OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

 

Pentru că, deşi Invitat la Săvârşin marchează o evoluţie vizibilă – în sensul unui minimalism şi al unui prozaism cu accente de „cartoon generaţionist“ (vorba prefaţatorului, Radu Vancu) – în raport cu volumele anterioare, tatonante, stîngace, acest al treilea volum nu reuşeşte, totuşi, să iasă din cadrele unei eboşe. Poetul continuă să se caute pe sine şi, de data asta, formula poeziei de „grad zero“ – deşi un loc comun al douămiismului poetic – pare să fie o idee bună, cu atît mai mult cu cît este dublată de o reflecţie asupra condiţiei poetului, printre poeţi şi critici, dar şi în lume tout court.

 

A fi poet înseamnă astăzi prea mult, din păcate, a fi poet printre poeţi şi critici. În concret şi în contextul volumului de faţă, înseamnă a fi „invitat la Săvârşin“, a participa la taberele de poezie şi la antologiile aferente. Anecdoticul, faptul în sine devin „grad zero“ al unui poem în proză: „cînd am ajuns în tabăra de poezie de la Săvârşin, organizatorii m-au informat că nu mai am loc în camerele rezervate, dar s-au îngrijit să fiu cazat în casa unei octogenare, la şapte kilometri de tabără. nu am reuşit să particip la tot programul, convins că e probă obligatorie, m-am lăsat închis peste noapte într-o cuşcă. organizatorii au omis să mă invite la balul de la castel. rătăceam pe uliţă, cînd am auzit muzică şi am văzut ferestrele luminate şi grupuri de invitaţi plimbîndu-se prin parc. copiii ţiganilor se uitau printre zăbrelele gardului şi arătau cu degetul: «uite-l pe domnul Leac! şi pe domnul Khasis! Şi pe dra Ninu cu domnul un cristian!». numele pronunţate de ţigănuşi le-am găsit şi pe o listă de la primărie unde am lăsat într-un dosar cîteva poeme pentru antologia taberei. dosarul s-a pierdut. aşa m-a asigurat secretara. poemele nu au mai apărut în antologia din acel an“. Notabilă e aici perspectiva marginalului, a aspirantului la „balul de la castel“ şi la prezenţa (ratată) în antologia taberei, iar imaginea copiilor de ţigani care se uită „printre zăbrelele gardului“ – ca, de altfel, poetul Dumitru Bădiţa însuşi! – la poeţii doumiişti en titre e de-a dreptul memorabilă, prin efectul său buf şi (auto)ironic.

 

Poemele volumului aparţin de două categorii, aşa cum o indică şi corpul de literă distinct: pe de o parte, poemele scrise în timpul taberei de la Săvârşin (printre ele: fabulă, un vagon de vreascuri, supracarnivorii, călătoria spre vest, neagra), iar pe de alta, poemele în proză sui generis ulterioare taberei, scrise cumva în vederea publicării acestei cărţi (ultimele nu au titlu). Între ele, poemele în proză sînt în mod special interesante, nu atît prin reuşita lor artistică, cît prin posibilitatea pe care o ridică, de extensie nelimitată a poeticului către zonele tranzitive, referenţiale ale limbajului. Cu toate acestea, poeticul este un efect atît de fragil, de subtil – mai ales cînd vine vorba de poezia cotidianismului minimalist –, încît el se poate îneca adesea în cea mai neagră zgură...

 

O bună parte din volumul lui Dumitru Bădiţa e ocupată de cîteva texte în proză, care sînt menite a ilustra/a explica unele dintre poemele în proză pomenite mai sus. Dincolo de senzaţia că sînt acolo pentru a „umple“ paginile cărţii, ele par a fi improvizaţii stîngace, scrise fără îndemînare – cu fraze lungi, care îşi pierd efectul scontat – de un poet care se încearcă şi într-ale prozei, mizînd pe comic, pe scabros, pe senzaţional, pe maleficul insinuant. Cel din urmă însă – prin care se sugerează că octogenara-gazdă şi nepoata babei ar avea o latură malefică, responsabilă de ce i se întîmplă musafirului lor (vezi scena dezgropării lui Dumitru Stancăi a Nanii din Pruni), merită luat în considerare; tot aici se situează sugestiile unei zone malefice în pădure. Povestea înghiţirii coroanei dentare din acril – în timp ce mînca bucăţile de carne de porc prăjite de babă – şi „tribulaţiile“ recuperării ei sînt un exemplu flagrant de pierdere a mizei literare şi de alunecare într-un scabros pe care nimic nu-l salvează, cu atît mai puţin frazele greoaie sau umorul căznit al finalului (un final lipit, ce a pierdut datele de pe parcurs ale „poveştii“ de sitcom).

 

Elementul de rezistenţă al textelor lui Dumitru Bădiţa, în acest volum, rămîne această poziţionare marginală a autorului, în cadrul unei generaţii – care-i permite, deocamdată, un unghi proaspăt, amuzat-ironic de observaţie. Şi o reflecţie asupra condiţiei de poet: „Sperasem că sticla aceea de vin roşu mă va ajuta să socializez cu poeţii, să mă considere în final unul de-al lor. Potrivit teoriei mele, ceilalţi te fac poet. Publici prin reviste sau chiar un volum, postezi pe net, poate iei un premiu, două, eşti invitat să citeşti în cenacluri sau să participi la diverse evenimente literare, apar cronici despre tine favorabile sau nu şi progresiv numele şi persoana ta se fixează în lumea literară contemporană. Eşti validat. Instanţele exterioare îţi livrează o stare. Starea de poet. Unde este însă sediul acestei stări? În ce component al agregatului uman se instalează? În corp, în eu, în intelect, în sinele cel adînc? E de presupus că, venind din afară, se insinuează spre nivelurile cele mai subtile ale psihicului pînă cînd produce şi stăpîneşte imaginea de sine a individului numit poet. Pînă nu reuşeşte asta nu renunţă. Individul validat public ca poet e o entitate fundamental îndatorată. De acum încolo, scrie şi se exprimă spre deliciul celor care l-au învestit. E o obligaţie. Cea mai mare teamă a lui e să nu dezamăgească. Oricînd, instanţele exterioare îi pot retrage darul“.