OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cred ca un bilant facut peste un veac ar constata ca epoca noastra – ma refer la cei circa cincisprezece ani trecuti de la Revolutie – este una foarte confuza, de reasezare foarte greoaie a cimpului valoric si de nastere dificila a sist…emelor de selectie autonome. Principalul cistig este, desigur, iesirea creatiei culturale de sub zodia cenzurii politico-ideologice, in oarecare masura suplinita de una economic-clientelara. Insa, incomparabil, situatia de acum este preferabila – pe de o parte, pentru ca regimul cenzurii politice bloca insesi sursele creativitatii, pe de alta parte, pentru ca multiplicarea, totusi, a surselor de finantare – finantari private, sponsorizari, finantari europene etc. – nu pot face din cenzura economica un punct serios de plecare pentru un regim de monopol, cum stateau lucrurile sub cealalta cenzura. Principalele virfuri ale creatiei momentului post-revolutionar sint de cautat, am impresia, in arta filmului si in cea dramatica.

Ma gindesc la scoala tinerilor regizori, de la Cristi Puiu la Cristian Mungiu, care au inceput sa se obisnuiasca cu premiile internationale, la festivaluri de prestigiu, cum ar fi Cannes, Venetia sau Berlin, ori la succesele internationale ale unor spectacole produse de Silviu Purcarete, Ion Caramitru etc. Confuzia este insa cum nu se poate mai clara, daca observam ca televiziunile noastre, ba chiar si HBO, dau cu obstinatie, in reluari ce nu se mai termina, productiile comunistoide penibile ale unui Sergiu Nicolaescu, in vreme ce „regizorul“ produce non-stop alte productii penibile prin sistemul clientelar de finantare a filmului bastinas. Iar in teatru, cind lui Andrei Serban, la conducerea Nationalului bucurestean, i-au succedat veselul Fanus Neagu ori abominabilul Dinu Sararu, ramii perplex si te intrebi daca Ion Caramitru va mai putea salva ceva pe acolo. Daca te gindesti la succesul UNITER si la cele personale, iti vine sa crezi ca da. Cind te gindesti, insa, la naclaiala acumulata de institutie in cele doua „directorate“, ca altfel nu pot sa le spun, nu mai esti atit de sigur!

- Filmul si teatrul ar putea ramine in continuare mize culturale importante
Cred ca aceste doua branse, filmul si teatrul, ar putea ramine in continuare mize culturale importante, indeosebi pentru exportul cultural. Carora ar trebui adaugate muzica – unde avem compozitori si interpreti remarcabili – si artele plastice. Deci domeniile culturale mai putin legate de cuvint, lucrind cu limbaje universale, ce nu au neaparata nevoie de traducere. Si cind spun muzica, nu ma refer doar la „domeniul greu“, ci si la cel „lejer“, cu gindul ca succesul international remarcabil al trupei Ozone poate atrage atentia asupra dimensiunilor mai dificile ale unei culturi. Poti deschide drumul cu orice, important este sa-l largesti si sa-l consolidezi cu ce trebuie!

N-as lasa cu totul pe dinafara „arta cuvintului“, ca e si domeniul meu de exercitiu. Aici, deocamdata, avem citeva edituri pe deplin europene – ma gindesc la Polirom, Humanitas, Paralela 45, Est, poate si altele – si cred ca a venit momentul sa apara si autori europeni. Deocamdata, in afara de Cartarescu, imi vine greu sa gasesc vreun alt exemplu necontrafacut. Ca nu te poti oferi in calitate de autor de succes international doar pentru ca esti presedintele ICR si te autotraduci masiv, marturie ne sta cazul dlui Buzura, care n-a reusit sa obtina nici macar succesul dlui Breban din anii saptezeci-optzeci. Si Breban se apucase de unul singur sa cucereasca Parisul. In ce priveste viitorul, chiar unul apropiat, cred ca ne putem astepta la surprize placute din partea „noii proze“, sprijinita acum de citeva edituri, cu Polirom in frunte. Deja unii dintre ei sint in atentia unor traducatori si editori europeni, din Polonia pina in Franta.

- Se lucreaza in nostalgice paradigme interbelice, cu instrumentar metodologic depasit
Ati amintit in sapoul acestei dezbateri si „literatura de idei“. Ei, bine, este domeniul in legatura cu care sint si cel mai sceptic. Nu cred ca exista vreo carte ori vreun autor in domeniu care sa trezeasca interesul extern si cu atit mai putin sa supravietuiasca un secol. Sigur, avem eseisti spectaculosi, pe care noi ii citim cu placere. Exista polemici, dar ele nu sint de idei, cit de persoane, de temperamente, rivalitati pentru pozitii de putere. Toate acestea sint un foc de paie, care pare sa arda puternic, dar care va ramine fara consecinte. In „umanitati“ in general, se lucreaza in nostalgice si depasite paradigme interbelice, cu instrumentar metodologic depasit s.a.m.d. Iar cei mai tineri, mai mobilati teoretic si metodologic, par sa nu stie mare lucru despre cultura si istoria acesteia pe care-si exerseaza instrumentarul. Totusi, cei din urma au macar avantajul ca mai pot invata, isi mai pot acoperi lacunele.
Pe scurt, cam asa imi iese bilantul epocii! Ar mai fi, probabil, loc de nuante, dar mi-am epuizat spatiul. Daca nu si ideile...