OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Oriana FALLACI
Die Wut und der Stolz
List Verlag, München, 2002, 194 p.,
18 Euro

Anul trecut, in ziarul italian Corriere della Sera (din 29 septembrie), sub titlul Furia si orgoliul a aparut un articol semnat de cunoscuta publicista italiana Oriana Fallaci. In acest articol desfasurat pe patru pagini, autoarea si-a exprimat parerile privind atentatul terorist de la 11 septembrie. Fallaci, care sufera de cancer si traieste in prezent la New York, a emis atunci citeva opinii extrem de subiective legate de rolul islamului ca motor ideologic al terorismului. Articolul, calificat de Neue Zürcher Zeitung (10.10.2001), de pilda, ca „un atac vulgar la adresa strainilor care traiesc in Italia“, a declansat ample dezbateri si polemici. Intr-o varianta prelucrata si adaugita, Oriana Fallaci a publicat acest text sub forma unui volum – La Rabbia e l’Orgoglio (Furia si orgoliul) – care a aparut mai intii in Italia, apoi in mai multe tari europene.

Din punct de vedere stilistic, nota un comentator, Oriana Fallaci nu se deosebeste de primitivismul zgomotos al extremistilor de dreapta. Deraierile verbale ale lui Fallaci din acest bombastic pamflet au determinat autoritatile franceze sa ceara justitiei retragerea cartii – devenita o piesa de rezistenta a populistilor – din librarii.
Pamfletul este conceput ca o predica adresata unui destinatar fictiv, sub forma unei scrisori deschise. Socul trait in urma atentatelor sinucigase a fost, pentru publicista italiana, motivul determinant pentru a-si expune parerile legate de islam.

Teza fundamentala a acestei carti este, de fapt, o prejudecata. Autoarea incearca sa demonstreze incompatibilitatea totala dintre cultura islamica si cea occidentala. Fallaci isi manifesta teama fata de disolutia culturii occidentale sub influenta „fiilor lui Allah“ care au inundat Italia si Europa. Vehementele accente etno- si eurocentriste ale acestei scrieri controversate se bazeaza pe argumente discutabile, lipsite de intelegere, de spiritul tolerantei si al diversitatii.
Oriana Fallaci nu a fost niciodata o publicista comoda. Pina la acest pamflet, nu s-a lasat ispitita de trivialitati politice. Si-a cistigat un bine meritat renume ca jurnalista militanta, relatind despre revolutia din Ungaria, despre razboiul din Vietnam si cele din Orientul Apropiat, despre dictatura militara din Grecia si despre regimul islamist din Iran. A realizat, de asemenea, citeva interviuri spectaculoase cu Yasser Arafat sau cu ayatolahul Khomeini, de pilda, si a scris despre problemele femeilor intr-o societate dominata de interesele barbatilor. Problemei islamului, mai bine zis a islamismului fundamentalist, i-a dedicat, in 1990, o carte intitulata Inshallah.

A sustinut intotdeauna ca vorbeste in numele adevarului, dar pina la aceasta carte, unde fiecare propozitie este impregnata de furie, nu s-a aventurat in generalizari etnoreligioase. Isi justifica eseul prin faptul ca s-ar fi facut vinovata prin tacere fata de victimele atentatului de la 11 septembrie. De cele mai multe ori, acuzatiile si injuriile din volum se consuma in dialectica gestului polemic gratuit, excelind printr-o furie verbala distructiva indreptata impotriva corectitudinii politice. Netinind cont de acest consens politic occidental, Fallaci isi indreapta verva polemica si catre militantii pentru drepturile omului, pe care-i acuza de miopie ideologica pentru ca resping ideea declansarii unui „razboi cultural, intelectual, religios si moral“ impotriva islamului. Asertiunile resentimentare ale autoarei se alimenteaza din comparatii extrem de subiective si din generalizari periculoase: ii compara pe politicienii europeni cu niste cicade (niste insecte) care, din „cinism“ si „prostie“, ii tolereaza in preajma lor pe „reprezentantii SS-ului comandat de Ben Laden“. Totodata, sustine ca moscheile occidentale ar fi pline de potentiali teroristi, pe care, din cauza unui „pacifism deplasat“, nimeni nu vrea sa-i vada. Atacul de-a dreptul grobian impotriva religiei musulmane culmineaza cu teza ca islamul nu a contribuit cu nimic la cultura si civilizatia umana, nefiind altceva decit un „plagiat al religiei crestine si evreiesti“. In acest rechizitoriu, autoarea mai sustine ca, de 1400 de ani incoace, islamul nu ar fi produs decit grozavii.

Critica Orianei Fallaci se indreapta apoi si impotriva vietii universitare occidentale si a culturii evenimentiale. Cind isi formuleaza apodictic verdictele inundate de platitudini si de un didacticism mai mult decit penibil, invataturile autoarei suna cam asa: „Bunastarea este o realizare a civilizatiei si nu un pretext pentru parazitism“.
Simplificarile, subiectivismul spontan si vulgaritatile limbajului nu contribuie la descifrarea problemei complexe a islamismului fundamentalist. Chiar daca ele au izvorit dintr-un sentiment de neputinta si furie fata de o crima terorista oribila.

Berlin