OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cioran spunea ca exista popoare inteligente care insa, pentru ca vorbesc o limba provinciala, sint condamnate la anonimat. Limba romana nu-i nici mai presus nici mai prejos decit oricare altele, este doar necunoscuta. Iar asta din motivele pe care le sublinia ginditorul de origine transilvana, intrucit simplul fapt de a fi fost scrise intr-o limba care abia daca se extinde dincolo de fruntariile statului roman o lipseste de posibilitatile de a se extinde. La asta trebuie adaugate actualele tendinte editoriale de mercantilizare a culturii, care dau prioritate literaturii nationale si celei anglosaxone, deoarece se vind mai usor, pe celelalte marginalizindu-le in categoria de „periferice“, astfel ca prezenta lor pe piata de carte ajunge sa fie aproape simbolica.
De aceea, atunci cind Sabas Martín m-a invitat sa particip la un numar special al revistei Cuadernos del Ateneo, dedicat literaturii romane, am primit evident cu entuziasm ideea lui si am acceptat invitatia ipso facto. Si nu doar pentru ca reprezenta o fereastra pentru citiva autori romani, ci si pentru ca era vorba despre o revista a orasului La Laguna, in a carui universitate am fost student pe durata sederii mele in Tenerife.

Un alt motiv care contribuie la necunoasterea literaturii romane este caracterul sau relativ recent. Nici italiana nu-i o limba care se intinde in afara Italiei, dar, de atitea secole, este purtatoarea unei culturi formidabile si multi dintre autorii sai reprezinta puncte de referinta ale literaturii universale.
Din motive istorice, a caror expunere nu-si are locul in aceste insemnari succinte, literatura romana propriu-zisa nu apare decit in secolul al XIX-lea. Nasterea ei este legata de cea a Romaniei ca stat, care are loc tot in a doua jumatate a secolului al XIX-lea, atunci cind vechea limba de origine romana, pe care populatia nu a incetat sa o vorbeasca de la cucerirea Daciei de catre legiunile lui Traian, se modernizeaza si se transforma intr-o limba literara viguroasa si de o enorma expresivitate, care atinge maxima ei splendoare prin Mihai Eminescu (1850-1889), o culme a literaturii romane.

Cu toate astea si din cauzele pomenite anterior, numele lui Eminescu e pomenit in treacat in enciclopedii, desi prin nivelul inalt al poeziei sale ar trebui sa figureze in ele ca unul dintre titanii romantismului european. Si lipsa unor traduceri adecvate a impiedicat punerea sa in valoare. Trebuie avut in vedere ca abia in 2004 apare prima traducere completa a poeziei sale facuta direct dupa originalul din romana. Acelasi lucru se poate spune si despre alti autori: in 2002 a aparut El lecho de Procusto (Patul lui Procust), romanul pe care Camil Petrescu l-a publicat in 1933, considerat o capodopera a prozei romanesti. La asemenea distanta in timp, publicarea (traducerii in spaniola – n.n.) este doar de interes istoric si cultural. In nici un caz autorul nu mai poate fi plasat corespunzator printre autorii epocii sale, deoarece un scriitor trebuie evaluat in functie de scrierile sale.

Pe de alta parte, una dintre caracteristicile literaturii romane este aceea ca, de fapt, cei mai buni reprezentanti ai sai sint poetii, dar acest lucru nu contribuie la raspindirea ei. Romanul este cel care confera dimensiunea autentica a unei literaturi si cel care o popularizeaza in afara granitelor sale.
Romanul romanesc, desi are reprezentanti notabili in secolul al XIX-lea, nu atinge nivelurile de calitate continentala decit in veacul al XX-lea, cind se rupe de tema taranului autohton, printr-o literatura pe care o putem numi chiar regionala, inscriindu-se in tiparele europene. Punctul de inflexiune apare in 1926, cind Hortensia Papadat-Bengescu isi publica romanul Concert de muzica de Bach. Influenta lui Marcel Proust este evidenta, se facuse simtita treptat, dar a fost nevoie de un roman ca acesta, de o inalta calitate literara, pentru a proiecta literatura romana in mijlocul curentelor europene si a se omologa cu ele.

Acel an reprezinta punctul de plecare al unei etape care va da la iveala scriitori excelenti ce aveau sa duca literatura romana catre niveluri pe care razboiul le-a curmat si la care apoi nu s-a mai ridicat. Pe drumul deschis de Hortensia Papadat-Bengescu au pasit alti proustieni precum Anton Holban sau marele Camil Petrescu, romancier, critic si dramaturg, ale carui romane pot fi comparate cu cele mai bune care se scriau atunci in Europa occidentala. Nu este exagerata afirmatia ca, daca s-ar fi aflat in librariile de la Paris in anii ’30, Camil Petrescu ar fi putut sa concureze la Premiul Nobel pentru Literatura, alaturi de marii scriitori ai epocii. Linia lui Kafka a fost urmata de Max Blecher, scriitor evreu care a murit in plina tinerete, lasind o opera de mai mici dimensiuni, dar foarte valoroasa. Toti acestia au fost scriitori cu personalitate proprie, in nici un caz imitatii servile ale modelului occidental.
Tot atunci debuteaza Mircea Eliade, Emil Cioran si Eugen Ionescu (devenit ulterior Eugène Ionesco). Mihail Sebastian se afirma ca romancier, dramaturg si critic. Jurnalul sau publicat postum, scris intre 1935-1944, a fost apreciat drept unul dintre cele mai mari jurnale literare europene ale secolului, dupa ce in anii din urma a ajuns sa fie tradus in limbi de mare circulatie. Alti scriitori ca Gib Mihaescu, Vasile Voiculescu, Liviu Rebreanu, Ionel Teodoreanu etc. sint niste nume necunoscute in Europa, dar ocupa un loc important in „Republica Literaturii Romane“.

Aceasta panorama stralucitoare se intuneca incepind din 1945, iar literatura romana cade in vrie. Din mai multe pricini. Pe de o parte, moartea de tineri a unora dintre marii scriitori, precum Max Blecher, Mihail Sebastian, Anton Holban sau Gib Mihaescu, pe de alta, consecintele razboiului: multi scriitori pleaca in exil, asa cum fac Cioran, Vintila Horia, Ionesco si Eliade, unde – cu exceptia celui din urma – incep sa se exprime in alta limba si dau cele mai bune roade in limba lor de adoptie. Altii aveau sa traiasca un exil interior, marginalizati de noul regim (cum e cazul Hortensiei Papadat-Bengescu) sau chiar intemnitati, precum Vasile Voiculescu, in timp ce altii isi pun pana in slujba puterii (Mihail Sadoveanu si Camil Petrescu), iar tot ce produc reprezinta doar opere de propaganda politica, cu o valoare literara nula, asa cum s-a dovedit romanul lui Sadoveanu care poarta titlul semnificativ Lumina vine de la Rasarit.
Nici cenzura stricta din anii comunismului nu era propice pentru dezvoltarea literara, mai ales a romanului. Astfel ca cei 45 de ani ai regimului au fost total sterili, cu citeva exceptii: pot fi identificate valori doar in poezia citorva autori ca Marin Sorescu, Gellu Naum sau Nichita Stanescu.
Prabusirea comunismului in 1989 deschide o noua etapa in care literatura se poate desfasura liber si in care este asteptata nasterea unor valori noi. Trebuie recuperata defazarea cu peste patru decenii fata de Europa, iar acest lucru nu este usor. Provocarea este uriasa si are nevoie de sprijinul institutiilor publice, care nu prea par inclinate sa-l acorde.

- Cuadernos del Ateneo poate sa reprezinte o cutie de rezonanta valoroasa
In antologia care alcatuieste acest numar (al revistei canariene Cuadernos del Ateneo – n.n.) am mizat pe valori actuale si pe scrieri mai putin cunoscute ale unor clasici ca Blecher sau Eliade. Alti autori mari precum Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion Barbu, Nichita Stanescu etc. au fost antologati anterior si publicati in volum, doar sporadic, desi acum au disparut de pe piata. Iata de ce vrem sa dam intiietate unor voci care nu au avut ocazia sa se exprime in limba noastra sau, atunci cind au avut-o, ea a fost foarte redusa, desi nu mai putin valoroasa din aceasta pricina. De asemenea, respectarea legii drepturilor de autor ne-a impus selectia. In cea mai mare parte, oferim acum materiale inedite, iar daca nu, difuzarea lor a fost precara. De aceea, Cuadernos del Ateneo poate sa reprezinte o cutie de rezonanta valoroasa.