O perspectivă ocultă asupra literaturii române

Radu Cernătescu, Literatura luciferică. O istorie ocultă a literaturii române

Autor: Adina DINIŢOIU | Categoria: Istorie literară | 1 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

O perspectivă ocultă asupra literaturii române

O apariţie incitantă, care se cere semnalată la acest sfîrşit de an – şi citită ulterior cu răgazul cuvenit –, este, fără îndoială, cartea lui Radu Cernătescu (licenţiat în filozofia culturii şi specializat în ştiinţe hermetice şi arte ezoterice), Literatura luciferică. O istorie ocultă a literaturii române (Cartea Românească, 2010).

Radu Cernătescu, Literatura luciferică. O istorie ocultă a literaturii române, Editura Cartea Romånească, Colecţia „Critică&Istorie literară“, Bucureşti, 2010, 358 p.

Dincolo de un impresionant demers hermeneutic şi de istorie culturală, cu o bibliografie pe măsură, autorul mizează, în eşafodarea istoriei literare pe care o propune, pe două coordonate cît se poate de explicite, şi ambele susceptibile, în egală măsură, de a produce vii reacţii adverse, de la suspiciune la refuzul iritat. E vorba, pe de o parte, de pledoaria autorului – anunţată din primele pagini – „pentru o antidogmatică a lecturii“, înţelegînd prin aceasta abandonarea istoriei literaturii române în cheie călinesciană. Combaterea polemică a criticii estetice practicate de „divinul critic“, a cărui istorie a literaturii române e de-a dreptul „canonizată“ în cultura noastră, constituie un fir roşu al întregului demers istoric şi hermeneutic al lui Radu Cernătescu. Cealaltă coordonată esenţială a cărţii – enunţată de chiar titlul ei – este dimensiunea ocultă, interpretarea unor texte clasice ale literaturii noastre în cheie masonică. În acest punct, Radu Cernătescu pune la bătaie o bibliografie masonică impresionantă şi combină hermeneutica literară cu ample secvenţe de istorie europeană şi naţională a masoneriei, în lumina cărora textele literare capătă semnificaţii şi irizări nebănuite.

Această a doua coordonată a cărţii poate să-i confere, în ochii cititorului profan (Radu Cernătescu mai are în vedere şi un alt tip de cititor, cititorul iniţiat, din categoria connaisseur-ilor) un aer pur senzaţional – palpitant şi pasionant –, dar pîndit de neîncredere şi suspiciune. Iată de ce, şi călinescienii, şi raţionaliştii, şi scepticii şi precauţii – în speţă în privinţa oricărei sugestii de protocronism ori de naţionalism cu fundamente mitice, fie ele şi de ordin masonic – vor clătina din cap, vor replica sau se vor scandaliza. Radu Cernătescu însuşi e foarte conştient de aceste lucruri, căci el scrie la finele cărţii, la modul sibilinic, în acelaşi timp ofertant şi provocator: „La finalul acestei cărţi, cititorule dragă, nu te voi îndemna ca Gianni Vattimo la «a crede în a crede», ci te voi pofti la masă spunîndu-ţi ca înLc. 14, 17: «Veniţi că, iată, toate sînt gata». Pentru a alege“.

Critica criticii estetice

Literatura luciferică... provoacă prin această covîrşitoare latură iniţiatică – sprijinită de o erudţie în domeniu pe măsură. Riscînd uneori ipoteze spectaculoase (vezi, de pildă, în legătură cu crestarea nasului Spătarului Milescu, dovedit a fi şi el un iniţiat în confreriile oculte) – ce pot fi interpretate, la limită (de profani), la modul pur senzaţional –, interpretările literare în cheie masonică sînt, e adevărat, neverificabile de către profesioniştii literari profani (critici şi istorici literari). Cu toate acestea, erudiţia şi demonstraţiile docte ale lui Radu Cernătescu deschid un fascinant cîmp de semnificaţii extraestetice autorilor canonici şi operelor lor, de la Spătarul Milescu, Budai-Deleanu, Eminescu, Alecsandri, D. Bolintineanu, Coşbuc, Bacovia la Mateiu Caragiale, Urmuz, Ion Vinea, B. Fundoianu, Arghezi şi Sadoveanu –, încheind cercul hermeneutic tot cu G. Călinescu (cel din deschiderea cărţii). Incitante sînt „deconspirările“ scriitorilor masoni (mulţi din lista de mai sus) şi detectarea, în polisemia textelor lor, a unor influenţe, deziderate ori idei de sorginte ocultă. Partea mai puţin accesibilă – cum spuneam – profesioniştilor literari este însă urmărirea acestora în paralel cu o istorie europeană a masoneriei, dublată, la rîndul ei, de o discret-complice, dar consecventă profesiune de credinţă masonică.

Mă voi opri, de aceea, în rîndurile de mai jos, numai la prima coordonată explicită a studiului lui Radu Cernătescu, şi anume critica criticii estetice, antidogmatismul, anticălinescianismul – în ultimă instanţă – al acestei istorii literare alternative, nelipsite de o puternică doză de fascinaţie şi de provocare a locurilor comune ale interpretărilor canonice.

În capitolul introductiv, „Pentru o antidogmatică a lecturii“, Radu Cernătescu afirmă peremptoriu: „De la sibianul Melchior (sec. XVI), contemporanul faimosului Agrippa von Nettesheim, autorul sintezei gîndirii oculte renascentiste, şi pînă la G. Călinescu, francmasonul, există în literatura română o mirifică mundus subteranea, o subterană conotativă inaccesibilă criticii estetice de tip călinescian. Prin ea invităm cititorul antidogmatic la o speologie misterică menită să (i)lumineze un palier necercetat încă al literaturii noastre naţionale, un demers hermeneutic, de relevare a «arhetipurilor conştientului», cele care unesc în universalitate literatura română cu marea cultură europeană“. E de specificat aici că critica criticii estetice de tip călinescian nu implică cu necesitate un demers hermeneutic (din perspectivă masonică) – aşa cum pare a se înţelege aici –, ci poate presupune multe alte metode de cercetare literară contextualizantă (de la datele biografice la cele sociologice etc.)

În acest context, deşi Literatura luciferică se prezintă ca o alternativă la istoria călinesciană canonică, e de spus că, pe de o parte, ea reprezintă, totuşi, un demers de nişă (care, în plus, selectează un număr restrîns de autori „clasici“, ce au legătură cu organizaţiile oculte), iar pe de alta, nici istoria (de tip) călinescian(ă) nu (mai) este un model absolut al istoriografiei literare autohtone (poate, totuşi, în învăţămîntul preuniversitar), ea găsindu-şi adesea criticii, în mediile de profesionişti ai literaturii. Aflăm, cu surprindere, că însuşi promotorul criticii estetice, G. Călinescu, a fost şi el mason... În orice caz, autorul nu-şi propune un „război declarat“ călinescianismului, însă corecţia adusă de el criticii călinesciene – de pe poziţiile unei hermeneutici infuzate masonic – este una extrem de incitantă, de pertinentă şi de documentată. Radu Cernătescu atinge un punct nevralgic al criticii de tip călinescian atunci cînd vorbeşte despre „inaderenţa aparatului critic călinescian, bazat pe un instrumentar raţionalist restrictiv, la părţile abisale ale unui text de tip stratificat, cu finalităţi transestetice, la care au tins autorii aplecaţi mai mult asupra sublimului arhetipal al lumii decît asupra accidentului estetic formalizant“. Cu toate acestea, el restrînge imediat cîmpul acestei abisalităţi, căci are în vedere raporturile scriitorilor discutaţi cu diverse organizaţii oculte (în speţă masoneria) şi influenţele acestora din urmă asupra polisemiei operelor celor dintîi.

Literatura luciferică este, în acest sens, o pledoarie masonică, iar fraza pe care o voi cita mai departe denotă, dacă nu un pur luciferism (vorba autorului) şi o pledoarie pro domo, atunci un lucru cît se poate de improbabil în ce priveşte posibilitatea unei istorii literare axate pe o hermeneutică ce ar surprinde fondul de teme şi simboluri „prin care circulă transcendenţa“: „(…) hermeneutica încă mai aşteaptă o istorie a literaturii române axată nu pe text, ci pe contextul lui metafizic, nu pe decodarea estetică, ci pe infrastructura polisemică a mesajului, un demers transdisciplinar capabil să exhume numitorul comun al marilor opere, imperisabilul fond arheal de teme, simboluri şi coduri prin care circulă transcendenţa şi pe care se sprijină, la urma urmei, identitatea şi măreţia unei culturi“. Or, s-ar putea spune că istoricului literar îi e, totuşi, indispensabilă raţionalitatea, iar nu cunoaşterea iniţiatică!

Lăsînd la o parte rezervele de principiu formulate mai sus şi pledoaria masonică a autorului – care nu mai e de competenţa cercetătorului literar –, trebuie spus că dezvăluirile făcute de Radu Cernătescu în legătură cu apartenenţa la masonerie a unor importanţi scriitori români, ca şi polisemia extraordinară extrasă din texte clasate pînă acum prin etichete călinesciene sînt remarcabile şi trebuie citite în sine, pe îndelete. A se vedea, de pildă, ipoteza spectaculoasă asupra tăierii nasului Spătarului Milescu, presupus a face parte dintr-o organizaţie ocultă: „Căci, dacă Spătarul era posesorul titlului de Imperator, de iniţiat adică, menţionarea lui în vreo misivă adresată Împăratului Nicolae Milescu putea trezi stupefacţia profanului Vodă Iliaş. Neînţelegerea unui orgoliu noetic, rezultatul acelei transmutări interioare ireversibile care transcende lumea scundelor vanităţi princiare, iată posibila cauză a crestării nasului nevinovatului spătar şi nu complotul uzurpator care se pedepsea, de regulă, cu moartea“.

În capitolul despre „Naşterea naţionalismului esoteric românesc“, Radu Cernătescu subliniază faptul că primii folclorişti români (de mare erudiţie, de altfel), care au dat folclorului românesc „întîiul lui certificat de nobleţe şi universalitate“, au fost evrei şi masoni (Moses Gaster, Moses Schwartzfeld, Lazăr Şăineanu şi I.A. Candrea). Graţie lor, „interesul scriitorilor români pentru creaţia populară în sine şi pentru infrastructura ei polisemică, cea care comunică pe palierele ei cele mai profunde cu arhetipalitatea, a sporit îndeajuns pentru a da naştere unui naţionalism esoteric şi unei sensibilităţi etnosofice care a făcut prozeliţi îndeosebi în rîndul scriitorilor masoni, precum: Mihai Eminescu, Titu Maiorescu, Vasile Alecsandri, George Coşbuc, Barbu Şt. Delavrancea, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Octavian Goga, Lucian Blaga, Ion Pillat, Vasile Voiculescu şi mulţi alţii“.

Ipoteze spectaculoase

În „divina“ Ţiganiadă, autorul analizează cu erudiţie şi rafinament etnonimul „d’alba/ alba ţigănie“, frecvent la Budai-Deleanu, şi prin care e desemnat de fapt întregul popor român, pentru a avansa din nou – cum ne-a obişnuit – o interpretare în cheie masonică: Budai-Deleanu expune „idealurile masonice aleintelighenţiei transilvănene de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, care mergeau (…) pînă la radicalismul iacobin“.

Romanului Craii de Curtea-Veche al lui Mateiu Caragiale i se aplică o „posibilă grilă rozicruciană, pe care noi o considerăm chiar codul operei mateine în ansamblul ei“. De un tratament masonic – fie arătînd legături directe ale scriitorilor respectivi cu masoneria, fie sugerînd discrete prelungiri ale unei sensibilităţi oculte (la decadentul Bacovia, la inclasabilul Urmuz ş.a.m.d.) – beneficiază, rînd pe rînd, Alecsandri, Bolintineanu, eminescu, Bacovia, Mateiu Caragiale, Urmuz, Vinea, Fundoianu, Arghezi, Sadoveanu şi G. Călinescu. În capitolul consacrat lui Călinescu, care buclează cartea, Radu Cernătescu demonstrează convingător faptul că romanul Scrinul negru este o încercare (plină, de altfel, de simboluri oculte) de reabilitare ideologică (după compromiterea lui de către colegul mason – socialist – Mihai Ralea şi atacurile de defăimare în presă orchestrate de I. Vitner), o „încercare disperată de mărturisire a obedienţei sale totale faţă de ideologia partidului-stat“ („G. Călinescu şi începuturile romanului iniţiatic proletcultist“).

Literatura luciferică este, aşadar, o carte de erudiţie şi de ipoteze spectaculoase, însă riscul ei se află chiar la capătul opus criticismului formalist şi estetic căruia i se opune: în suprainterpretarea în cheie masonică şi în transformarea unei propuneri de istorie literară într-o pledoarie pro domo, pentru cunoaşterea de tip masonic. Pentru că volumul are, finalmente, alura unei cărţi de iniţiat, adresată mai ales connaisseur-ilor.

Recomanda articolul prin: