OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Detaliul si Majuscula

Jakub Fledermaus isi pune pe el rochia gri, de matase, a mamei sale de pe vremea cind ea era tinara, care-i vine ca turnata, apoi o toque cu pana violeta (acum mirosind a naftalina) si agata de el o poseta de piele cu care ea mergea la biserica („Mama s-ar mira, ar zice Vai, daca m-ar vedea acum in fata oglinzii la ea in camera aranjindu-mi Poza.“). Asa incepe, printr-o simbolica scena de travesti, povestea lui Jakub din romanul lui Grzegorz Musial, In porumbar, aparut in Polonia in 1989. Fledermaus este un profesor de nici patruzeci de ani, suferind de „personalitate conflictuala“, vegetind intr-o indiferenta Provincie, alaturi de o mama batrina pe care o detesta si de care se simte inca legat cu un „Teribil Cordon Ombilical“, un dandy, poate, din stirpea unui George Brummell, dar unul esuat intr-o lume flagrant non-estetica precum aceea comunista.

Marcat de decrepitudinea si grotescul post-stalinist si apoi al epocii in care si-a trait copilaria, adolescenta, tineretea, dar si de povestile unui timp la fel de tulbure, cel al razboiului, deportarilor etc., Jakub se simte, la nici patruzeci de ani, „maniac, batrin, jumulit“, apasat de intensa impresie ca totul a incremenit in jurul lui (active fiind doar „Plictiseala, Timpenia si Bancul Prost“). Singura lui salvare este Frumusetea, pe care el o gaseste in, de pilda, muzica lui Mozart, in poezie (mai ales cea a lui Gerard Manley Hopkins, Blake, Milton, Kavafis sau Herbert), in gravurile lui Albrecht Durer sau in, cum ii zice el, Filmul de Neuitat, dar si in multimea de Detalii ale lumii obisnuite, detalii pe care le marcheaza, adeseori, cu majuscula, precum, altadata, Emily Dickinson. Astfel insolitate, lucrurile sint inconjurate de o puternica intensitate poetica, de care Jakub are atita nevoie. Altadata, majuscula (la care voi apela si de acum in colo, preluind stilul lui Musial), joaca rolul unei transante clarificatoare, a unei focalizari opuse oricarei Redundante.

Singurul lucru care-l scoate pe om din Neant, crede Jakub Fledermaus, este Detaliul (uneori el se vede prin majusculare!). Ce este poezia altceva decit o alchimie a Detaliului? Nu unul oarecare. Detaliul pune semnul lui luminos pe cei alesi, fie ei aceia doar niste baieti, sa zicem, coborind dintr-un tren, intr-o gara obscura, cu niste ranite verzi „din care – ferindu-se de ploaie – scot sandvisul cu brinza sau cartea si, stind pe banca intr-un snop cetos de lumina, tulburat de frunzele umede, pret de o secunda sint o Farima a Eternitatii, ceva firav si aparent inutil, ca pata de lumina pe care Tintoretto a asezat-o pe umarul tinarului ingenunchiat, desi tocmai acea pata ordoneaza spatiul, catre ea converg nevazutele ite divine de-a lungul carora, fara s-o stim, se desfasoara vietile noastre“.


Jakub si Gombrowicz

Jakub Fledermaus l-a citit atent, pina la fibra textului, pe Witold Gombrowicz, pe care il tot citeaza, si are, ca si acesta, doua mari obsesii: Forma si Tineretea.

Exista o Forma Rea care participa la deformarea individului, si ea se poate numi: Patrie, Religie, Educatie, scoala, „turma Parintilor enervanti“, Mama, Tata, Bunica, Matusa (in al carei pat doi barbati fac dragoste), Casa Straina, Strada Moarta etc. – toate amestecate in diverse combinatii. Doar un exemplu: „In – tara noastra – Mama – Patria – si Fiul, legati cu un cordon ombilical uscat, pe care nici unul nu are putere sa-l rupa cu dintii“. Dar exista si o Forma Buna, Forma iluzorie spre care tinde, cu un soi de disperare, Jakub, caci „fara forma Dumnezeu e un cer gol, fara Dumnezeu forma devine un joc deplorabil“. El e impartit intre, asa cum ar spune celebrul scriitor polonez, „foamea lui de forma si aversiunea lui pentru forma“, „compromiterea formei si creearea formei“, e preocupat, ca si autorul lui Ferdydurke, de studiul „formei artificiale, impuse din afara, de oameni si de imprejurari“ si al versantului ei: „impaunarea intr-o forma“. Musial vorbeste despre „lipsa Formei“ ca despre un fel de „hidosenie“, careia ii opune Forma legata de Stralucire.
A doua tema gombrowicziana, tineretea, este aici background-ul unuia dintre nivelurile romanului. Un matur se raporteaza mereu la Baiatul care a fost („nu eram urit pe atunci“) si la acel Albert, sinucigasul, prietenul lui din adolescenta, un alter-ego simbolic acum, dupa moartea lui, mai pur si mai puternic. Pentru a-si hrani propria tinerete, Jakub cauta contactul cu „baietenia“, cum i-ar zice Gombrowicz.

Numele „baieteniei“ este, in prezent, Lilek, un Albert inviat – himera a trecutului recistigat prin posesie fizica. Tinerii pe care-i frecventeaza Jakub pentru ca sa se poata afla in preajma lui Lilek nu sint decit prilejul de-al regasi pe „Eternul Baiat“, „Zeul tineretii“, in care Tatal si Fiul (tatal care ar putrea fi Jakub si fiul care ar putea fi Lilak, fiul Jakub si tatal lui, a carui imagine vazuta cindva in copilarie e purtatoarea Distinctiei) se intilnesc: „Sa le mistui in mine! – al meu, deasupra mea Zeul Tinar, pe soclu Tatal – Fiul meu“. Jakub vrea sa se inconjoare de puritatea si puterea tineretii, dispretuind, altfel, tineretul idiotizat, pe cei care „tirasc“ prin viata un cap plin de furie si de aburii alcoolului, imbulzindu-se spre stadioane, urlind „EDUCATIE FIZICA SI SPORT“, si incearca sa-l salveze pe Lilek, ingerul cazut in provincia tineretii, printre cei care palavragesc de-ale lor („Dar au vazut briliantul in platina, de marimea unui ou de porumbel? Sa zicem Pe rochia de catifea a Madeleinei Reynaud? Daa. Cristalul, si Negrul. Acea Simplitate – Apogeu al Elegantei“). Jakub Fledermaus e din alta lume decit a lor, taifasuind, altfel, cu junii oarecare, binevoitor sau plictisit, „ca Gombrowicz, la o cafea“.

Desi preia fire din tematica lui Gombrowicz, pe care l-am pomenit pina aici, Musial nu face un roman gombrowiczian. Gombrowicz dezagrea poezia, a scris impotriva poeziei si a poetilor. Or, personajul lui Musial este poet. Perceptia lui este una profund si tulburator poetica – folosesc cuvintul „poetic“ in felul in care un Artaud intelegea poezia, sa zicem (ca lucrurile sa fie cit se poate de clare!): ca pe o forma a cruzimii, a libertatii. Prietenul lui, Maks, ii spune la un moment dat: „Proza! Proza! [...] executind cu miinile dansul serpilor – incolaciri, legare de ate, retele, ochiuri, iarasi retele, noduri, cristalizari, etajari.

E cea mai magnifica reproducere a naturii, a tragismului ei, a luptei ei pentru o Noua Existenta. Nici o poezie, dragul meu, nu citi prostii de-astea. Polonia e poezie, si inca cum!“. Dar nu de „prostii de-astea“ se leaga Jakub, ci de poezia vietii, a lucrurilor marunte, de poezia structurala a existentei care inseamna tocmai „retele, ochiuri, iarasi retele, noduri, cristalizari, etajari“, singura forma de reordonare, poate, pentru o Noua Existenta. Nu poezia cartilor si nici a Suferintei sau Pitorescului (de care e plina nu doar Polonia), ci poezia pe care Emily Dickinson o vedea asa: „To see the Summer Sky/ Is Poetry, though never in a Book it lie -/ True Poems flee“. As mai aduce in atentia cititorului roman inca un nume, din literatura noastra, ca pledoarie pentru ceea ce ar trebui sa se inteleaga, aici, prin poezie:
M. Blecher. Nu putine sint pasajele „blecheriene“, voluptuos deconcertante, in aceasta carte. Ca si personajul din Intimplari in irealitatea imediata, Jakub este un „Om al senzatiilor“: „nu cumuleaza in memorie [...], in schimb toate sint legate in plase, notate“.


„Sfirsitul unui roman de familie“

O mare parte a romanului In porumbar este o istorie de familie – „sfirsitul unui roman de familie“, ca sa preiau un titlu al scriitorului maghiar Nadas Peter, poate singurul autor european (ca sa nu zic Mittel-european) de care l-as apropia pe Musial. Nu e o rememorare nostalgica, ci o „ratacire prin ruinele pe care Timpul le lasa in urma“, o halaiduire prin aceste „Gradini ale Memoriei, in care nu poti sa intri prin Realitate“. Memoria lui Jakub pastreaza detalii, scene, personaje dintr-o istorie a Poloniei peste care vin nemtii si-apoi rusii, instalindu-se, cum se stie, linistit, comunismul.

Nimic direct politic aici; o istorie personala, concreta si, in acelasi timp, metafizica (daca se poate spune asa ceva despre istorie!), mai plauzibila si mai coerenta decit orice alta metanaratiune, „grande-histoire“, mai mult sau mai putin oficiala. Casa in care creste micutul Jakub, din ce in ce mai paraginita, aduna tot soiul de personaje, ca intr-o Arca a lui Noe: pe nebunul dansator Laskowski impreuna cu fetita lui invalida, modelind din lut figurine pe care „nu le va cumpara nimeni niciodata“, pe nemtoaica Anne Latte, al carei baietel e omorit de o bomba, pe vreo Gertruda von E. („greu de imaginat o persoana cu un suflet mai meschin decit Gertruda von E., bunica mea“), sinucigasi (sau impinsi spre sinucidere), turnatori, emigranti intorsi inapoi din Germania, colaborationisti, evrei, Eterni Burghezi, aristocrati saraciti, intelectuali (la etajele de sus), slujnice, stalinisti, victime si calai la un loc, Baboaie, Barbatoi, copii – o intreaga lume, kafkian-beckettiana (intr-o varianta si amuzanta) a tarilor noastre nefericite, ex-comuniste, cu Polonia in frunte, poate... O lume in care pina si obiectele se sinucid: „Am vazut cum pe scari niste barbati cu fete rosii au scos secreterele micute [...]. Am vazut oglinda imensa, care le-a scapat din miini si, rostogolindu-se, a scos un tipat infiorator, pina cind s-a facut cioburi la parter. A fost unicul suicid al unui lucru pe care l-am vazut vreodata; rareori imi amintesc de moartea Soltanilor, dar cu cel mai mare respect ma gindesc la gestul eroic al oglinzii, care n-a vrut sa slujeasca acelora care nu pricep farmecul jucariei create pentru spirite capricioase“. Istoria merge mai departe, lasa in urma dramele, asa cum se intimpla cu niste vechi scrisori de dragoste gasite intr-un pod:

„In pod multa vreme ne-am jucat cu scrisorile legate cu mare maiestrie in pachetele. Panglicile bleu si roz si le-au impletit fetele in par, iar baietii au facut din hirtia subtire avioane, care insa nu prea zburau. [...] In soarele de toamna Irenka arunca in aer un pachet de scrisori, care se imprastiau sub cer ca o mina de fluturasi, si striga «Fryderyczku, inima mea de aur!», ca asa incepeau unele din ele“. Cam asa se leaga Detaliile de Istorie, de oameni, in cartea lui Musial. Singurul care scapa de Provincie (in toate sensurile) este Maks, „Omul Fericit“, fiindca „pe el il lasau rece povestile mincinoase despre viata“ si fiindca „n-a crezut ca viata trebuie sa fie o jertfa“, pentru ca nu e prizonierul Sacrificiului de Sine sau al Grijii si al altor Forme prin care omul normal poate fi deformat. E adevarat ca Maks mai are si-o nevasta, datorita careia pleaca el in... Paraguay. Altfel, in tot acest marasm, o copilarie si-o adolescenta pline de viata, de, mai bine zis, vitalitate, lumea anilor ’50-’60 vazuta si de pe celalalt versant, al perceptiei apolitice, dar poetice, a unui copil, al perceptiei persiflante a adolescentului, lucruri emotionante (chiar daca din zona penibilului) traite si apoi recuperate prin scris de un Maestru al Detaliului Tulburator.

Nimic tezist in cartea lui Musial, chiar daca e vorba despre comunismul mutilant, nimic resentimentar. Doar notatii, fara comentarii inutile si – din cauza asta – cu atit mai revelatoare: „Totul in ruine, numai mintile luminate“; „Si tu – spunea mama – macar in partid daca te-ai inscrie, ca uite-te si tu in ce hal traim“; „Alta viata nu mai exista. Cel putin aici. Viata e asa nicicum, stranietate in ea atita, cit carmin pe unghiile iesind din pantofiorul mamei“; „In vagon se ridica duhoarea toamnei: haine ude, perine nespalate, giste gigiind din cosurile de nuiele [...]. Dincolo de fereastra, expozitia de nasuri si guri omenesti lipite de geam, Pasagerii de Afara, agatati de lateralele trenului“; „Cam asa se petrec lucrurile: ma duc la o cusca [...]. Se numeste Registratura, iti pun un inel pe deget, iti atirna un clopotel de coada, de la prea mult inregistrat sint doamnele intr-un alb nu prea curat, deseori Grase, isi balanganesc picioarele si se uita Plictisite pe geam“ etc. etc.


Un copil deseneaza o inima

Multa tristete si multa umanitate in aceasta carte, frumusete si melancolie, disperare stinsa si multa mila (in afara de mila de sine). Totul este privit nu cu ochiul judecator, ci, folosind o minunata expresie a Hortensiei Papadat-Bengescu, cu „ochiul hermafrodit“, de poet.

Este ochiul lui Jakub-Copilul-si-Tinarul-si-Maturul, intr-unul singur, toti trei suprapunindu-se intr-o scena din copilarie, emblematica pentru tot ceea ce inseamna, pina la urma, conditia unui artist si a „splendidei“ lui relatii cu lumea: „Ajungem la B. Privesc prin geamul aburit de sudoare – pe partea cealalta se lipeste de geam o fata mustacioasa de taran. Tata doarme, mama priveste nemiscata intr-un punct, undeva deasupra capului lui. Intuneric, siluetele indepartate ale copacilor si luminitele caselor, ghemuite peste cimpii. Degetul meu deseneaza o inima. O taie in doua pe verticala. Face in mijloc o gaura: nasul de pe partea cealalta se incrunta, buzele mustacioase scuipa o injuratura. Palma mamei poc! peste degete. Si glasul ei plictisit: – Ce tot mizgalesti, copilule, ce tot mizgalesti!“.

–––––––
Nota redactiei. Prefata la editia romaneasca a romanului In porumbar de Grzegorz MUSIAL (Editura Paralela 45, traducere de Carmen NICOLAESCU), lansata saptamina trecuta, impreuna cu traducerea romanului Mercedes-Benz de Pawel HUELLE (Editura Polirom, traducere de Radoslawa JANOWSKA-LASCAR si Mihaela Cornelia FISCUTEAN). Lansarea a avut loc miercuri 5 mai la Libraria Carturesti, in prezenta celor doi autori si a lui Roland CHOJNACKI, directorul Institutului Polonez din Bucuresti, care a sprijinit publicarea celor doua carti.