OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Dictionar analitic de opere literare romanesti M-P
Coordonare si revizie stiintifica: Ion Pop, Casa Cartii de Stiinta Cluj-Napoca, 2001, 464 p., 90.000 lei

Traditionala seriozitate transilvana se dovedeste fermentul in a carui prezenta proiectele de anvergura par sa fie duse la capat: dupa Dictionarul esential al scriitorilor romani, un alt instrument de lucru, Dictionarul analitic de opere literare romanesti, coordonat de profesorul Ion Pop, ajunge la cel de al treilea volum, dedicat literelor M-P. Sintem, asadar, in prezenta unei incercari pe care orice cultura care se respecta o realizeaza la intervale regulate de timp, fara a resimti emotia unei premiere. Cartografierea teritoriului literaturii devine, din accident, un reper al normalitatii critice. Eventualele amendamente formulate sint, in definitiv, o ocazie ideala de a porni la structurarea unui canon concurent. Dictionarul de opere literare are, incontestabil, meritul de a se putea constitui intr-un punct de pornire al unei dezbateri, ceea ce, sa admitem, in climatul actual, nu este deloc putin lucru. Dimpotriva.

Revenind la dictionar, particularitatile difuzarii de carte si hazardul receptarii critice l-au privat de acea „mediatizare“, in a carei absenta o carte, oricit de importanta, este condamnata sa obtina cel mult un succes de stima. O scurta paranteza autobiografica este utila pentru a schita avatarurile descoperirii unei aparitii editoriale intr-o Romanie ale carei dimensiuni de subcontinent indian descurajeaza comunicarea: mi-a fost necesara o deplasare in dulcele tirg al Iesilor pentru a cumpara un volum tiparit, deloc suprinzator, in celalalt capat al tarii, la Casa Cartii de Stiinta Cluj. Caci criticului ii sade bine cu drumul, mai cu seama cind acesta din urma se dovedeste a fi rodnic. Organizarea unor turnee de achizitii mi se pare o solutie de luat in calcul pentru eliminarea unor potentiale inconveniente de receptare.
In deschiderea la volumul precedent, Ion Pop indica unele dintre criteriile care au prezidat la alcatuirea selectiei: e vorba, in primul rind, de un decupaj vizind o separare a apelor, in interiorul ariei de cuprindere a proiectului urmind sa ramina domeniile romanului, teatrului, poeziei, memorialisticii si prozei scurte. Asupra celui de-al doilea risc potential, al optiunilor operate in interiorul categoriilor delimitate, Ion Pop nu este mai putin explicit. Iritarii scriitorilor (gen iritabil prin excelenta) i se poate adauga iritarea criticilor, de unde si precautia de a sugera coeficientul de subiectivism pe care o asemenea incercare il presupune. Daca validarea clasicilor poate fi privita ca o operatiune mai degraba inofensiva, tinind de zona arheologiei intelectuale, ridicarea contemporanilor la rangul de „clasici“ implica, incontestabil, trecerea pe un teritoriu minat. Trecere pe care Ion Pop o preintimpina cu o eleganta pirueta critica, avind ca adresant pe cititorul (mai mult sau mai putin) profesionist: „Tocmai o asemenea constiinta a mobilitatii perpetue ne-a incurajat sa abordam cu o anumita decizie spatiul literaturii care se face sub ochii nostri, riscind desigur in pariuri cu miza controlata, totusi, nu doar de un gust personal, mai mult sau mai putin failibil, ci si de constiinta critica mai larga, cea mai exigenta, a actualitatii. Ca de pe orice raft de biblioteca, timpul cel mare va scoate si introduce volumele cele vechi si pe cele noi, estompind straluciri astazi orbitoare, miine sortite, poate, penumbrei in timpul mai mic pe care-l traim, citim ce ni se pare a fi mai reprezentativ, acum, si cu ochii nostri“.

Sub semnul evocatei mutatii a valorilor estetice, acelasi Ion Pop sugereaza existenta unui mecanism de autoreglare al dictionarului insusi: acea addenda cuprinzind, la finalul operei, omisiunile corectate. O maniera eleganta de a admite inevitabila imposibilitate de cuprindere integrala si de a converti critica criticii (adica a dictionarului insusi) intr-un instrument de control. Dupa cum rindurile introductive au meritul de a deconsilia de la lectura dictionarului un anume gen de cititori, familiari cu compilatiile submediocre realizate, pe banda rulanta, de consortiul dirijat de infatigabila profesoara Constanta Barboi. Celor fascinati de cliseul in forma pura, furnizat in vederea promovarii examenelor, dictionarul de fata le este absolut contraindicat. Standardul de falsa accesibilitate de care aminteam lasa locul unei capacitati remarcabile de a reinvesti discursul critic cu o energie care ii lipsea. Caci Dictionarul… este in egala masura un autoportret de grup al scolii clujene, avind meritul de a face vizibila o retea ascunsa de afinitati elective pe care optiunile criticilor insisi le actualizeaza, involuntar sau nu. Tabloul de familie este revelator: Ion Pop comenteaza, printre altele, Nebanuitele trepte dar si Moartea citeste ziarul; Ion Vartic exploreaza Momentele, dar si Noaptea de sinziene eliadesca. Stefan Borbély, critic „alchimic“, e destinat sa-l ghideze pe cititor printre meandrele Orbitorului cartarescian, in vreme ce Corin Braga deconstruieste Paginile bizare. Alegerile reconfirma un profil intelectual si marcheaza o zona de interes academic: Mircea Muthu deseneaza in filigran o retea a balcanismului literar, mai mult sau mai putin barbian in expresie, de la Oul dogmatic la Pajere si Nastratin Hogea la Isarlik, iar Sergiu Pavel Dan reviziteaza fantasticul autohton.

Fara a ceda acelui didacticism proliferind in paraliteratura critica de taraba, dictionarul incearca, si reuseste, cel putin pina la un punct, sa mentina un echilibru intre achizitia canonica deja validata la nivelul cititorului mediu si inovatiile in a caror absenta structura de valori risca sa se osifice. Grila de lectura este, evident, adaptata fiecarui tip de provocare: distanta intre legendarul text al tineretilor noastre, La vulturi! si sintaxa narativa a unor Radu Petrescu sau Norman Manea sugereaza genul de varietate deconcertanta cu care un dictionar de asemenea factura este condamnat sa se confrunte. Exista, la un anumit nivel, si o ironie subiacenta derivind din juxtapunerile alfabetice, care reduc la stadiul de colegi de raft imaginar scriitori cu optiuni estetice si (nu numai) altfel greu conciliabile. Cosbuciana Nunta Zamfirei este alaturata, gratie hazardului alfabetic, Nuntii in cer a lui Eliade, dupa cum Printul Ghica se invecineaza, intorsatura a destinului, cu prea putin frecventabilul Principe confectionat de Eugen Barbu. Imaginara biblioteca a dictionarului nu este lipsita de capcanele ei. Scenariul Levantului pare sa prinda contur si Bolintineanu este vecin de palier cu mai tinarul sau confrate, captivi ai unei zone crepusculare.

Interesul la lectura al dictionarului se naste din acest joc de du-te vino performat intre epocile literaturii. E vorba de un slalom care se desfasoara dupa toate regulile criticii care se respecta. Intrarea dedicata operei este acompaniata de o mentionare a principalelor editii si de o succinta bibliografie critica, extrem de utila pentru o prima orientare a lectorului in problematica abordata. Volumul are meritul de a reintroduce in circuitul receptarii un numar de texte aparent relegate in purgatoriul raftului de ordin secund al bibliotecii imaginare de care aminteam. Eseul lui Leon Baconsky consacrat dramei lui Ronetti Roman, Manasse, este un exemplu care probeaza capacitatea dictionarului de a refocaliza interesul cititorului potential asupra unor zone de interes ocultate. Delimitind intre nivelul ideologic si tehnica constructiei dramaturgice, Leon Baconsky reconstituie un caz de confruntare al literaturii cu fanatismul: textul se deschide catre o anatomie a iudaitatii condamnate sa indeplineasca rolul ingrat de tap ispasitor. Analogia cu un alt caz, cel al lui Sebastian, este frapanta. Receptarea este compromisa de inflamarea publica: „Ostilitatea cu care se nimerise de a fi intimpinata, cu prilejul citorva puneri in scena (indeosebi cele din 1905 si 1913) fusese cit se poate de exact anticipata de autor in acidul, dar in acelasi timp profundul eseu politic Doua masuri, din 1898, unde, observa cu amaraciune comentind situatia evreilor din Romania acelui timp, ca „parul cu care se da in ovrei este propteaua cea mai buna pentru un guvern slab“. In virtutea unui asemenea mecanism diversionist, evreii, ca entitate etnica fatalmente discriminata, nu puteau spera a fi „imbratisati“ sau macar tratati frateste decit lasindu-se „indepartati de viata publica, goniti din sate, alungati de la o multime de ocupatiuni, dati afara din scoala, opriti de a se intruni, ocoliti ca leprosii“.

Pe un alt palier, Pensiunea doamnei Pipersberg este un alt caz de intilnire ratata cu o oficialitate oripilata de libertatile de limbaj. Pina la capat, receptarea lui Bonciu sta sub semnul acestei rezerve a criticii in fata unui produs greu incadrabil si refuzindu-si o eticheta comoda. Calin Teutisan, in medalionul sau, pledeaza inteligent pentru recuperarea unui prozator posedind un potential de subversiune egal, poate, cu al mult mai cunoscutului Blecher. Alternativa la proza „realista“ mizeaza pe alianta intre absurd si parodic, insolita in epoca. Aventurile lui Ramses Ferdinand Sinidis sint, dincolo de aparente, o explorare initiatica, dirijata de autorul insusi. Relectura valorizeaza ceea ce critica sincrona aparitiei a ignorat: „Ca modalitate de inscenare a discursului romanesc, autorul apeleaza la formula clasica a relatarii discursului personajului. Este, asadar, o povestire in povestire, al carei ritual capata insa o nota specifica si insolita prin faptul ca identitatea celui care povesteste este dezvaluita fara ocol in persoana lui H. Bonciu insusi. [...] Semihalucinoza ce caracterizeaza imaginarul din Pensiunea doamnei Pipersberg intra in contradictie flagranta cu atare premiza de verosimilitate. Din tensiunea creata astfel, textul lui Bonciu se naste nelinistitor si angoasant, absorbind mereu lectura intr-un labirint din care reperele unei logici a realului sint abolite.“

Exista segmente la nivelul carora dictionarul urmeaza un traiect predictibil, refuzind ruptura. Pozitiile detinute in canon de Morometii sau de lirica stanesciana ramin neafectate de „revizuiri“ – in acelasi timp, este detectabila o deschidere absenta in cazul Dictionarului esential al scriitorilor romani, remarcabil doar prin dimensiuni si disproportionata atentie acordata unor autori departe de a se numara printre „esentialii“ literaturii autohtone. Eseurile dedicate lui Matei Iliescu, Poemelor lui Mircea Ivanescu sau, in precedentul volum, ciclului Ingeniosului bine temperat indica o innoire canonica demna de semnalat. Integrarea in Dictionar a Noptii de sinziene este, in aceasta logica, un gest de deschidere simbolic: alaturata Memoriilor, opera romanesca isi releva capacitatea de a propune, asa cum visa Eliade insusi, personagii mituri. Inventarul sugerat de Ion Vartic poate fi punctul de plecare al reevaluarii la care Noaptea de sinziene are dreptul sa aspire. Validarea canonica nu e una formala: „In fine, in afara acestei vaste tesaturi, romanul contine o serie de personaje memorabile prin pitoresc, magie si dramatism. Asa e, de pilda, Spiridon Vasilescu Vadastra, avocat si membru al serviciilor secrete, personaj cu identitati multiple, evocind, in egala masura, vocea din subterana lui Dostoievski, seducatorul lui Kirkegaard, dar si pe locotenentul Dub al lui Jaroslav Hasek [...], apoi calugarul Bursuc, demoniacul, [...] actrita Catalina Palade, scoasa parca din realismul magic al lui Bontempelli; invatatorul Gheorghe Vasile, „apostolul din Dobrotesti“, care duce lumina la sate; domnisoara Zissu, un amestec de Circe si Calipso [...] profesorul Iancu Antim, iesit parca din lumea Bietului Ioanide“.

Instrument de lucru, dar si punct de pornire pentru relecturi ale clasicilor, mai vechi sau mai noi, dictionarul cuprinde citeva intrari a caror prezenta apare greu justificabila din perspectiva invocata de Ion Pop insusi. Din volum ar fi putut lipsi, fara ca nimic din echilibrul sau sa fi fost afectat, texte tributare unei retorici propagandistice a vechiului regim: de la Niste tarani pina la drama ilegalista din Piticul din gradina de vara. Dupa cum, oricit de paradoxal, scriitorul Titus Popovici, cu intreg potentialul sau de ambiguitate partinica, este, poate, mult mai prezent in drama de partid, Puterea si adevarul, decit in cinematografica Moarte a lui Ipu. (Pentru a nu sugera faptul ca opera suprema a scriitorului e de regasit in epopeicele sale scenarii de film, suport de celuloid pentru miturile „epocii de aur“.)

Un capitol separat, si care, inevitabil, poarta amprenta subiectivitatii asumate, il reprezinta sugestiile pentru acea addenda amintita de Ion Pop. O lista, oricit de ampla, e condamnata la incompletitudine. Un volum de amintiri (contorsionate) ca cel al lui Petre Pandrea, Memoriiile mandarinului valah ar merita un loc in imaginarul raft de biblioteca, dupa cum, intr-un alt registru, absenta Mesei umbrelor este regretabila. Capodopera lui Ionel Teodoreanu este de cautat in teritoriul memorialisticii. Un text inclasificabil ca Norii lui Petru Cretia ar fi putut fi retinut, alaturi de discretul Palton de vara al lui Mircea Horia Simionescu. Si o interogatie (retorica): sint mai demne de interes submediocrele compozitii cu haiduci ale lui Eugen Barbu decit Nesfirsitele primejdii? O discutie aparte poate fi rezervata tratamentului la care este supus, prin omisiune, Cezar Petrescu: dincolo de rezerve estetice, Omul din vis, Ochii strigoiului sau Plecat fara adresa sint potential ofertante in momentul ipoteticei revizitari. Fie si doar prin caderea spectaculoasa, Mioara camil petresciana detine un loc privilegiat in economia operei sale dramatice.
O plimbare pe un raft de biblioteca nu este niciodata inoportuna. Cu omisiuni sau judecati de valoare amendabile, Dictionarul analitic de opere literare romanesti se cere intimpinat ca o invitatie la sinteza. Eruditia si seriozitatea ardeleana par sa spulbere, a cita oara, prejudecatile curente: lucrul de echipa in vederea articularii uneltelor indispensabile culturii autohtone este posibil. Acest al treilea volum este proba incontestabila.