Cobor la Otopeni, îmi iau
bagajul, ies din aeroport. Trebuie să ajung la Băneasa. Un
taximetrist mă întreabă dacă doresc un taxi. Răspund că
nu, dar mă uit în jur teribil de neajutorat. Îmi spune
că e de la compania cutare şi că mă duce oriunde. Naivitatea nu
mă lasă, mă calmez auzind că e de la o companie, oricare ar fi
ea. Urc în maşină, mă ajută cu bagajul. Pornim. Intrăm
într-un sens giratoriu, aproape că se ciocneşte de o altă
maşină. „Ce, mă porcule, nu vezi?“, urlă. Cele două maşini
se apropie una de alta şi începe o conversaţie demnă de
notat: „Cine te-a învăţat să şofezi? – Mă-ta m-a
învăţat. – Păi nu ai cedează? – Păi nu tu ai
cedează?“. Dialogul se termină; după cîţiva metri, îmi
spune: „Chiar că-i prost“.
Ajungem la Băneasa, ceasul arată 20
de RON. Îi dau 50 şi aştept restul. „10 e destul?“ Nu
înţeleg, mă uit la el cu ochii holbaţi. „Păi să mă duc
şi eu înapoi.“ Şi, ca un măgar împuţit ce mă aflu,
nu obiectez.
După aproape două săptămîni,
am ajuns în cultura mea curat murdară, pe care o cunosc prea
bine şi care nu mi-a lipsit deloc.
Teoria relativităţii
Datorită unui concurs de eseuri
iniţiat de Institutul Polonez de la Bucureşti, am avut şansa să
ajung la Varşovia. Am stat în cămin, am primit bursă, am
mîncat din ea şi-am învăţat limba poloneză. Cînd,
frînt de oboseală, am bătut la uşa viitoarei mele camere,
mi-a deschis uşa un băiat canadian – am aflat ulterior că
părinţii lui sînt polonezi. În cealaltă cameră din
apartament, a stat un băiat german şi unul catalan. Pau, catalanul,
mi-a venit în cale şi mi-a zis: „Putem să vorbim
româneşte!“. În Barcelona, a avut mulţi colegi români
şi a învăţat limba. Ştie rusă, polonă, franceză, engleză
şi română. E un om deschis şi vesel, ne împrietenim
repede. De-a lungul şederii acolo, mă ajută foarte mult prin
sociabilitatea şi volubilitatea lui. Eu sînt ursuz, fumez pipă
şi citesc mult; el nu e ursuz deloc, nu fumează şi nu citeşte,
pentru că, spune, n-a venit aici să citească, ci să cunoască
oameni şi să se plimbe prin Varşovia; dar undeva citeşte totuşi,
pentru că de la Cioran la Cărtărescu îi ştie pe toţi, şi
cîteodată vorbim despre Örkény, autorul
„tabletelor de un minut“.
Colegul meu de cameră e un băiat
interesant şi el. Tăcut şi retras, nu înţeleg cum de nu se
spală cinci zile încontinuu, cum de-şi lasă hainele pe
podea, cum de-i miros pantofii de-ţi vine să evadezi din cameră.
Într-o zi, se deschide cumva şi, după ce-i povestesc că aici
nu am văzut în tramvai un tînăr care să rămînă
pe scaun dacă urcă o doamnă sau un domn mai în vîrstă
şi că nu am auzit să urle un şofer la altul, îmi spune că
în Canada oamenii sînt cu mult mai liniştiţi şi mai
bine-crescuţi. Totul e relativ, îi spun cu o înţelepciune
rar întîlnită.
Cină iraniană
La început, e totuşi greu.
Cîteva zile nu găsesc nici un maghiar, nici un român,
numai aud despre ei. A patra zi, mă întîlnesc cu un
băiat maghiar, la care vine în vizită o unguroaică din
Ardeal, care trăieşte acum la Kecskemét. După o săptămînă,
o întîlnesc pe una dintre românce, o fată blondă,
bucureşteancă de bucureşteancă, volubilă, care a auzit de mai
multă vreme „de domnul cu pipă“. Fumăm şi stăm de vorbă
pînă la 1 cu Mathias, german pe jumătate polonez, care a
trăit în Anglia şi în SUA. O întîlnesc şi
pe cealaltă fată „de la noi“, mai tăcută, care, nota bene, nu
e din Bucureşti, numai învaţă acolo.
Înainte de asta, văd numele unei
fete maghiare pe un afiş şi mă duc la ea în cameră.
Lucrează la Varşovia şi mă ajută foarte mult. Discutăm, bem
bere într-un parc, ne plimbăm prin împrejurimi. Fără
ea, chiar că ar fi greu.
Acum, ştiu şi eu cui să-i spun un
cuvînt. În excursia de la Wilanow, cunosc încă o
unguroaică, o fată discretă, în camera căreia pot să mă
uit la e-mail-urile mele. Tot acolo, adică încă-n internatul
de pe Radomska, unde ne întîlnim pentru a porni spre
reşedinţa de vară a marelui rege Jan Sobieski al III-lea,
mă-mprietenesc cu Masoud, iranianul din grupa mea, interesat de
teatru, şi care a venit în Polonia pentru a-i studia la
Wroclaw, printre alţii, pe Grotowski şi pe Kantor. Umblă mereu cu
aparatul de fotografiat; ale lui sînt fotografiile care
însoţesc acest articol. Cu prietena lui, Hoda, stăm de vorbă
în pauzele dintre cursuri, bem cafea, mîncăm napolitane.
În ziua premergătoare călătoriei mele, ne întîlnim
„la mine“, Masoud găteşte în stil iranian şi discutăm
vreo trei ore. Aflu că iranienilor le e interzis să meargă în
Israel: fraza tipărită în paşaportul lor nu îi lasă.
Modestul neştiutor
Grupa în care învăţ, ca
de altfel toate grupele, conţine o serie de naţionalităţi. Doi
iranieni, un german, două japoneze, o fată din Tajikistan şi un
rus. Toţi vorbim în engleză, numai Piotr nu. Pentru el,
profesoarele explică în rusă misterele limbii poloneze, o
limbă construită parcă din excepţii.
Dintre profesoare, Ela are o structură
germană. Ţine la programul pe care l-a scris, cîteodată
predă cu o viteză teribilă. Răspunde la întrebări, dar nu
spune nici cu un cuvînt mai mult decît trebuie.
Paulina e mai jucăuşă, mai boemă.
Ne pregăteşte jocuri prin care e mai uşor să înveţi limba.
Ajustăm adjective cu substantive, spunem numerele noastre de telefon
în polonă. Nu-i uşor, dar, astfel, nu pare nici greu.
Anna e mai lentă, mai atentă la ce nu
înţelegem, cîteodată chiar aminteşte de o educatoare.
Învăţ numai două zile cu ea, dar am senzaţia că am înţeles
mai mult şi, mai ales, mai bine decît cu Ela.
Fireşte, la început, nu ştiam
nimic. La sfîrşit, ştiu să cer chleb (pîine), mleko
(lapte), ser (caş), să spun cum mă cheamă, că sînt ladny
(frumos) şi mlody (tînăr). Din păcate, nu ştiu cum se spune
modest…
Antigona
După cursuri, respectiv sîmbăta
şi duminica, excursii şi filme. Katyn-ul lui Wajda mă
impresionează vădit. E un film despre masacrul din al Doilea Război
Mondial, cînd ruşii au ucis mii de ofiţeri polonezi. Actori
excelenţi, aluzii subtile la Antigona (o fată vrea cu tot
dinadinsul să-şi îngroape fratele, sora lor spune că asta
nu-l va învia), feţe excelent alese. E o operă credibilă şi
tragică, dar nu într-un stil naţionalist-patetic. La noi,
probabil l-ar fi făcut Sergiu Nicolaescu şi nu s-ar fi ales nimic
din el.
Profesorul care ne vorbeşte despre
masacru e mult mai patetic. E liniştit şi trist, dar vorbeşte
numai despre păcatele ruşilor şi vrea pedeapsă cu tot dinadinsul.
Ne prezintă un interviu cu unul dintre foştii soldaţi, un bătrîn
de vreo 80 de ani. Pe el vrea oare să-l vadă pedepsit? Nu ştiu şi
nu înţeleg.
„Polonia profundă“
Dar pentru mine, castelele, monumentele
şi filmele nu valorează mai nimic fără oameni. Aşa că, urmînd
sfatul unei fete simpatice de la ICR Varşovia, mă duc să mănînc
pirogi. Pirogii nu mă impresionează, restaurantul e mai interesant,
clienţii şi mai şi. Nu văd o faţă mînjită de tensiunea
preţului. În România, dacă te duci la un prînz,
stai tot timpul şi te gîndeşti: oare am calculat bine? Oare
cînd voi mai veni la restaurant?
Nimic din toate acestea la polonezi,
deşi Ela s-a plîns că Varşovia e un oraş scump. Cu românca
blondă cădem de acord că Bucureştiul e mult mai scump. Oricît
de ridicate ar fi însă preţurile la Varşovia, pe oameni nu
se vede grija zilei de mîine.
Vineri e sărbătoare naţională. Mă
duc în Parcul Lazenki să-l văd pe Chopin. În jurul
monumentului, o orchestră cîntă de sărbătoare. În
parcul minunat şi curat (!), văd aceleaşi feţe destinse, calme,
de zi liberă fără griji. Dacă pot formula o definiţie a
Balcanilor, asta ar putea fi: lumea feţelor tensionate. Ungaria
este, contrar oricăror prejudecăţi şi speranţe deşarte, în
Balcani. Varşovia nu e, în nici un caz.
Şi dacă „oamenii“ sînt
relaxaţi, artiştii încap şi ei în această descriere.
Zi de zi, trec pe lîngă un afiş. La prima vedere, ne arată o
şcolăriţă-ştrengăriţă care fumează. La o privire mai atentă
însă, observ că „faţa“ fetiţei este un dos de om, iar
ţigara, băgată în anus. Un afiş obraznic, decepţionant şi
spiritual à la Dan Perjovschi sau Elemér Könczey.
Semnătura: Pagowski. Andrzej Pagowski (www.pagowski.pl) e, alături
de celălalt Andrzej, Stasiuk, unul dintre reprezentanţii „Poloniei
profunde“.
Mă pelerinez şi prin librării.
Autorul polonez cel mai prezent pare a fi Zbigniew Herbert, sînt
fotografii cu el şi volumele lui peste tot. Cît despre noi,
văd cîteva cărţi de Imre Kertész şi foarte multe de
Sándor Márai. Caut intens, dar nu găsesc nici un autor
român.
Cîrnaţi polonezi
Mă-ntorc duminică, cu două săptămîni
înainte de terminarea perioadei consacrate lecţiilor de limbă
poloneză, din cauza doctoratului meu. Joi, Pau, colegul meu de
cameră, o franţuzoaică şi o americancă se duc în munţi.
Cinăm împreună, rîdem, schimbăm adrese de e-mail, ne
invităm reciproc în ţările noastre. Două zile singur, un
paradis nesperat. Apoi, avioanele.
În avionul LOT, mic dejun, cafea,
cola, eleganţă. La Băneasa, zăpuşeală, sendviş teribil,
magazin de presă ce se închide la ora 15.00 după-masa.
Wizzair întîrzie un sfert de oră – nimic nou, cînd
am venit, a întîrziat două ore –, prietenul din
Bucureşti la care am dormit m-a aşteptat obosit de moarte, apoi,
mi-a luat cîrnaţi polonezi pentru cină. Ne-am sculat la ora 4
şi am pornit spre aeroportul de unde plecam spre Varşovia – un
oraş bine-crescut, calm şi cu vreme schimbătoare.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters