ceea ce scriai acum doua saptamini la „importanta sociala“ pe care o va avea Raportul. Nu ma gindeam neaparat ca el va inchide dezbaterea despre comunism. Mai e si mult interes genuin pentru el, si destula margarina de intins pe piine pentru anticomunismul romanesc (in mainstream-ul lui, cum ziceam, superficial, demagogic si mercenar). insa acest interes nu va dura, totusi, la infinit, iar daca dezbaterea e orientata gresit, asa cum mi se pare mie, atunci putem rata ajungerea la niste concluzii de bun-simt. Putem presupune, cu putin optimism, ca cercetarea stiintifica va merge independent de climatul social general, dar trend-ul impus de intelectualii publici va functiona, cred ca putem fi destul de siguri, independent de cercetarile academice specializate.

Spui ca menirea Raportului era sa realizeze o clarificare fata de trecutul comunist numai in termenii „raporturilor institutional-juridice ale statului roman cu trecutul sau comunist“; daca e asa, din pacate nu o face suficient, cum tu insuti sugerai in prima ta „scrisoare“. De altfel, e clar ca nu asa au inteles membrii Comisiei sarcina lor, pentru ca Raportul este, in primul rind, cum arata clar structura textului, o istorie detaliata a comunismului, cu elemente de analiza teoretica si atitudine personala, de tip psihologic, fata de comunism (ceea ce e, desigur, cel putin nepotrivit); elementele de relationare institutionala sint, dincolo de actul formal al condamnarii, minime.

Spre deosebire de tine, eu cred ca momentul Raportului trebuia sa fie un moment de intilnire a societatii romanesti cu sine, macar sub forma absolut minima a unui semnal pe care elitele, teoretic in fata „plebei“ prin imaginarul ei ideatic si politic, i-l dau intr-un moment important. Sigur, ai dreptate ca evolutia catre momentul in care cetatenii romani isi vor asuma serios si intr-un numar semnificativ cetatenia este de lunga durata, dar nu sint de acord ca aceasta evolutie nu depinde de succesul sau nu al activitatii
„cognitiv-normative a unei comisii prezidentiale de analiza“. Dimpotriva, concluziile acestei analize vor influenta acest proces de evolutie, chiar daca textul Raportului este obscur in prima instanta, mai ales din cauza dimensiunii lui aberante. Mi se pare evident ca in discursul public vor difuza concluziile acestei cercetari/atitudini oficiale a statului, cu atit mai mult cu cit ea are sprijinul unei parti enorme a elitei intelectuale (si cu atit mai mult cu cit ea nu face altceva decit sa ranforseze o atitudine comoda, intelectual si moral, fata de comunism). Aici, desigur, am putea divaga foarte mult asupra conformismului nu doar al spatiului public romanesc, dar si al celui privat, si nu doar al spatiului privat al constiintei „maselor“, ci si al celor educate. Si, desigur, asupra problemei etern dilematice a rolului elitelor...

Te arati in continuare increzator ca Raportul „deschide reflectia asupra intricatiilor morale, sociale, culturale ale comunismului romanesc – o deschide atit prin ceea ce spune sau sugereaza, cit si prin faptul ca instiga sa se manifeste nelinistea noastra fata de noi insine si nevoia de a cauta radacinile responsabilitatii morale si dincolo de sfera vinovatiilor formalizabile“. in continuare, corelativ, sint convins ca Raportul nu are aceasta calitate, pentru motivele pe care le-am amintit in episodul trecut si pe care, desigur, nu le reiau aici; ma refer, insa, la relativa lui opacitate fata de problema responsabilitatii, dincolo de cercurile restrinse ale puterii, si la modalitatea de o rigiditate dogmatica a intelegerii comunismului, aproape exclusiv ca regim ideologic.

Text si context
De fapt, eu nu spuneam ca Raportul si comisia care l-a produs isi depaseste mandatul atunci cind procedeaza la condamnarea morala directa si explicita. O condamnare a comunismului nu poate sa nu aiba, cred, o dimensiune morala, pe linga aceea juridica, eventual chiar pe linga cea teoretica. Spuneam insa ca solipsismul moral al Raportului, suficienta lui morala si perspectiva autovictimizatoare, care duce inclusiv la preluarea (grotesca si indecenta) a suferintei altora, sint complet nepotrivite. Altfel, o condamnare a comunismului decenta, cu inevitabila ei dimensiune norala (insa una decenta si ea, nu dezgustatoare ca in actualul Raport), ar fi fost de natura sa catalizeze procesul de asumare a propriei cetatenii de catre cetatenii romani, asa cum foarte potrivit ai spus.

in fine, nu sustineam exact ca „nu era nevoie de o Comisie si de un Raport ca sa constate fapte de o asemenea notorietate“ precum crimele comunismului, ci subliniam faptul ca actul condamnarii comunismului de catre stat (foarte binevenit, spuneam, la nivel simbolic) nu aduce acel plus intelectual pe care il asteptam, si care tinea nu atit de analiza stiintiifica, unde fireste ca era dificil de adus ceva nou (desi, din punctul de vedere al misiunii asumate de Comisie, anumiti istorici vorbesc de irosirea sansei de a avea in premiera libertatea de a cerceta unele arhive), ci de interpretare. Sa fim seriosi, paradigma „obiectivitatii stiintifice“ e un subterfugiu prea facil pentru acest Raport si pentru intreg demersul din jurul sau, cu o nota politica evidenta. De fapt, voiam sa spun ca plusul pe care il aduce Raportul e exclusiv unul simbolic fata de ce aveam inainte la nivelul discursurilor publice, unul supraevaluat si ineficient.

Cu asta, mi-am incheiat raspunsurile la replica ta. As reveni insa la lucruri din jurul Raportului, la climatul in care a aparut el si la modul in care s-a desfasurat intreg demersul, pentru ca, dupa mine cel putin, aceste lucruri sint determinante pentru sensul textului in sine (plec de la una dintre presupozitiile fondatoare ale modernitatii, o axioma a lumii in care traim, anume ca nu exista idei in sine care sa aiba un sens definitiv, intotdeauna acesta depinzind de context, indiferent de ce natura este acesta).
Vladimir Tismaneanu se mindreste cu faptul ca Romania este singura tara al carei presedinte a condamnat in mod oficial comunismul. Sa ne uitam putin mai atent la aceasta noua „exceptie“ romaneasca. Este ea, oare, un real motiv de mindrie? Exceptiile care ne vin in minte imediat, ca termen de comparatie, sint Revolutia Romana („cea mai violenta reactie anticomunista“) si rezistenta din munti („singura rezistenta armata semnificativa din Est“), cu care romanii, nu neaparat cei care au participat la ele, s-au mindrit indelung. Si, desigur, fara motiv, pentru ca eroismul celor care au participat la rezistenta din munti sau la revolutie nu poate din transferat, in nici un fel, asupra celorlalti.

Eroismul si idealismul lor ramin strict personale, iar acestea sint valori care nu pot fi subapreciate. Sa nu uitam cit de putini au fost cei care au participat la cele doua fenomene si cit de tragice au fost consecintele pentru ei; este clar, deci, ca vorbim despre oameni care si-au riscat constient viata, ceea ce probabil ca, dimpotriva, avem tendinta sa subapreciem in „vremuri de pace“. Totusi, din punct de vedere social, mi se pare evident ca cele doua fenomene sint simptomele unor esecuri majore ale societatii romanesti, rezistenta din muntii fiind esecul socializarii reformarii comunismului, iar Revolutia esecul socializarii prabusirii comunismului.

Exceptia care demoleaza orice regula
Acum avem o noua exceptie. Spre deosebire de primele doua, insa, aici nu mai vorbim de sacrificiu si eroism, care trebuie admirate la nivel personal, chiar daca la nivel social sint simptome ale unui esec general, ci doar de „curajul“ unei elite intelectuale si politice care a vituperat ani in sir impotriva comunismului, facind cariera cu acest discurs comod, dar fara sa demonstreze ca ar avea o intelegere cit de cit profunda a comunismului romanesc sau ca ar avea un atasement solid fata de un alt set de valori politice sau culturale decit cele ale acestuia; in fond, atit de multi intelectuali marcanti (in general, exact cei mai furibunzi anticomunisti post factum; coincidenta, oare?) au oferit la fel de multe dovezi ca si politicienii despre cit de superficial si demagogic inteleg valorile democratiei.

De ce ar trebui sa fim mindri de aceasta noua manifestare demagogica si superficiala care este Raportul Tismaneanu? Oare pentru ca, in timp ce alte tari care nu au condamnat formal comunismul atit de „curajos“ cum am facut-o noi acum au reusit, totusi, sa epureze nomenclatura comunista intr-un mod care nici nu putea fi imaginat in Romania? Pentru ca unele dintre aceste tari au reusit sa deconspire fostii ofiteri si informatori intr-o maniera relativ transparenta si justa, incomparabila si ea cu activitatea penibila a CNSAS? Pentru ca serviciile lor secrete sint, de bine de rau, sub controlul societatii in timp ce ale noastre sint doar o mare necunoscuta de la care avem toate motivele sa nu ne asteptam la nimic bun? Sau oare pentru ca ele au reusit decomunizarea, inteleasa nu doar ca epurare, lustratie si deconspirare, ci si ca inlocuire a statului comunist cu un nou tip de stat, eficient si european, ceea ce nu e deloc cazul la noi?

Sa fim seriosi, nu pot sa vad nicaieri vreun motiv de mindrie sau bucurie. Cum spuneam, pe o parte avem textul Raportului in sine, despre care am vorbit deja, dar apoi e contextul care ii da o anumita semnificatie. Lipsa de substanta a gestului condamnarii comunismului apare cit se poate de clar inca de la prima privire pe care o arunci asupra textului: in mod evident, cei care au produs un document de 665 de pagini nu puteau fi interesati de semnificatia pentru intreaga societate a gestului lor. Aceeasi lipsa de substanta se vede clar din modul in care presedintele Comisiei, Vladimir Tismaneanu, a promovat Raportul, ignorind criticile rezonabile si exacerbind „polemica“ (o pun intre ghilimele pentru ca o astfel de polemica nu poate exista, cel putin nu in termeni normali) cu extremistii si elucubrantii de toate genurile. Nu mai revin nici aici, am scris despre asta pe larg, adaug doar ca nu vad nici o diferenta intre acest tip de strategie si propaganda antifascista absurda, complet demagogica si lipsita de sens pe care au instrumentat-o regimurile comuniste nu pentru a combate fascismul, ci pentru a-si crea alibiuri pentru eliminarea adversarilor.
Ce ar mai fi de spus despre Raport?

Din punctul meu de vedere e foarte greu de raspuns la aceasta intrebare, nu atit pentru ca nu ar mai fi subiecte de discutat, in textul propriu-zis al Raportului, in demersul din jurul sau sau in istoria comunismului si postcomunismului, ci pentru ca, discutind serios despre Raport, mi se pare ca facem figura de sariti de pe fix, in conditiile in care atit de extrem de putini o fac. Nu ca mi-ar pasa foarte mult de cum se vede din afara ce fac eu, dar daca genul asta de donquijotism mergea bine in timpul comunismului, acum ma tem ca nu poate evita ridicolul. Daca acest subiect nu se bucura de un prag critic minim de interes si reflectie lucida din partea societatii civile (de restul societatii nu mai vorbesc, acolo ecourile mi se par chiar nule, ceea ce, cum ziceam, nici nu e de mirare, dat fiind caracterul autist si demagogic al gestului de condamnare), atunci cred ca trebuie sa ne punem unele intrebari despre rostul discutarii lui, pentru ca acesta ar trebui sa fie, in mod obligatoriu, un subiect de larg interes social.
Parerea mea, asadar, e ca nu doar condamnarea comunismului, ci si alte subiecte de aceeasi importanta si relevanta sociala nu pot fi intelese corect daca nu clarificam mai intii citeva lucruri elementare despre societatea in care traim. Dar asta e, desigur, un alt subiect, destul de complicat pentru cadrul discutiei noastre...

––––––––––––
Nota redactiei:
Revista Observator cultural isi reafirma cu acest prilej, al polemicii dintre Caius Dobrescu si Ciprian Siulea, disponibilitatea si deschiderea de a publica noi puncte de vedere despre Raportul Tismaneanu.