OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Angela MARINESCU
Fugi postmoderne. Poeme din ce in ce mai exacte
Editura Vinea, Bucuresti, 2000, 68 p., f.p.


„Cred ca arta reprezinta exactitatea insasi. Adica sa poti face arta inseamna sa te poti apropia de cea mai precisa expresie a limbajului. Precizie in sensul descoperirii unui spatiu mistic. Deoarece numai limbajul mistic (eu despart religiozitatea de mistic) poate cunoaste cu adevarat. Ce cunoaste, aceasta este alta problema. Arta este spatiu mistic prin excelenta. Deci, misticismul este exact, logic si se deruleaza dupa cele mai stricte legi (ale gindirii). [...] Ceea ce am scris, asa cum am scris, este instrument de seductie integrat ritualului. Textele mele sint instrumente, ca sa zic asa, erotice. Am pus pe acelasi plan boala iubirii si a mortii cu textul pe care l-am scris sau urma sa il scriu. S-a dovedit ca boala iubirii si a mortii sint antirituale, ceva care poate fi cunoscut numai negind, dintr-o data si cu toata puterea. Spre deosebire de textul iubirii si al mortii, care a devenit, pe masura rescrierii lui, un ritual.“

Nu doar pentru explicitarea unei teorii sui-generis despre asa-zisa „exactitate“ a propriilor poeme este revelator contactul cu aceste rinduri de autoprezentare ale Angelei Marinescu (si tiparite, alb pe negru, pe coperta interioara a Skanderbeg-ului publicat in 1998 la Editura Vinea, in seria de „Editii definitive“). Ci si pentru confirmarea inapetentei pentru metadiscurs a poetilor, maladie aproape generalizata in literatura noastra, s-ar putea spune, daca nu s-ar inregistra si aici aceeasi exceptie a optzecistilor. De asemeni, scurtul sau „preludiu textual“, cum il califica poeta (pentru ca „Acest «cuvint inainte» este un preludiu, este ritual (desi exista o deosebire intre preludiu si ritual, dar nu are rost sa ma ocup de diferenta dintre cele doua cuvinte)“, continua Angela Marinescu in aceeasi maniera), este elocvent – desi s-ar dori in principiu exterior acestuia – pentru chiar mecanismul poeticitatii sale. Inaptitudinea de obiectivare a Angelei Marinescu, afirmata si sustinuta cu superbie, face ca pina si atari rinduri despre poezia sa sa imprumute legile interne ale lirismului pe care il practica si sa nu difere de modul lui de producere: un prim enunt, construit in jurul unui termen anume, se perpetueaza printr-un altul, dorit explicativ, care, la rindul sau, devine sursa inca unuia s.a.m.d., intr-o derulare acumulativ-incontinenta de cuvinte mari, sentinte si fraze compunind o simili-silogistica, de o otioasa opacitate, in pofida risipei de vizionarisme patetice. (Ramin de admirat, in acest sens, amplele glose simbologice asupra poeziei Angelei Marinescu, unde se pot urmari mai degraba capacitatea de inventie si extinderea cu virtuozitate a rationamentelor in care exegetii s-au exersat decit adecvarea lor la obiectul analizei.)

Dupa volumul Parcul (1991), cel in care apar versurile „nebunia mea este mai aproape de moarte/ decit de poezie“ (Acum, in intuneric) sau „imi este greu sa accept ca plaminii mei sint tatuati/ cu litera S; Strigatul, Senzualitatea,/ Sacrificiul, Sofistul.“ (In aceasta toamna), mai-sus observatul procedeu de constructie a cunoscut o acutizare in crescendo, dupa cum selectia versurilor din editia definitiva lasa atit de clar sa se intrevada. Mai mult, el s-a dovedit la fel de operant si in reflectiile din Satul prin care ma plimbam rasa in cap (1997), unde cele mai exacte meditatii ale Angelei Marinescu (nu in acceptiunea folosita de poeta, ci in sensul – cu mult mai umil – al putintei de a comunica inteligibil, fara apelul la tarimuri „numenale“) par sa fie urmatoarele: „Ce Caragiale, ce generatie ironica, apoi autoironica etc. Nu vad decit rosu inaintea ochilor, nu sint decit salbatica, nu sint decit condamnata la boala (si moarte). Cum as putea sa glumesc (desi o fac), sa ma provoc, montez, pentru a ride (cu gura pina la urechi)? Cu gura pina la urechi pierd masura realitatii“.

Cantonat in modernismul anilor ’70, discursul liric al Angelei Marinescu nu poate cunoaste alt tip de dezvoltare decit acela dictat de o cit mai fidela transcriere a crizei: o realitate din care, in maniera neoexpresionista, poeta si-a facut obiect de investigatie, subiect si emblema. Aparenta sa evolutie si radicalizare constituie, ca si in cazul multor altor nume de scriitori, fenomene in buna masura tributare pur si simplu contextului extraliterar de dupa 1989 (cel care a permis, uneori ca singure achizitii „literare“, infuzia de tarii argotice si directetea impinsa pina la exhibitionism). Asezate in deschiderea volumului de la Editura Vinea, care respecta, in seria de editii definitive, o ordine invers-cronologica, cele sapte Fugi postmoderne intrigau, firesc, prin titulatura apta sa ii creeze cititorului o anume asteptare. Se nastea presupozitia ca volumul care urma sa le includa ar fi trebuit sa marcheze daca nu o schimbare de ton, atunci cel putin un mod de constructie aparte, demna de promisiunea titlului. La doi ani distanta, cele 24 de Fugi postmoderne ale Angelei Marinescu, purtind subtitlul Poeme din ce in ce mai exacte, apar intr-un volum distinct. Titlul se dovedeste a fi de o inexactitate frizind cochetaria si deschide oportunitati de speculatii cu certitudine mai legate de lumea noastra literara (si mai relevante pentru comportamentele acesteia) decit de poezia Angelei Marinescu. Altfel, in noua carte a poetei, la fel de dominata de „rosu si negru“, cu sintagma lui Nicolae Manolescu, sau de singe si moarte ca si celelalte, de pina acum, nimic nu pare a justifica un atare titlu. Si asta – in pofida aluziilor la o boema recognoscibila sau a dramului de ironie prin care textualisme incipiente, cu rol de lansare a poemului, gliseaza pina la urma, in obisnuitul stil acut-confesiv al Angelei Marinescu, tot spre „marile teme“ in rejet si obisnuita mistica a poeziei, pe care sfirsesc, invariabil, sa le confirme si sa le serveasca: „Am intrat pe usa din dos a poeziei/ cu un suris stingher./ Imi ieseau de sub fusta, ca niste zdrente,/ marile teme, cum ar fi boala./ boala imi dadea tircoale de mult timp si s-a cuibarit/ in plaminii mei si in sufletul meu./ plaminii si sufletul imi sint bolnave./ scuipam singe pe peretii casei, improscam/ cu nori de singe ferestrele/ si eu voiam sa intru cu forta in gradina ta./ imi alunecau prin vene serpii teutonici/ ai bacilului mincator de tesut pulmonar/ iar eu te doream cutremurata de ochii mortii/ din ochii mei“ (Fuga postmoderna III).

In fond, imposibilitatea evolutiei formale sau incompatibilitatea cu orice artificiu livresc nu reprezinta o surpriza, ci o caracteristica intrinseca a tipului de discurs practicat de Angela Marinescu, subjugata pina la autosfisiere de traire si preocupata de transcrierea ei tot mai incrincenata si mai contorsionata, mai sedusa de o recuzita intunecata, pe masura unei fenomenologii incomunicabile dar urmarite monomaniac. Tine de logica interna a acestei poezii sa fie inapta de vreun alt progres decit cel prevazut de sensul – unic – al nuantelor crizei. Singura extrema pe care lirismul de o asemenea factura o poate atinge, asumarea ei maxima subzista – mentinind si conducind rationamentul in parametrii ordinii existentiale si morale pe care discutia o impune – intr-un sofism purtind umbra subtilei trufii a unui Stavroghin, dar la care poeta Angela Marinescu a ajuns de mult: sterilitatea actului de a-ti plinge sterilitatea, dublarea disperarii prin autoscopia ei atroce etc.

Fugile postmoderne nu mai au, deci, resurse de noutate, de vreme ce temele lor au fost secate, „vampirizate“ obsesiv de toata elocventa cu putinta (nu intimplator, una dintre cele mai reusite imagini ale prezentului volum este aceea a poetei-„capusa“: „nu pot sa sug singe cu biberonul imi place sa inghit/ singe direct de la sursa,/ de pe cruce, din gitul lui Cristos./ mi se urca la cap rima si singele./ nu pot sa produc rime si singe pentru ca sint/ o capuse inraita./ stau strinsa si inconjur cu miinile lungi si/ imbatrinite o umbra“). Rarele momente in care virulenta slabeste – nu ca urmare a vreunei perceptibile diversificari de registre poetice, ci, mult mai probabil, in functie de variatiile de intensitate pe care le cunoaste fluxul interior urmat pas cu pas in scriitura – poarta limbajul inspre deriva unor jocuri gratuit-funambulesti, improprii Angelei Marinescu: „Care este partea cea mai rea a discursului meu?/ ca spun ca sufar?/ ei bine, nu sufar, bufar./ si care este partea cea mai suparatoare a discursului meu?/ ca spun ca sint singura?/ ei bine nu sint singura, sint lingura./ si care este menirea mea? sa nasc pe strada, si prin paduri virgine, in singe,/ fara moase si medici, cu instrumentar primitiv, sarac/ si plin de ura, complet nesteril, sufocata de virusi/ si, in centrul lor, bacilul koch sa troneze/ ca un rege nepasator si rece./ si apoi sa mor, ca animalele,/ ca insectele, ca plantele, ca florile./ imi sterg limba cu singe de inger basarabenesc./ sint un anghel de cea mai joasa speta, imi sta capul numai la bani/ si la un anumit fel de amor caruia nu-i pot da de capat,/ nici femeiesc, nici barbatesc,/ nici omenesc, nici animalicesc,/ nici acum nici atunci, nici acolo nici dincolo“ (Fuga postmoderna XVII).